Cred într-UNA, sfântă… Biserică

Biserica ne eliberează de individualism

Biserica este deja «ceea ce e chemată să fie», căci este adunată de Dumnezeu în însăși unitatea Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt. Și, în același timp, ea nu este încă total una.

Biserica se află în mers spre propria-i unitate, căci Duhul Sfânt «lucrează» în ea și o susține în mersul ei.

Care este rolul Euharistiei în această unitate?

Biserica e una pentru că ea este Trupul lui Cristos; în Euharistie, adunarea se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului. Forța unității nu este în ea, ci în Cristos. Când comunitatea creștină se adună, Euharistia este izvorul și temelia unității Bisericii, căci Cristos este acela care o adună.

Unitatea dăunează oare diversității?

Încă din primul secol, Biserica nu strălucea întotdeauna prin unitate! Sfântul Paul, când face comparația între Biserică și trupul omenesc, se adresează unor creștini dezbinați de spirit partizan și de orgoliu personal. Într-un trup sunt felurite mădulare (1 Cor 12, 12-30). Toate contribuie la alcătuirea lui. Ce-ar fi trupul dacă totul ar fi «ureche» … sau «mână»? Astfel diversitatea darurilor Duhului nu dăunează unității. Diversitatea este o bogăție. Ea face ca întreg trupul să trăiască în comunicarea și dependența reciprocă dintre mădularele sale. Dar Biserica nu este doar comparată cu un trup, ea este Trupul lui Cristos! «Oare s-a împărțit Cristos?» întreabă sfântul Paul (1 Cor 1, 13).

Cum se realizează unitatea Bisericii?

E mare ispita de a compara Biserica cu un stat și a o vedea numai ca pe o societate ierarhizată în care unitatea e înțeleasă mai ales în termeni de organizare. Biserica apare atunci ca o societate centralizată: unitatea ei depinde de o autoritate ce se exercită în cascadă, plecând de la papa asupra episcopilor, asupra preoților și în cele din urmă asupra laicilor! Această concepție despre unitate a primat mai ales într-o epocă în care Biserica a trebuit să se definească pe sine ca societate pentru a se emancipa de sub tirania puterii civile.

Biserica nu poate fi înțeleasă cu adevărat decât pornind de la «interioritatea» ei: ea este comuniune între Dumnezeu și oameni și a oamenilor între ei. Această unitate, ce include diversitatea, se împlinește înainte de toate în Biserica locală (dieceză). În ea, Biserica unică a lui Dumnezeu se realizează complet. Dieceza nu este o parte a Bisericii – ca un pătrat pe o tablă de șah – cu tot ce înseamnă aceasta: caracter parțial și subordonat ansamblului.

Fiecare dieceză este o parte a întregului Popor al lui Dumnezeu și posedă toate caracteristicile ansamblului Trupului lui Cristos. Iată de ce primii creștini vorbeau de «Biserica lui Dumnezeu care este la Corint», «la Efes», așa cum s-ar spune astăzi: «Biserica lui Dumnezeu care este la Bruxelles», «la Madrid» sau «la București».

Unitatea Bisericii întregi se realizează atunci în comuniunea tuturor Bisericilor locale între ele și cu urmașul lui Petru. Acest lucru este cu atât mai frumos cu cât fiecare Biserică locală e marcată de diversitatea creștinilor care o alcătuiesc.

Ce este ecumenismul?

Dumnezeu îi cheamă pe credincioșii săi să formeze un singur popor. Ecumenismul este mișcarea de apropiere, suscitată de Duhul Sfânt, între diferitele Biserici despărțite prin conflictele istorice și neînțelegerile dintre creștini. Diversele Biserici despărțite sunt mereu în căutarea unității în Trupul lui Cristos.

Unitatea este în același timp chemare și dar făcute de Dumnezeu Bisericii sale. Ea nu suprimă diversitatea sensibilităților în interiorul unicei tradiții apostolice, pe care creștinii o au în comun.

De ce nu progresează mai rapid ecumenismul?

A se împăca nu înseamnă «a se preface că nu ești dezbinat». Nu se anulează în treizeci de ani mai multe veacuri de despărțire și de neînțelegeri care au făcut ca Bisericile noastre să se dezvolte în necunoaștere reciprocă și uneori în rivalitate. Apropierea dintre creștini nu se va putea face în detrimentul adevărului, dar năzuința la înțelegere reciprocă și la colaborare frățească este desigur unul dintre cele mai mari haruri ale acestui secol.

Cum putem contribui și noi?

Ecumenismul înaintează în ritmul convertirii fiecăruia la Cristos și la Evanghelie.

Orice sfâșiere în Trupul lui Cristos este o suferință. Dar e o suferință pe care Cristos poate să o vindece; nu e o fatalitate.

În fiecare an, între 18 și 25 ianuarie, Bisericile propun o «Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor». Acest timp forte, marcat în lumea întreagă prin rugăciune intensă, prin întâlniri și celebrări între creștini aparținând diferitelor Biserici, este izvorul și culmea eforturilor noastre continue de apropiere.

Mai putem colabora și favorizând pacea socială și ajutându-i împreună pe cei nevoiași. Dăm astfel, prin unirea eforturilor noastre, mărturia unei iubiri creștine autentice. Cât despre participarea la comuniunea euharistică, aceasta este rodul unității: nu poate fi folosită ca mijloc de realizare a unității.