Căsătoria creştină
Chemați de Dumnezeu la dragostea conjugală și familială…
Munca și timpul liber dau noblețe și farmec vieții; căsătoria aduce o comuniune profundă de viață și de iubire.
Întemeierea unui cămin pretinde dăruire totală de sine. Legătura dintre soți a fost ridicată de Cristos la demnitatea de sacrament. Din acest sacrament primesc cei doi tăria și curajul de a se ajuta și iubi reciproc în fericire și în încercare, precum și bucuria și disponibilitatea de a accepta copii și de a-i educa. Sacramentul căsătoriei constă esențialmente în angajamentul reciproc al celor doi soți. El le dăruiește aceeași iubire care-l unește pentru totdeauna pe Cristos cu Biserica. Într-adevăr, după cum scrie sfântul Paul, legământul dintre soți este semnul acestei uniri:
«Bărbați, iubiți pe soțiile voastre
așa cum Cristos a iubit Biserica
și s-a dat pe sine însuși pentru ea;
astfel El a voit să o facă sfântă…
Taina aceasta mare este:
spun aceasta despre Cristos și Biserică» (Ef 5, 25. 32).
Pregătirea de credință
În această frumoasă și dificilă aventură, un bărbat și o femeie, care se recunosc a fi și păcătoși, își vor pune viața în comun. Însuflețiți de Duhul lui Cristos, primit la botez, ei doresc să se angajeze unul față de celălalt cu o inimă eliberată de orice egoism. Cum să nu ceară, atunci, harul sacramentului împăcării și cum să nu participe la Sfânta Liturghie în ziua căsătoriei?
Cine administrează sacramentul căsătoriei? Și în ce condiții?
Liturgia sacramentului căsătoriei arată că nu preotul îi cunună pe logodnici. Ei se căsătoresc dându-și unul altuia consimțământul: își dau reciproc sacramentul, în prezența preotului, care conferă acestui angajament caracterul bisericesc, și în prezența martorilor, care reprezintă societatea.
Acționând astfel în numele lui Cristos și al Bisericii, soții rămân pe deplin ei înșiși; pentru a-și celebra căsătoria, ei trebuie să fie liberi și conștienți de angajamentele asumate. De aceea preotul care le primește angajamentele în numele Bisericii, îi întreabă:
«Ați venit aici să încheiați sfânta căsătorie fără nici o constrângere, liberi și conștienți de pasul pe care îl faceți?»
«Sunteți hotărâți să vă iubiți și să vă respectați unul pe altul pentru toată viața?»
«Sunteți hotărâți să primiți cu dragoste copiii pe care Dumnezeu va binevoi să vi-i dea și să-i creșteți în legea lui Cristos și a Bisericii sale?»
Să fie liberi, să se angajeze pe viață față de o singură persoană și să accepte răspunderea de soți și de părinți: iată condițiile pe care le pune Biserica pentru ca soții să fie cu adevărat uniți prin căsătorie.
Contractul sacramental, act de încredere în Dumnezeu
Cei doi intră în biserică logodnici și vor pleca soț și soție. Această schimbare se realizează prin consimțământul pe care fiecare dintre ei îl dă celuilalt și care inaugurează comunitatea de viață și de iubire. Caracterul sacramental e manifestat și asigurat de prezența Bisericii, adică, în mod obișnuit, de preotul care solicită consimțământul reciproc în prezența a doi martori. Aceștia atestă angajamentul public al soților și semnează în registrul parohial împreună cu preotul, după ce acesta primește cele două consimțăminte.
Preotul spune:
«Exprimați-vă consimțământul în fața lui Dumnezeu și a Bisericii!»
Logodnicii își dau mâna și își exprimă reciproc consimțământul.
Mirele:
Eu, N., te iau pe tine, N., de soție: făgăduiesc și jur să-ți fiu credincios în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca și în timp de sănătate, să te iubesc și să te respect în toate zilele vieții mele.
Mireasa:
Eu, N., te iau pe tine, N., ca soț; făgăduiesc și jur să-ți fiu credincioasă în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca și în timp de sănătate, să te iubesc și să te respect în toate zilele vieții mele.
Prin consimțământul reciproc, Cristos pecetluiește unirea dintre miri
Acest dialog e simplu și limpede. Logodnicii aspiră la el și se pregătesc în vederea lui; oamenii căsătoriți își amintesc de el și trăiesc ceea ce au rostit atunci. În acest sacrament în care cei doi devin un singur trup, Cristos vorbește și de o parte și de cealaltă. El este acela care, prin gura fiecăruia dintre miri, dă glas iubirii sale pentru Biserică. Atunci când vorbește mireasa, Cristos vorbește; când vorbește mirele, Cristos vorbește. În aceasta, nici ea, nici el nu sunt despuiați de ființa lor, amândoi vorbesc liber, se angajează pe viață, își asumă răspunderi. Cuvântul lor e cuvânt de iubire, liberă și curată, unul către altul și, în același timp, este darul lui Dumnezeu.
Uniți de Dumnezeu, zi de zi, până în clipa din urmă…
Există mai multe formule de consimțământ reciproc, însă toate rostesc același adevăr. Preotul spune, în numele Bisericii, că primește ca pecetluit angajamentul mirilor. Își întinde mâna dreaptă asupra celor doi și zice: «De acum înainte sunteți uniți de Dumnezeu prin căsătorie». Acest cuvânt este ecoul Evangheliei: «Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă» (Mt 19, 6). În aceste cuvinte se arată întreaga măreție și frumusețe a acestui sacrament.
Punerea verighetelor, simbol de fidelitate
După rugăciunea de mulțumire, preotul binecuvântează verighetele, iar mirii și le pun reciproc pe deget. E simbolul prețios al iubirii și al fidelității.
Celebrarea poate continua cu o rugăciune a mirilor, de preferință una compusă de ei înșiși. Ca răspuns, preotul și cei de față se roagă pentru noua familie sau continuă celebrarea Liturghiei.
De la căsătorie la euharistie… de-a lungul întregii vieți!
Căsătoria se celebrează adesea în cursul Sfintei Liturghii, între liturgia Cuvântului, care o luminează, și liturgia euharistică, ce-i conferă dimensiunea pascală. Această legătură între cele două sacramente e semnificativă. Mirii, care vor sta zi de zi la aceeași masă, caută har și putere la aceeași masă a Domnului. Iar după ce s-au dăruit unul altuia prin consimțământul reciproc, nu pot să nu-și amintească de aceasta în momentul Prefacerii:
«El, în noaptea în care era vândut,
a luat pâinea… zicând:
"… Acesta este Trupul meu,
care se jertfește pentru voi"».
Din acest Nou Legământ, darul lui Cristos, s-a născut și legământul lor. De aceea, de-a lungul întregii vieți, vor ține să participe la Sfânta Liturghie duminicală.
Trăirea iubirii lui Cristos în miezul realității conjugale
După celebrarea căsătoriei începe viața comună între soț și soție. Ea va fi, zi după zi, an după an, o permanentă descoperire. Ea poate fi trăită în tresăltare de bucurie și de iubire, dar poate și să descopere decepții profunde. Iubirea omenească este o vocație care se trăiește în întâlnirea cu celălalt, adică în bucurii și dureri, în neînțelegeri și iertări, și chiar în eșecuri. Suntem creați după chipul lui Dumnezeu, care este iubire, și acest lucru ne umple de speranță. În fiecare zi soții sunt chemați să-și arate unul altuia atenția pe care Cristos o are pentru fiecare om. În chemarea lor vor fi sprijiniți de comunitatea creștină, atât de familii cât și de aceia care au ales celibatul pentru Împărăția lui Dumnezeu. Creștinii au speranța plină de bucurie că iubirea va învinge egoismul. Soții sunt chemați să recurgă adesea la rugăciune și la sacramentul împăcării.
Exprimarea într-o formă afectivă, spirituală și corporală, a comuniunii cu Dumnezeu și cu aproapele
Sexualitatea umană tinde spre actul conjugal. După cum limbajul este cuvânt dar și tăcere, tot astfel sexualitatea se trăiește în îmbrățișare dar și în înfrânare. Ambele forme ale sexualității sunt iubire și respect față de celălalt. De aceea actul conjugal prin care mirii consumă căsătoria are un sens definitiv. «Căsătoria încheiată și consumată nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și de nici un motiv în afara morții unuia dintre soți» (Codul de Drept Canonic, can. 1141). Disponibilitatea pe care soții o manifestă unul față de celălalt și dăruirea lor reciprocă prin relația sexuală sunt exclusive, asemenea unirii dintre Cristos și Biserică. După cum Biserica este una și unirea ei cu Domnul este unică, tot astfel legătura conjugală dintre creștini este unică și inalterabilă; nici divorțul și nici adulterul nu o pot desface (Mc 10, 6-9).
Răspunderea pentru mântuirea celuilalt îi incumbă fiecăruia dintre soți
Viața conjugală cere o seriozitate de zi cu zi, care nu trebuie să ne strivească, dar pe care nu o putem pierde din vedere. Sfântul Paul spune, vorbind de celibatari: «Dacă nu pot trăi în înfrânare, să se căsătorească; fiindcă e mai bine să se căsătorească decât să ardă» (1 Cor 7, 9). Pe de altă parte, ucenicii, speriați de indisolubilitatea căsătoriei, îi spun lui Isus: «Dacă așa e situația bărbatului față de soție, mai bine îi este să nu se însoare» (Mt 19, 10). Într-adevăr, nici celibatul creștin, nici căsătoria creștină nu pot fi înțelese pe deplin în afara credinței. Fecioria creștină este pentru Împărăție, ea e iubire autentică față de Cristos; căsătoria creștină își ia puterea și idealul din iubirea lui Cristos pentru Biserică. O căsătorie lipsită de iubire e un iad; o feciorie lipsită de iubire e un pustiu. Nici una nici cealaltă nu e creștină.
Pregătirea tinerilor pentru răspunderile pe care și le asumă
De aceea Conciliul Vatican II cere ca tinerii să fie «instruiți la timp și în mod corespunzător, în primul rând în sânul familiei înseși, în privința demnității, funcției și exercitării dragostei conjugale pentru ca, formați întru curăție, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie» (Gaudium et spes, 49).
Când moare unul dintre soți…
Logodnicii își făgăduiesc fidelitate «pe viață». Va veni o zi când unul dintre soți va fi luat la Domnul pe care l-a slujit în viața sa. Cel rămas singur se poate recăsători. Această a doua căsătorie poate chiar să fie de dorit pentru el – pentru ea – sau pentru binele copiilor. Pe de altă parte, Biserica a ținut întotdeauna la mare cinste celibatul pentru Împărăția cerurilor. De la începuturi ea a respectat văduvia. Dacă cineva socotește că e bine pentru el să rămână singur, Biserica dă cinste acestei alegeri. În fața ambelor opțiuni, ea este o adevărată mamă care înțelege ce trăiește inima fiilor ei. Ea înțelege și încurajează pe fiecare ori de câte ori își dă seama că e nevoie să o facă.
Căsătoria dintre necreștini
Creștinii nutresc un respect profund pentru căsătoria necreștinilor. Pretutindeni unde soții se iubesc cu fidelitate toată viața, creștinii descoperă făgăduința că Legământul dintre Cristos și Biserică se îndeplinește. Când trăiesc o astfel de fidelitate, necreștinii sunt aproape de Împărăția lui Dumnezeu.
Legea civilă și legea bisericească
La noi legea cere ca înainte de celebrarea căsătoriei religioase să aibă loc căsătoria în fața ofițerului stării civile. Biserica nu recunoaște în această ceremonie sacramentul căsătoriei. Așadar numai prin căsătoria sacramentală sunt creștinii soț și soție pentru comunitatea creștină, în vreme ce pentru societate sunt soț și soție chiar și numai în urma căsătoriei civile.
Catolicii care vor să se căsătorească se adresează parohului lor cu câteva luni înainte. Fac aceasta și atunci când cealaltă parte nu e catolică. Într-adevăr, dacă vor să rămână în comuniune cu Biserica, credincioșii trebuie să se conformeze dispozițiilor legii bisericești. Pentru cazurile de căsătorii mixte, adică dintre catolici și necatolici, există dispoziții pe care parohii le cunosc.
Căsătoria creștină este indisolubilă, însă e posibil ca unele persoane să fi contractat căsătorii care de fapt să nu fie valide. În acest caz respectivii nu au fost niciodată căsătoriți cu adevărat, cel puțin în sensul în care Biserica înțelege acest lucru. Astfel de cazuri sunt examinate de tribunalele bisericești. Credincioșii care socotesc că se află în această situație se pot sfătui cu un preot, de preferință cu parohul lor.
Cât despre persoanele divorțate și recăsătorite civil, Biserica înțelege descumpănirea care le poate cuprinde. Ea este întotdeauna gata să le stea în ajutor, chiar dacă nu le poate recunoaște cea de a doua căsătorie și nu le poate primi la împărtășania euharistică.
Familia, o «mică Biserică» în lume
Preoția împărătească a laicilor se exercită în viața de toate zilele, mai ales în viața de căsătorie. Astfel, după chemarea proprie și susținuți de un sacrament special, soții se ajută reciproc în viața conjugală și familială. Copiii lor sunt chemați să devină membri ai poporului lui Dumnezeu; părinții îi vor crește întru credință și vor favoriza dezvoltarea vocațiilor pe care Dumnezeu le dă fiecăruia. În familie soții și copiii se sfințesc și sfințesc alte cămine. De aceea, încă din primele veacuri, familia se numește «mica Biserică»: ea este îndemnată să trăiască în comuniune și împăcare și să exercite misiunea întregii Biserici spre construirea și sfințirea lumii.


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.