«Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aşa cum ne-a poruncit Domnul» (Dt 5, 16)

A cinsti

Porunca a patra se referă la respectul dintre generații: fără părinții și strămoșii noștri, noi nu am fi nimic.

Domnul cere copiilor și adulților să-și cinstească tatăl și mama: a-i «cinsti» înseamnă a le acorda importanța la care au dreptul. Această importanță li se cuvine pentru iubirea și munca lor, pentru devotamentul lor și, pur și simplu, pentru faptul că ne-au transmis viața, care vine de la Dumnezeu.

Apropiindu-se de vârsta adultă, tânărul își dobândește o anumită autonomie. În această evoluție e natural să apară ciocniri și conflicte. Drumul spre autonomie trece prin crize de creștere care-i fac pe părinți și pe copii să progreseze spre cunoașterea reciprocă. Atunci când tinerii ajung la o adevărată autonomie și pot răspunde în mod liber la vocația lor personală, autoritatea părinților își atinge împlinirea. În această evoluție, autoritatea părinților scade, iar respectul tinerilor față de ei se adâncește.

Autoritatea înainte de toate?

Autoritatea este în primul rând o slujire. Isus a spus: «Cel care poruncește trebuie să fie ca unul care slujește.» (Lc 22, 26) Orice autoritate adevărată presupune atenție reciprocă la ce are de spus celălalt: a celor mari, cu bogăția experienței lor, și a tinerilor, cu privirea lor nouă asupra vieții și a societății. Această atenție favorizează și pregătește o împărțire treptată a responsabilităților.

Autoritatea părinților este atât a tatălui cât și a mamei. Acest model familial are o implicație socială. Bărbați și femei poartă împreună și în mod solidar răspunderea pentru familie și pentru omenire.

Respectul față de cei care respectă o autoritate în sânul unei tradiții depășește cadrul familiei. Un popor, o societate, o Biserică nu se pot desprinde de rădăcinile lor fără a-și primejdui vitalitatea. A nu ține seama decât de noutatea care produce și a respinge aportul celor dinaintea noastră duce la sărăcire.

Tradiția creștină transmite o întreagă experiență de credință. Sub acțiunea Duhului, ea se exprimă în mod creator în învățătură, în liturgie și în morală. Rolul autorității este de a promova dinamismul și bogăția acestei tradiții. De aceea vorbim de tradiție vie.

Orice autoritate vine de la Dumnezeu

A exercita o autoritate înseamnă a promova viața și adevărata libertate, individuală sau colectivă: această misiune își are izvorul în Dumnezeu. În Scriptură, Dumnezeu îi mustră pe cei care exercită autoritatea ca pe o putere absolută: aceștia refuză să se deschidă și să se supună cuvântului și acțiunii eliberatoare a lui Dumnezeu. De aceea, în anumite cazuri, «e mai bine să asculți de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5, 29).

Respectul față de părinți și față de cei care exercită o autoritate nu se întemeiază în primul rând pe capacitățile sau pe meritele lor personale, ci pe autoritatea părintească sau socială a acestora. Respectul reciproc comportă o dimensiune de iertare și de împăcare. Copiii, tinerii și orice persoană supusă unei autorități sunt chemați să se roage pentru părinți și pentru toți aceia care exercită o răspundere în societate și în Biserică. Într-adevăr, autoritatea și pacea nu sunt numai rodul strădaniilor omenești. Ele sunt un dar al lui Dumnezeu.

Sfântul Paul ne adresează un îndemn foarte echilibrat: «Copii, ascultați de părinții voștri, în Domnul.» «Iar voi, părinților, nu-i întărâtați pe copiii voștri», ci creșteți-i luând pildă de la Domnul (Ef 6, 1-4).

Porunca e oare cu sens unic?

Astăzi suntem mai conștienți că există situații care încordează relațiile dintre părinți și copii, mai ales condițiile de locuit, de muncă sau șomaj și de sănătate (fizică, mentală și morală). De aceea creștinul trebuie să lucreze și la umanizarea condițiilor de viață a tuturor familiilor.

«Dumnezeu să te păzească și să te binecuvânteze»

Porunca a patra nu se referă numai la relația copiilor cu părinții, ci și la relația părinților cu copiii lor.

Părinții constituie verigile unei lungi tradiții religioase. Ei sunt primii «cateheți» ai copiilor lor. Ei povestesc și revelează istoria iubirii lui Dumnezeu, reușitele și eșecurile ei cu oamenii. Ei fac acest lucru fiind ceea ce sunt, pur și simplu, adăugând și cuvântul la fapte. Iubirea dintre părinți este sufletul și norma întregii lor acțiuni educative. Fără iubire, cea mai bună pedagogie nu poate da rezultate.

Fiecare copil își are individualitatea proprie; în lumina credinței, părinții vor sluji această viață nouă ajutând-o să devină în mod liber ea însăși. Spațiul de libertate adevărată

în care copiii trebuie să poată intra este spațiul iubirii adevărate. Ferice de copiii care pot experimenta atotputernicia iubirii care, în pofida defectelor, veghează asupra lor! Ferice de copiii care au învățat de la părinți, ca un lucru firesc, arta de a-și afla viața dăruind-o celorlalți! Ferice de aceia care, încă din copilărie, au învățat de la părinții lor să-l iubească pe Cristos și să-i asculte chemarea!

Respectul față de părinți se extinde mai larg și la bu-nici și la toate persoanele în vârstă, mai ales la acelea care sunt părăsite de familia lor. A-i iubi înseamnă și a crea condiții de existență și de integrare a acestor persoane în viața comunității omenești și creștine.

Ce facem pentru viitorul familiei?

«Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești mult pe pământ» (Ex 20, 12) «și ca să fii fericit» (Dt 5, 16) Această dublă făgăduință a Domnului arată că e în joc fericirea societății și a fiecăruia. «Viața lungă» sau vitalitatea unui popor depinde de climatul care domnește în familii. Sfințenia oricărei comunități, inclusiv a Bisericii, depinde de vitalitatea celei mai mici celule a societății și a Bisericii, familia.

Nu toate familiile au aceleași șanse de reușită. Multe sunt rănite de diferite încercări (moarte, boală îndelungată, despărțire, pierderea locului de muncă…). E așadar important să crească solidaritatea în interiorul familiei precum și solidaritatea dintre familii.