Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor

Pentru cine a făcut Dumnezeu universul?

Tot ce există există prin Dumnezeu. De la început, zidirea este ca un leagăn care-l așteaptă pe om să se nască.

În același timp nesupus și ospitalier față de om, universul îi oferă un mediu în care poate duce o viață plăcută, dar în care trebuie și să moară. Omul este chemat să umanizeze lumea: aceasta e vocația sa.

Credința noastră merge totuși și mai departe. Omenirea însăși a purtat așteptarea lui Dumnezeu printre noi. Ea a fost leagănul lui Isus Cristos.

Lumea e frumoasă. Această frumusețe îi vine mai întâi din deschiderea față de Acela spre care este orientată. Lumea nu e făcută să se întoarcă spre sine. Ea e făcută spre a fi a lui Cristos căci «Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate în mâinile lui» (In 3, 35).

Însă creația a fost încredințată și omului; toate făpturile i-au fost date ca să se folosească de ele pentru a trăi, să facă pământul rodnic și să-l laude pe Creator. Întreaga creație i-a fost încredințată omului:

«Toate sunt ale voastre,
iar voi, ai lui Cristos
și Cristos, al lui Dumnezeu» (1 Cor 3, 22-23).

Cum să înțelegem povestirile din Biblie privind originea omului?

Biblia povestește crearea lumii într-o manieră poetică, manifestând un optimism ce contrastează cu narațiunile celorlalte religii. La lumina credinței sale în Dumnezeul Legământului, poporul lui Israel ne istorisește de unde vine omul. De-a lungul istoriei sale – uneori dramatice – Israel a experimentat fidelitatea Dumnezeului său. Zi de zi, el descoperă această iubire nezdruncinată care e prezentă de la început.

«La început Dumnezeu a creat cerul și pământul…» Acestea sunt primele cuvinte ale Bibliei. El a creat toate «prin cuvântul său». «Cu suflarea sa» l-a însuflețit pe omul pe care-l plămădise din lut. Lutul este simbolul slăbiciunii omului, iar suflarea, simbolul vieții. «Bărbat și femeie i-a creat, după chipul și asemănarea sa»; căci bărbatul și femeia sunt stăpânii întregului univers în măsura în care sunt după chipul lui Dumnezeu, adică stăpânesc lumea cu inteligență și cu iubire.

Aceste istorisiri sunt oare în conflict cu știința?

Biblia și știința propun două feluri de a privi lumea și oamenii. Biblia se interesează de ce sunt lucrurile. Știința își pune întrebarea cum. Sunt două priviri diferite, dar complementare, ba chiar convergente. Biblia dezvăluie oamenilor sensul existenței lor. Acest sens orientează viața omului credincios.

Istorisirile biblice sunt oare pură legendă?

Istorisirile în imagini prin care Biblia îi descoperă omului că Dumnezeu creează, păstrează și conduce universul exprimă un adevăr profund. Ele folosesc un limbaj simbolic. «Istoria originilor» (Gen 1-11) dezvăluie un adevăr mai fundamental decât acela al reportajelor noastre și al reconstituirilor savante ale trecutului. Ea este o citire în credință a experienței pe care o face omul în privința libertății sale și a limitelor acestei libertăți, în privința prezenței răului și a contribuției sale libere la rău, precum și a experienței sale privind puterea și bunătatea lui Dumnezeu.

A creat Dumnezeu lumea «o dată pentru totdeauna»?

Întregul univers vine de la Dumnezeu, astăzi ca și în clipa cea dintâi. Lumea își are propria consistență, dar nu există prin ea însăși; ea există prin Dumnezeu, care nu încetează a da viață și a crea. Trăirea acestei dependențe nu implică nici un fel de sclavie. Omul care recunoaște bunătatea Creatorului său știe că viața și lumea îi sunt încredințate, în fiecare zi, ca un dar.

Încotro se îndreaptă lumea?

Dumnezeu nu face doar să existe universul ca și cum ar acționa de departe. El îi conduce pe oameni și întreaga creație spre Fiul său, dăruit pentru noi. De aceea, departe de a fi absurdă, lumea, călăuzită de Providență, merge spre desăvârșita ei împlinire. Iar faptul că Dumnezeu acționează ca o călăuză nu lezează cu nimic libertatea oamenilor. Dimpotrivă!..

Trebuie să credem în Providență

A spune că Dumnezeu este Providență nu înseamnă că totul a fost aranjat dinainte sau că El acționează în locul nostru. În toate și în tot ce ni se întâmplă ca oameni, Dumnezeu ne vrea binele. Este aici un optimism profund care depășește toate formele de determinism sau de defetism.

Omul este și el creator?

Omul nu creează, ci colaborează la creația lui Dumnezeu, descoperă bogățiile ascunse ale creației, inventează și găsește neîncetat noi posibilități latente în acest univers, pe care i l-a încredințat Creatorul său. Ființa umană posedă o capacitate de invenție extraordinară. În fiecare zi poate produce ceva nou, în tot felul de domenii (artă, tehnică, limbaj etc). În aceasta, omul este după chipul Creatorului său. Dar poate el oare să-și permită să facă toate lucrurile de care este în stare? Din această întrebare s-a născut morala. Capacitatea inventivă a omului trebuie să fie însuflețită de legea iubirii, pe care o primește de la Dumnezeu.

Lumea și omul nu sunt oare complet dezorientați?

În fiecare zi presa, radioul și televiziunea ne vorbesc despre drame, multe dintre ele pricinuite de oamenii înșiși. Păcatul apasă asupra lumii și răul locuiește în propria noastră inimă. Ne rănește în profunzimile ființei și ne falsifică relațiile cu Dumnezeu, cu semenii și cu noi înșine.

Care este păcatul omului, «păcatul originar»?

Omul își acceptă cu greu condiția de creatură. Dacă nu ne putem accepta ca făpturi, nu-l putem accepta nici pe Dumnezeu. Suntem ființe fragile, cu trupul expus bolilor, accidentelor și morții. Există ființe omenești care mor chiar înainte de a fi trăit cu adevărat. Oamenii contează prea puțin când natura se dezlănțuie. Cu toate acestea, iubim viața, plăcerile și bucuriile ei.

În fiecare dintre noi, un glas ne îndeamnă la revoltă împotriva lui Dumnezeu: de ce ne-a făcut atât de fragili, de vulnerabili? Biblia ne vorbește despre această revoltă (Gen 3). La originea lui, spune ea, omul a visat să fie Dumnezeu și să cunoască totul, binele și răul. Să fim la izvorul ființei noastre, stăpâni ai propriului nostru destin, să știm totul și să trăim fără a muri: iată visul care ne bântuie. Dar realitatea e alta. În fața micimii sale de «trestie gânditoare», omul e cuprins de teamă, se înspăimântă. Universul a fost creat spre a ajunge la Dumnezeu prin intermediul omului, însă omul nu și-a împlinit menirea, orientând lumea spre persoana sa proprie. Iată de ce lumea este dezorientată.

Ce semnificație au Adam, Eva și șarpele? (Gen 2,4 – 3,24)

Autorul Genezei vorbește de păcatul «de la origini». El pune în scenă prima pereche umană, în care orice om, de-a lungul timpului, se poate recunoaște.

Paradisul reprezintă fericirea inițială pe care Dumnezeu a dăruit-o omului. Totul îi este oferit. Poate mânca din rodul tuturor pomilor, cu excepția «pomului cunoașterii Binelui și Răului». Aici e limita sa. Omul nu este la originea propriei ființe și nici la originea conștiinței sale morale. Nu el hotărăște ca stăpân asupra Binelui și a Răului. Dar el vrea să fie ca Dumnezeu și culege așadar din rodul pomului pe care Dumnezeu și-l rezervase: acționează astfel «împotriva lui Dumnezeu» și alege să se comporte «fără Dumnezeu».

«Veți fi ca Dumnezeu» (Gen 3, 5)

Când păcătuim, căutăm în mod spontan să ne dezvinovățim aruncând vina pe altul sau pe alte cauze din afara noastră. «Nu eu, spune Adam, ci Eva!», iar Eva dă vina pe șarpele cel viclean. Când ne luptăm cu păcatul, răul vine din noi, dar ne surprinde, de asemenea, ca din exterior: suntem amăgiți de el. Drama celei dintâi perechi de oameni este aceea a întregii omeniri. Într-adevăr, noi facem în fiecare zi experiența slăbiciunii noastre și este adevărat că alegem în mod liber să călcăm legea lui Dumnezeu. Și totuși, povestirea din Geneză mai spune și că omul nu a luat el inițiativa revoltei: dacă păcătuiește, o face în primul rând fiindcă a fost amăgit. Și acest lucru îl putem constata din experiență. Când venim pe lume, răul deja există. Îi simțim influența și îi devenim complici.

Isus, Noul Adam

Noi nu suntem răi din fire, până în adâncul ființei: dimpotrivă, spune Biblia, omul a fost creat bun și numai căzând pradă vicleniei celui Rău a ajuns păcătos. Astfel, victime și complici ai răului, avem cu toții nevoie de mântuire.

În perspectiva creștină, Isus ne e dat ca «Noul Adam» prin care păcatul și moartea au fost învinse. Eva este mama celor vii. Maria este Mama lui Isus și a credincioșilor. Ea este «Noua Evă», mama unei omeniri noi.

Păcatul originar este complicitatea latentă a oricărui om, din prima clipă a existenței sale, cu Răul. Prin botez, creștinul renaște la viața cea nouă în Cristos. Este eliberat de păcatul originar pentru că devine locuință a Duhului lui Dumnezeu, care îl face să trăiască însăși iubirea lui Dumnezeu.

Dar îngerii?

Cine poate pretinde că zidirea se limitează la ființele vizibile? În Vechiul Testament, îngerii fac parte din escorta invizibilă a lui Dumnezeu și acționează ca mijlocitori între Dumnezeu și oameni.

În Noul Testament, ei intervin în momentele decisive ale istoriei mântuirii: la Bunavestire, la Nașterea lui Isus, la ispitirea din pustiu și în Ghetsemani, la Înviere și la Înălțare. Ei arată cine este Isus. Vor veni împreună cu Domnul la întoarcerea lui în slavă. Și astăzi liturgia îi celebrează pe sfinții îngeri păzitori, pe sfinții Mihail, Gabriel și Rafael și pe toți îngerii.

Nu cumva e vorba de niște credințe din trecut?

Desigur, creștinii sunt chemați să nu se eschiveze de la îndatorirea lor pământească. Dar acest lucru le îngăduie oare să considere ca inexistent întregul univers invizibil? Creația lui Dumnezeu este infinit mai amplă decât bănuim noi. Avem oare dreptul să-i reducem pe îngeri la simple ficțiuni literare numai pentru că nu cadrează cu o mentalitate raționalistă?

În lumina Scripturii, Biserica crede în existența îngerilor. Ei sunt făpturi ale lui Dumnezeu, ființe «nemuritoare, înzestrate cu cunoaștere și cu libertate». Slujitori ai lui Dumnezeu, ei participă la lucrarea mântuirii. Desigur, trebuie să depășim imagistica! Dar acțiunea îngerilor în slujba lui Cristos se exercită și astăzi. În fiecare zi, la Sfânta Liturghie, Biserica se unește cu lauda lor când cântă: «Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Dumnezeul oștirilor cerești! Plin este cerul și pământul de mărirea ta!» Îngerii sunt apropiați de Dumnezeu și apropiați de oameni.

Satana există oare cu adevărat?

Demonii, sau puterile răului, joacă un rol în majoritatea religiilor. Ei joacă un rol și mai mare în anumite practici magice, în grupurile care umblă după halucinații și în sectele care se declară în slujba Satanei. Și astăzi, chiar în civilizațiile cele mai avansate, vrăjitoria e înfloritoare… Ea întărește negoțul spaimei. Mai rău: ea răspândește credința că lumea este creată și condusă de Satana.

Care e puterea lui?

Proclamând că Dumnezeu este «Creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor», noi afirmăm că există ființe spirituale și refuzăm să credem că ele există prin ele însele, ca dumnezei. Întreaga lume nevăzută este, așadar, supusă și ea lui Dumnezeu. De aceea tradiția vede în Satana și în diavoli ființe create bune de Dumnezeu și devenite rele prin propria lor voință.

Noul Testament vorbește despre puterile răului, cu care omul este confruntat și cărora le este supus. Dar dacă ne vorbește de acestea, o face ca să ne arate că Cristos este învingătorul răului și că El ne smulge de sub puterea Satanei.

Satana, în ebraică, înseamnă «potrivnic». În grecește este numit «diavol», adică «cel care dezbină» și «care acuză». Isus își începe viața publică în pustie, unde este mânat de Duhul Sfânt. Satana îl ispitește pe Isus; merge chiar până la a-i spune «Dacă mi te închini mie…» Dar este demascat și biruit de Isus. Satana îi ispitește pe ucenici, intră în Iuda, îi încearcă pe toți oamenii individual și colectiv; el va fi învins definitiv la Judecata de apoi.

Ce putere avem noi asupra Satanei?

Dumnezeu l-a creat pe om liber, adică înzestrat cu o capacitate fundamentală de a face binele. Și dacă această libertate e rănită prin păcatul nostru și al celor din jur, ea este restabilită de Cristos.

Biserica ne îndeamnă să «ne împotrivim diavolului» (1 Pt 5, 9), să ne împotrivim la orice viclenie, înșelăciune și minciună, căci Satana încearcă să manipuleze inima omului și să-i înlănțuie libertatea. Ea ne îndeamnă să veghem și să ne rugăm ca să nu cădem în ispită. Ne vorbește despre misterul răului cu atât mai mult realism cu cât ea crede în Cristos, învingătorul Răului. În unirea cu Isus cel înviat, omul botezat simte că primește puterea de a participa la biruința lui Cristos asupra răului, a răului din el și din lume.

Spiritul creștin este în mod hotărât optimist: în Domnul, nici răul, nici moartea nu vor avea ultimul cuvânt. Nu e creștinește să fii fatalist.