Meniu

Cred în Biserică

«Isus Cristos, da! Biserica, nu!»

Mulți dintre contemporanii noștri vor să adere bucuros la persoana lui Isus, proroc în cuvinte și în fapte. Dar nu la Biserică…!

Îndoieli, dezamăgiri, răni, prăpastia aparentă dintre Biserică și Cristos, povara riturilor, ambiguitățile, compromisurile cu puterea și cu banul, ierarhia și poporul «credincios» care e atât de puțin credincios…: atâtea încercări și slăbiciuni, dar și atâtea priviri și judecăți intransigente îi împiedică pe mulți să descopere adevăratul chip al Bisericii. Ea este în același timp vizibilă și invizibilă, umană și divină, Biserică pământească și Biserică bogată în bunuri cerești.

Cunoaștem noi oare Biserica?

«De te-aș privi zi și noapte, spune o poetă, de te-aș urmări pretutindeni, de ți-aș putea pătrunde miezul gândurilor și al inimii, tot nu te-aș cunoaște: nu te voi cunoaște atâta timp cât nu te voi iubi.»

Să iubim Biserica. S-o iubim înainte de a o judeca. Ea este aceea care, prin veacuri, ne-a purtat în credință și ne-a născut în bucurie și durere. Ea ne-a hrănit. Și câți nu creștem în sânul ei cu nerecunoștință sau indiferență?

Cine iubește Biserica pentru că Cristos a iubit-o și s-a dat pe sine însuși pentru ea, cine iubește Biserica așa cum Cristos o iubește astăzi, lucrează pentru ca ea să fie așa cum o vrea El.

Cine poate spune iubirea lui Cristos pentru Biserica sa?

Dumnezeu, spune Biblia, ne iubește ca o mamă care nu uită niciodată de copilașul ei și are milă de rodul pântecelui ei (Is 49, 15-16). El ne iubește ca un tată care, văzându-și fiul că se întoarce, aleargă spre el, înduioșat, se aruncă de gâtul lui și îl acoperă cu sărutări (Lc 15, 20).

Dar între Cristos și Biserica sa există o iubire și mai tainică, ce ne introduce în miezul intimității lui Dumnezeu: e iubirea Mirelui pentru Mireasă.

«În ziua aceea – zice Domnul – te voi logodi cu mine pentru totdeauna. Te voi logodi în adevăr și dreptate, în gingășie și îndurare. Te voi logodi cu mine în fidelitate și tu îl vei cunoaște pe Domnul» (Os 2, 18. 21-22).

Biserica trăiește «în credința Fiului lui Dumnezeu care a iubit-o și s-a dat pe sine pentru ea» (cf. Gal 2, 20). Această iubire de logodnă este extrem de personală. E puternică și delicată. Ea strălucește pe chipul Miresei.

Foarte bine, vom spune! Dar în realitate? Prima realitate a Bisericii este că ea se știe iubită de Cristos și acest lucru singur o poate umple de strălucire: ea este semnul dragostei și al dreptății lui Dumnezeu.

A voit Cristos Biserica? Nu cumva ea este o invenție a oamenilor după moartea lui?

Isus nu era singur. Iudeu din naștere, aparținea unui popor modelat de o tradiție, aceea a Legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat, nu cu indivizi izolați, ci cu un popor. Când Isus apare pe malul Iordanului, El vestește că Împărăția lui Dumnezeu a venit. Această Împărăție nu este pur spirituală, invizibilă: ea apare într-un popor reînnoit, adunat laolaltă, semn al unei alte lumi care începe.

Isus îi alege printre ucenicii săi pe cei Doisprezece. Doisprezece este un număr ce simbolizează o totalitate, după cum cei doisprezece fii ai lui Iacob prefigurau totalitatea Poporului ales: cele douăsprezece triburi ale lui Israel.

Faptul că erau doisprezece Apostoli prevestește adunarea tuturor oamenilor. Căci, în Isus, mântuirea este vestită tuturor.

Printre cei Doisprezece, Petru primește de la Isus – și nu de la oameni – răspunderea de «a-i întări pe frații săi» în credință. Isus îl statornicește ca stâncă a unității: «Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu vor putea nimic împotriva ei» (Mt 16, 18).

Ce înseamnă grupul ucenicilor?

În iudaism și în celelalte religii, ucenicul își alege Maestrul: se hotărăște să vină la el. Între Isus și ucenici, lucrurile se petrec cu totul altfel. Isus este cel care cheamă. Chemarea sa e gratuită, neașteptată, dar atât de puternică încât trezește un atașament liber, total și necondiționat față de persoana sa. Această chemare duce la ruptura de condițiile de viață anterioare, căci ucenicii nu sunt aleși pentru ei înșiși, ci spre a fi trimiși: «apostol» înseamnă «trimis».

La rădăcina Bisericii trebuie să privim și dincolo de Isus

Biserica, așa cum a voit-o Isus, este aceea pentru care El a murit. «Isus trebuia să moară nu numai pentru poporul iudeu, ci pentru a aduna laolaltă pe toți fiii lui Dumnezeu care erau risipiți» (In 11, 51-52). A aduna laolaltă! Nu într-o masă informă și uniformă, ci într-un popor alcătuit din persoane diferite și unice în ochii lui Dumnezeu.

Cuvântul grecesc ce denumește Biserica (ekklesia) înseamnă «adunare convocată». Biserica este convocată de Dumnezeu în unitatea Duhului. Dumnezeu a voit-o după chipul și asemănarea sa: comunitate de iubire și comunitate de persoane, asemenea lui Dumnezeu însuși. El a voit-o și ne-o dăruiește: Treimea – un singur Dumnezeu în comuniunea Persoanelor – lucrează la această adunare, este însuși izvorul ei. Biserica își are originea și izvorul în Treime. Cu cât va străluci mai mult prin acest mister de iubire, de respect reciproc și de comuniune, cu atât spiritul Treimii ne va fi mai familiar și, într-un fel, ne va învălui.

Ce înseamnă «a construi Biserica»?

Biserica trebuie construită cu toți, și mai ales cu cei ce sunt bolnavi, refugiați, săraci sau dezorientați, adică cu cei mai lipsiți. La prima vedere, aceștia nu par a avea nimic de oferit. În realitate, ei ne sunt dăruiți de Cristos ca frați ai săi și prin ei noi ne putem apropia de Cristos. Chiar și cei avuți suferă adesea de o altă sărăcie: de a nu avea nimic de dat, nici de primit…

Comuniunea între «bogați» și «săraci» îi este esențială Bisericii ca Popor în care Dumnezeu adună oameni de toate vârstele, de toate condițiile sociale și de toate neamurile: oameni care, în mod normal, nu ar fi «frați» dacă n-ar fi fii ai aceluiași Tată.

Unde se trăiește misterul Bisericii?

Familia creștină este, după chipul Treimii, comuniune între persoane diferite. Iată de ce Conciliul o privește ca pe o «mică Biserică»: «Biserica de acasă». Vocația ei este de a fi cămin de iubire, comunitate deschisă, semn al Împărăției într-o lume dezmembrată, în care atâția bărbați, femei, copii și bătrâni suferă de singurătate și de lipsă de afecțiune. Uniți prin harul sacramentului căsătoriei, soții știu că le este împărtășită însăși iubirea lui Dumnezeu, pentru ca în mijlocul greutăților vieții zilnice să poată da mărturie despre puterea Aceluia care îi unește. Asemeni Bisericii mari, «mica Biserică» ia parte la «slujirea evanghelizării».

Biserica se realizează mai ales în fiecare dieceză prin comuniunea tuturor comunităților între ele și în jurul Păstorului lor: Cristos, pe care Episcopul îl face prezent.

Cum a devenit conștientă Biserica de propriul ei mister?

Mulți spun: «De ce trebuie un intermediar între Dumnezeu și oameni?» Dar Biserica nu este un intermediar: ea este Trupul viu al lui Cristos!

Trăind situațiile concrete (expansiune misionară, iubire frățească, dezbinări, erezii, persecuții…) apostolii și evangheliștii văd în Biserică un mister dezvăluit în Cristos și pe care nici o imagine nu-l poate exprima pe deplin: Biserica este în același timp Via Domnului, Mireasa lui Cristos, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt, Cetatea cerească…

De ce același cuvânt – biserică – desemnează și un popor și o clădire?

Biserica-zidire este, în felul ei, o imagine a Bisericii ale cărei «pietre vii» suntem. Consacrată lui Dumnezeu, ca și poporul celor botezați, ea îi aparține.

Această clădire, ieșită din creativitatea unui popor credincios și locuită de Trupul lui Cristos, exprimă un mister pe care «săracii» îl înțeleg. Într-adevăr, Poporul însuși constituie adevăratul «Templu al Duhului Sfânt»: acest Popor, mereu adunat de Dumnezeu pentru a-i asculta Cuvântul și a-i aduce mulțumire în Euharistie, este trimis în lume ca să fie în ea semn al prezenței divine. Astfel biserica-zidire este semn al prezenței lui Dumnezeu în sat sau în cartier.

Cum s-a născut Biserica?

Biserica se înrădăcinează în propovăduirea lui Isus. Ucenicii sunt nucleul în jurul căruia Poporul cel nou se va putea strânge laolaltă. Când a murit Cristos, Dumnezeu a confirmat misiunea Fiului său și credința ucenicilor prin învierea lui Isus și prin darul Duhului.

În lumina acestui eveniment nou, grupul Apostolilor, dispersat de moartea lui Isus, s-a adunat iarăși. El constituie de acum înainte o comunitate «creștină», adică întemeiată pe Cristos mort și înviat.

Biserica se dezvoltă pornind de la comunitatea din Ierusalim, care a trăit experiența Paștelui și a Rusaliilor. Ea va cunoaște foarte curând durerea separării dintre adunarea iudaică și adunarea creștină. Născută din botezul Duhului Sfânt, Biserica formează Noul Israel ce îi întrunește pe toți aceia care acceptă să se lase mântuiți de Cristos. Ea nutrește un mare respect și o vie recunoștință față de Poporul ales, căruia Dumnezeu i-a încredințat Făgăduințele, Scripturile și speranța neamului omenesc.

Ce slujiri îndeplinesc în Biserică episcopii, preoții, diaconii și laicii?

Petru și Apostolii sunt întotdeauna printre noi. Aceștia sunt Episcopii, uniți cu cel ce le stă în frunte ca Episcop al Romei: Petru printre frații săi întru episcopat.

Episcopii nu sunt singuri. Ca și Isus, ei adună oamenii. Trăiesc în mijlocul unui Popor și se află în slujba acestui Popor. În jurul fiecăruia dintre ei, din generație în generație, s-a format colegiul preoților, care se împărtășesc din harul preoției Episcopului. Episcopii și preoții participă împreună la preoția lui Cristos, căci există un singur Preot: Cristos, căruia ei îi sunt semn.

Grija pentru cei săraci a caracterizat Biserica încă de la nașterea ei. De aceea Apostolii au instituit diaconi, adică «slujitori». Misiunea lor este de a avea la inimă în primul rând grija față de cei lipsiți, care nădăjduiesc în iubirea Bisericii.

Așadar ierarhia – episcopii, preoții și diaconii – nu este deasupra Poporului lui Dumnezeu, ci în cadrul acestui Popor și în slujba lui. În comunitatea creștină, laicii au chemarea specifică de a da mărturie despre Împărăție în lume. Pretutindeni unde trebuie să încolțească Evanghelia (universul familiei, al muncii, al timpului liber, al sănătății, al cercetării, al politicii…), ei sunt chemați să dea seamă de viața cea nouă pe care o dă Dumnezeu.

Episcopii, preoții și diaconii – care au primit sacramentul hirotonirii – și laicii sunt cu toții în mod fundamental egali în cadrul Poporului lui Dumnezeu. Într-adevăr, botezul conferă tuturor creștinilor aceeași demnitate, însă rolurile sunt diferite, ele nefiind interschimbabile.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *