Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul

Cine este Duhul Sfânt?

Adesea ne referim la Tatăl sau la Isus. Dar Duhul? Nu putem să credem în Tatăl și în Fiul fără să credem în același timp și în același fel și în Duhul: «Împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit», glăsuiește Crezul.

Duhul este El însuși Dumnezeu. Își are personalitatea proprie și modul propriu de a acționa în lume și în istorie. Este suflare de viață. După Înviere, îl face prezent pe Isus. El îi aduce pe oameni la credință, îi învață și îi călăuzește spre «tot adevărul»; este «Apărătorul», «sprijinul» lor în prigoniri.

Duhul Sfânt nu ne trimite la El însuși: ne face să-l iubim pe Isus, ne îndreaptă spre Tatăl, ne pune în legătură unii cu alții, căci este izvor de comuniune. Împreună cu Tatăl și cu Fiul, El creează universul și conlucrează la mântuirea tuturor oamenilor.

Noi îl proclamăm «Domn de viață dătător», căci El este într-adevăr Duhul Domnului înviat.

«În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh»

Invocarea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, însoțită de semnul crucii, inaugurează orice rugăciune creștină. Ne facem rugăciunea în credința exprimată Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Și după cum, la sfârșitul unei conversații care ne-a marcat, simțim nevoia de a spune «mulțumesc», aducem slavă Tatălui care ni-l dă pe Fiul său, Fiului care se dăruiește tuturor și Duhului Sfânt care locuiește în noi și ni-i face cunoscuți pe Tatăl și pe Fiul.

Slavă Tatălui
și Fiului
și Sfântului Duh,
precum era la început și acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.

Noi nu suntem doar martorii exteriori ai relației care le unește pe cele trei Persoane într-un singur Dumnezeu. Suntem și locuința lor și trăim în sânul relațiilor lor.

«De mă iubește cineva… Tatăl meu îl va iubi,
vom veni la el,
și ne vom face sălaș la el» (In 14, 23).

Tot Duhul este acela care se roagă în noi și ne inspiră să strigăm «Tată», deși nu suntem vrednici de a ne numi copiii săi.

Care a fost experiența primei comunități creștine?

După moartea lui Isus, Apostolii se întorseseră la casele lor spre a-și tăinui dezamăgirea. După înviere, Domnul le făgăduiește pe Duhul Sfânt. Rusaliile sunt pentru Biserică o experiență zguduitoare și eliberatoare: darul Duhului îi dă puterea de a înfrunta frica și îndoiala. El este însoțit de semne uimitoare (convertiri, minuni… ), dar și de semne mai discrete, cum sunt bucuria, iubirea frățească și curajul în fața persecuției.

Duhul Sfânt este un dar permanent făcut Bisericii. El trimite la Isus cel înviat și ne aduce aminte tot ce ne-a spus Domnul (In 14, 26).

La Rusalii, Apostolii sunt înțeleși de ascultători veniți din cele mai diverse ținuturi. Faptul că fiecare îi înțelege în limba sa este un semn al vocației universale a Bisericii. Toate popoarele sunt adunate laolaltă în Cristos. Acest eveniment este punctul de plecare al misiunii Bisericii: un dinamism irezistibil transformă o mână de oameni dezamăgiți de osândirea la moarte a învățătorului lor în mesageri care înfruntă cu bucurie toate primejdiile misiunii.

După ce recunoaștem lucrarea Duhului?

În fiecare dintre Apostoli se manifestă daruri noi spre a vesti mântuirea. Darul de a vorbi, darul de a vindeca și multe altele. Cele mai «spectaculoase» nu sunt neapărat și cele mai importante. Dacă diferitele daruri nasc o concurență între creștini, atunci ele încetează de a mai fi un dar al lui Dumnezeu. Sunt deturnate de la scopul lor: nu mai slujesc unitatea. Ele fac jocul spiritului de dezbinare care lucrează necontenit în lume și în Biserică.

«Dar iată roadele Duhului:
iubirea, bucuria, pacea, răbdarea,
bunătatea, bunăvoința, credința» (Gal 5, 22).

Fără îndoială, lucrarea Duhului este cel mai adesea tăcută, dar ea se lasă întrezărită în mod uimitor în curajul martirilor și în capacitatea de reînnoire a Bisericii, oricare ar fi crizele istoriei sau regimurile cărora le este supusă.

«Nu stingeți Duhul» (1 Tes 5, 19)

Prin botez și prin mir, am devenit locuința Duhului Sfânt și plămadă în aluat. Prin Duhul Sfânt Dumnezeu este cu adevărat cu noi, «mai intim nouă decât noi înșine» (sfântul Augustin), dar tot prin El lucrează și în istorie. «Duhul suflă unde vrea» (In 3, 8). El acționează în Biserică prin cuvântul lui Dumnezeu și prin sacramente, dar vorbește și prin orice om de bunăvoință. El reînnoiește atât fața pământului cât și pe omul lăuntric:

«Vino, Duhule Preasfânt,
și trimite pe pământ
a ta luminoasă rază!…

Spală ce e întinat,
udă tot ce e uscat,
vindecă ce e rănit!

Moaie tot ce-i împietrit,
încălzește ce-i răcit
și îndreaptă ce-i greșit!…»

(Secvența Rusaliilor)

«A grăit prin proroci»

Un proroc este un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.

De la începuturi, Duhul vorbește inimii omului, în creație și în evenimente, în conștiința umană și în istoria poporului în care Dumnezeu i-a ridicat pe Abraham, pe Moise, pe David și atâția proroci… Dar poporul lui Dumnezeu are inima învârtoșată: nu e gata să trăiască în conformitate cu Legământul. Regii se bizuie pe bogății și își pun încrederea în arme. Cultul este mincinos: lui Dumnezeu i se aduce fum de tămâie, iar săracii sunt exploatați, vânduți pe o pereche de sandale! Legea devine o povară de care lumea caută să scape… (Amos 2, 6).

Duhul, care vine de la Dumnezeu, este sfânt

În acest Popor «tare de cerbice și cu inima învârtoșată», prorocii vestesc Legământul cel Nou (Ier 31, 31). Ei cheamă la dreptate, dar nu o pot înfăptui: aceasta va fi lucrarea lui Mesia ce avea să vină. Dumnezeu își pregătește și își sfințește Poporul. Vorbește despre un duh care va veni în inimi: «Vă voi da o inimă nouă… voi pune duhul meu înlăuntrul vostru» (Ez 36, 26-27). În această linie a profeților, Isus, locuit de Duhul Sfânt, va fi recunoscut drept cuvântul lui Dumnezeu făcut trup.

El ne vorbește în Sfânta Scriptură

Scrierea cărților biblice se întinde pe mai multe secole. Chiar dacă această Tradiție scrisă împrumută elemente de limbaj de la culturile învecinate, ea este rodul credinței lui Israel și lucrarea Duhului.

Noi spunem că toată Scriptura e sfântă și «inspirată». Aceasta înseamnă că autorii respectivelor cărți au scris pentru că Dumnezeu i-a ales și i-a așezat sub inspirația Duhului. Fiecare însă a scris cu talentele și limitele sale, într-un gen literar sau altul, având mentalitatea și cultura timpului său. Aceste cuvinte omenești sunt, în același timp, cuvânt al lui Dumnezeu.

«Astăzi îi veți asculta oare cuvântul?»

Zi după zi, Biserica se adapă din Sfânta Scriptură ca dintr-un izvor. Acolo află harul și curajul rugăciunii, al luptei și al iertării. În Scripturi, Duhul Sfânt ne vorbește: «Astăzi… nu vă împietriți inimile» (Ps 94, 8). Și El ne sfințește când primim Cuvântul cu credință.

Cum face Duhul Sfânt ca Tradiția să fie «vie»?

Creștinii au așadar un interpret datorită căruia Scriptura devine vie și actuală. Acesta este Duhul Sfânt, despre care Isus afirmase: «El vă va face să înțelegeți tot ce v-am spus». Fără El, Scriptura ar fi literă moartă și Biserica, lipsită de suflet.

Tradiția primită de la Apostoli continuă în Biserică sub acțiunea dătătoare de viață a Duhului. Ea e mai bine percepută și înțeleasă pentru că poporul lui Dumnezeu o trăiește, o studiază și o meditează în inima sa (Lc 2, 19 și 51) și pentru că ea este transmisă de aceia care, în calitate de urmași ai Apostolilor, au primit «o carismă sigură a adevărului» (Dei Verbum, 8). Astfel Duhul îndreaptă Biserica spre plinătatea Adevărului.

Cum răspunde comunitatea creștină la chemările Duhului Sfânt?

Creștinii sunt chemați să înțeleagă în iubirea Evangheliei toate semnele ce traduc nevoile și aspirațiile oamenilor de astăzi. Duhul Sfânt ne învață să recunoaștem și să discernem semnele pe care Dumnezeu ni le adresează în istorie și să le răspundem cu credință, speranță și iubire. Viața cardinalului Joseph Cardijn a fost un exemplu grăitor de atenție la semnele timpului. «Vezi, gândește, acționează», spunea el. A trezit în fiecare fiu de muncitor conștiința demnității lui de fiu al lui Dumnezeu!

În Duhul Sfânt discernem «semnele timpului»

«Semnele timpului» sunt evenimente în care creștinii discern, în lumina credinței, o vestire a Împărăției care vine. Aceste semne ne descoperă prezența lui Cristos în mijlocul nostru. Duhul ni-l face cunoscut și ne descoperă prezența lui în orice gest de gingășie, în orice faptă de dreptate, în orice strigăt de suferință și de jale. Istoria e plină de prezența lui Cristos. Dar ea este agitată și de forțe potrivnice. Numai în lumina credinței creștinul discerne chemarea Duhului Sfânt prin evenimente: schimbări sociale, descoperiri științifice, mai ales în domeniul biologiei, progrese tehnice, criză economică, aspirație spre dreptate, promovarea femeii, fenomenul sectelor, dialogul islamo-creștin sau între confesiunile creștine, șomajul tineretului, dialogul nord-sud, est-vest…

Toate aceste evenimente se cer considerate fără idei preconcepute, în realitatea lor istorică, socială, economică și științifică; dar ele nu se reduc doar la dimensiunea pe care o descriu științele. E dreptul și îndatorirea morală a tuturor oamenilor să discearnă în lumina conștiinței proprii unde sunt binele și răul. Duhul Sfânt lucrează în orice om de bunăvoință care își formează conștiința și ascultă de ea. Credința creștină luminează fiecare lucru într-un mod nou și ne orientează inteligența spre soluții care să corespundă pe deplin voinței lui Dumnezeu cu privire la vocația omului.

Vino, Duhule Sfinte,
umple inimile credincioșilor tăi
și aprinde în ele focul iubirii tale!

Trimite, Doamne, Duhul tău și se vor crea toate
și vei reînnoi fața pământului.

Doamne,
Tu îi înveți pe credincioșii tăi
prin lumina Duhului Sfânt.
Dă-ne să iubim, prin acest Duh, ceea ce e bine
și să găsim în El izvorul mângâierii noastre.