Meniu

Cuvinte şi semne ale lui Dumnezeu

Avem atâta nevoie de gesturi!

Cum s-ar manifesta dragostea părinților pentru copiii lor, prietenia și solidaritatea în încercări, iubirea dintre logodnici și dintre soți, grija față de bolnavi, dacă nu am avea decât cuvântul? În momentele cele mai importante ale vieții, fie ele vesele sau dureroase, cuvântul are nevoie de gesturi pentru a mișca inima omului. Biserica are, și ea, gesturi care «vorbesc».

Există cuvinte care «mișcă» și care «lovesc»

Cuvintele au cu adevărat puterea de a «mișca», de a răni sau de a vindeca și aceasta datorită faptului că ele sunt susținute de un ansamblu de semne care «rostesc» iubirea și duioșia, disprețul sau indiferența.

Dumnezeu ne mișcă prin Cuvântul său și prin gesturile sale. Mâinile sale, spune într-un limbaj poetic Biblia, ne-au plămădit după chipul său. Oare nu și-a eliberat El poporul «cu mână puternică și cu braț înalt»?… Dumnezeu ne mișcă pentru că se apropie de noi. El a luat firea noastră omenească pentru a se uni cu noi. Prin mâna lui Isus, El vindecă, binecuvântează, împacă și consacră…

Există oare un semn mai mare decât Cristos?

Când Dumnezeu ne face semn, îl face pe înțelesul nostru. El nu strivește, ci înalță. Cel mai frumos semn al Tatălui este faptul că ni l-a trimis pe Fiul său. Cuvântul latin «sacramentum» semnifică, între altele, «jurământ solemn de fidelitate, printr-un semn autentic». De aceea spunem că Isus Cristos este sacramentul prin excelență ce realizează întâlnirea dintre Dumnezeu și oameni. Biserica este la rândul ei sacramentul prezenței lui Cristos printre noi. În ea, fiecare sacrament este un cuvânt și un gest de mântuire: Domnul ne renaște la viață, ne confirmă și ne iartă păcatele; El ne împacă; El îi unește pe soți; El își adună poporul la aceeași masă și se dăruiește ca hrană; el redă viață bolnavilor și dăruiește păstori poporului său.

Sacramentele schimbă oare cu adevărat viața creștinului?

Cel care administrează un sacrament trebuie să aibă intenția de a face ceea ce face Biserica. Chiar dacă acesta e păcătos, sacramentul nu-și pierde valoarea sfințitoare, căci Domnul este acela care lucrează prin intermediul gestului sacramental. Când Petru, Paul sau Iuda botează, «Cristos este acela care botează», spune sfântul Augustin.

Ceea ce ne transformă este întâlnirea cu Cel Înviat. Iar sacramentele sunt lucrarea Duhului Sfânt: datorită lui îl putem întâlni pe Domnul prin intermediul cuvintelor și gesturilor sacramentale prin care El însuși înfăptuiește mântuirea noastră și ne reînnoiește viața. Întâlnirea cu Cel Înviat presupune credința aceluia care cere să primească sacramentul, credința Bisericii suplinind-o pe aceea a copilului la botez sau la mir. Într-adevăr, nici Cristos însuși nu putea face un gest de mântuire acolo unde nu exista credință în El (Mc 6, 5).

Oare nu tocmai atunci când participarea noastră e prea slabă, celebrările ne lasă o senzație de gol? Acela care iubește cu adevărat are grijă să se pregătească, trup și suflet, pentru întâlnirea cu cel iubit. Creștinul se pregătește lăuntric să-l întâlnească pe Cristos. O celebrare trăită din adâncul sufletului nu ne lasă neschimbați astăzi, mâine, după o vreme…

Cum vorbește și lucrează Dumnezeu în Biserică?

«Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii», spune Domnul (Mt 28,20).

Ne întrebăm uneori cum să ne apropiem de Cel Înviat. De fapt, El vine spre noi, acolo unde ne aflăm. Biserica, Trupul lui Cristos, îl face perceptibil în istorie. Realizează acest lucru prin proclamarea Cuvântului și prin sacramente: botezul, mirul, euharistia, pocăința, ungerea bolnavilor, căsătoria și preoția.

Domnul nu e prezent numai în cuvânt și în sacramente, ci și în adunarea convocată de El și în celebrantul care acționează în numele lui.

Îl celebrăm pe Domnul și celebrăm și faptul de a fi împreună datorită chemării Tatălui. Auzirea Veștii celei Bune i-a umplut de bucurie pe cei care s-au convertit și au crezut în Domnul. Această bucurie a primului ceas este și a noastră. Noi nu credem «fiecare pentru sine», ci credința ne adună, cum a adunat pe ucenici și mulțimile la glasul lui Petru în ziua de Rusalii. Bucuria noastră se exprimă și astăzi prin cântări și psalmi, cu care îl preamărim pe Dumnezeu-cu-noi.

Sfântul Sacrament

În Euharistie, Cristos este prezent, chiar și după celebrare, sub speciile pâinii și vinului. De aceea Sfânta Euharistie se păstrează în tabernacol, mai întâi pentru a putea fi dusă la bolnavi și muribunzi, dar și pentru a le permite credincioșilor să se roage în prezența Sfântului Sacrament: această rugăciune de adorație îi unește cu misterul pascal; ea îi pune în comuniune cu jertfa lui Cristos, Euharistia fiind sacramentul ei «permanent». Cel ce se împărtășește astfel în mod spiritual sau care primește Trupul lui Cristos în afara celebrării euharistice își exprimă dorința de a lua parte pe deplin la Liturghie.

Euharistia este izvorul și apogeul întregii vieți creștine. Rugăciunea creștinului este stimulată și ajutată de prezența lui Cristos în bisericile noastre: «Domnul este acolo și te cheamă» (In 11, 28). Această prezență face din bisericile noastre loc de întâlnire cu Domnul. «Credincios este Cel care ne-a chemat» (1 Tes 5, 24).

Cele șapte sacramente au fost instituite de Isus însuși?

Toate sacramentele își au originea în Cristos mort și înviat, care a voit ca viața sa să fie transmisă prin semnele Bisericii sale. Aceasta nu înseamnă că se cunosc pentru fiecare dintre ele locul, momentul și cuvintele de instituire.

În ce privește Euharistia, evangheliștii Matei, Marcu și Luca, precum și sfântul Paul (1 Cor 11, 23) dau mărturie clară despre instituirea ei de către Isus. Cât despre botez, Ioan boteza înainte de Isus, dar Biserica își dă seama că botezul în numele lui Isus este diferit de acela al lui Ioan. «Eu v-am botezat cu apă, spune Botezătorul, dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt» (Mc 1, 8). Scrierile apostolice (evanghelii, epistole, Fapte) dau mărturie că botezul în numele lui Isus conferă pe Duhul Sfânt (Fapte 19, 1-7). Ele relatează în repetate rânduri că Isus a dat Apostolilor misiunea de a boteza precum și pe aceea de a ierta păcatele. Numai Dumnezeu are această putere și Isus cel înviat le-a încredințat-o Apostolilor.

În privința celorlalte sacramente, mărturiile nu sunt atât de explicite. Scrierile apostolice vorbesc despre impunerea mâinilor peste cei cărora li se încredințează o misiune, despre ungerea cu untdelemn a bolnavilor și despre căsătoria creștină, «taină a lui Cristos și a Bisericii».

Duhul Sfânt vă va învăța toate și vă va aduce aminte de toate câte vi le-am spus (In 14, 26).

Reflecția primilor creștini asupra faptelor și gesturilor lui Isus a fost călăuzită de evenimente. Astfel, în cazul mirului, Biserica a înțeles din experiență că darul Duhului Sfânt, care confirmă botezul, se poate manifesta într-un gest separat de botez (Fapte 8, 14-17). Cât despre căsătorie, aceasta exista și înainte ca instituție. Dar, meditând cuvintele lui Isus care vorbeau de exigențele fidelității conjugale, Apostolii au căpătat conștiința specificității căsătoriei creștine. Isus îi vindeca pe bolnavi și dădea această misiune și Apostolilor. Biserica a văzut în aceste gesturi de vindecare a trupului o vindecare a inimii și o iertare a păcatelor. Datorită misiunii primite de cei doisprezece Apostoli și a însărcinării de păstor încredințate lui Petru, Biserica se știe instituită de Isus comunitate apostolică și ierarhică.

Biserica, slujitoarea sacramentelor

Când Biserica mărturisește că toate sacramentele au fost instituite de Isus, ea nu înțelege, așadar, acest lucru în spirit juridic. În credință, ea afirmă că toate aceste gesturi de mântuire sunt voite de Isus și își au originea în Isus. El însuși este acela care botează acum și conferă mirul; El se oferă Tatălui și oamenilor, El însuși iartă păcatele. El însuși îi unge pe bolnavi spre a-i mântui; El pecetluiește legătura căsătoriei; El își transmite puterile prin sacramentul preoției. El este acela care, primul, conferă sacramentul. Rolul Bisericii este de «administrator al tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor 4, 1): sacramentele nu-i aparțin ca un bun propriu. De aceea, ea socotește că nu poate omite nici unul din cele șapte sacramente și nu poate adăuga altele. Ea nu le administrează ca și cum ar fi autoarea lor, ci vestește și transmite oamenilor harurile pe care le primește de la Cristos. Astfel, în orice moment, cuvintele și gesturile Domnului rămân perceptibile, pentru ca în fiecare epocă oamenii să poată răspunde chemării lui Cristos, să participe la misterul lui pascal și la misiunea lui, până când «Dumnezeu va fi totul în toți» (1 Cor 15, 28; Col 3, 11).

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *