Iarăşi va veni cu mărire, să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi

Mai așteptăm și acum întoarcerea lui Cristos?

Profesiunea de credință a celor dintâi creștini este orientată spre întoarcerea Domnului: «Vino, Doamne Isuse!». Acest strigăt ce încheie Noul Testament este răspunsul nerăbdător dat făgăduinței Domnului: «Da, Eu vin curând!» (Ap 22, 20). Suntem cumva atât de încleiați în valorile lumii de acum încât să fi pierdut această nerăbdare și să ne îndoim de necesitatea de a aștepta întoarcerea Domnului?

«Să nu dormim, ci să stăm de veghe» (1 Tes 5, 6).

Noapte de noapte, mii de călugărițe și de călugări contemplativi se scoală înaintea zorilor pentru a cânta Oficiul de noapte. Prin vocație și prin întreaga lor ființă, ei așteaptă reîntoarcerea Domnului; o așteaptă pentru Biserică și pentru lume. Veghează pentru a trezi omenirea din somn, ca ea să poată ieși cu bucurie în întâmpinarea Domnului. Așteaptă soarele «care vine să ne cerceteze» (Lc 1, 78) în fiecare zi, în diversele împrejurări și întâlniri cu oamenii precum și în sacramente. N-a spus El oare: «Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor» (Mt 28, 20)?

Așteptare neclintită!

În fiecare an, în timpul Adventului (cuvânt ce înseamnă «venire»), Biserica se pregătește cu evlavie pentru venirea lui Cristos, celebrând misterul Crăciunului. Sărbătoarea Crăciunului nu este numai o amintire a nașterii lui Isus; ea îi celebrează și prezența de astăzi și îi anunță venirea definitivă la sfârșitul timpurilor. Credința ne descoperă o mulțime de «veniri»; toate, însă, depind de Parusie, venirea cea de pe urmă a Domnului pentru marea Judecată.

Cum să înțelegem judecata lui Dumnezeu?

Când Scripturile spun că Dumnezeu judecă lumea, ele proclamă că El este «Rege», că stăpânește universul și orientează istoria spre mântuirea tuturor oamenilor. Judecata lui Dumnezeu poate fi comparată cu discernerea a ceea ce este solid sau zadarnic în om și în lume. Ea este adesea asemuită cu un foc ce curățește. A judeca nu înseamnă deci numai a constata binele și răul, ci și a pune în valoare ce e mai bun, asemenea focului care elimină impuritățile.

Vom fi judecați în mod individual?

A spune că Dumnezeu e Stăpânul istoriei și că Cristos este Domn înseamnă a afirma întâi primatul judecății universale, legat de sfârșitul veacurilor, de venirea cea de pe urmă a lui Cristos. Judecata particulară a fiecăruia are loc de-a lungul vieții noastre, cu ocazia alegerilor importante pe care le facem, precum și în clipa morții. Judecata particulară nu poate fi înțeleasă pe deplin decât în această perspectivă a unei judecăți universale la sfârșitul veacurilor.

Prezența lui Dumnezeu ne edifică din zi în zi: «Chiar dacă omul nostru cel din afară merge spre pieire, omul lăuntric se reînnoiește din zi în zi» (2 Cor 4, 16). Tot ce trăim și suferim pentru Domnul nu este zadarnic! În orice situație, oricât de chinuitoare, puterea speranței va învinge forțele răului, care nu vin de la Dumnezeu.

«Bucurați-vă pururi. Domnul este aproape» (Fil 4, 4. 5).

Atitudinea pe care trebuie să o avem față de judecata lui Dumnezeu, izvor de mântuire, nu este în primul rând teama, ci încrederea.

Cu toate acestea, Scriptura nu ne ascunde faptul că există și o judecată ce osândește și că sfârșitul timpurilor va fi și zi de deznădejde pentru cel ce refuză cu încăpățânare mântuirea lui Dumnezeu. Răul va fi osândit, iar binele răsplătit. Lucrul de care trebuie să ne temem este ca nu cumva credința să ne fie adormită, convertirea să nu ne fie reală, să ni se fi răcit iubirea, iar viața să ne fie clădită pe nisip mai mult decât pe stâncă. Ceea ce vrem să sperăm și să cerem este harul lui Dumnezeu, ca el să schimbe, zi după zi, inima noastră de piatră în inimă de carne: o inimă care să i se deschidă cu bucurie, să-i aștepte cu nerăbdare venirea și judecata mântuitoare.

Oare am avut dreptate să credem?

Biserica, din vremurile apostolice și până acum, suferă violență și prigoană. «Și dacă toate acestea sunt zadarnice?» spun scepticii. Are rost să înfrunți batjocura sau moartea în numele credinței?

Ucenicilor, Isus le spune: «Nu vă temeți de cei care ucid trupul dar sufletul nu-l pot ucide; temeți-vă mai degrabă de Acela care poate da pieirii și sufletul și trupul, în Gheenă… Fiți fără teamă, căci Dumnezeu va avea grijă de voi». Și adaugă: «Oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar de cel care se va lepăda de mine în fața oamenilor, și Eu mă voi lepăda înaintea Tatălui meu care este în ceruri» (Mt 10, 28. 32).

Credința noastră rezistă la încercare?

Nu orice mărturie merge neapărat până la vărsarea sângelui. Nu toată lumea este în sens strict martor (în greacă: martir) al credinței. Însă tuturor le spune Isus: «Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze… Cel care se va rușina de mine și de cuvintele mele, și Fiul Omului se va rușina de el când va veni în mărirea sa și în aceea a Tatălui și a sfinților îngeri» (Lc 9, 23. 26).

«Cine își va pierde viața pentru mine acela și-o va salva» (Lc 9, 24)

Încă de astăzi, atașamentul față de Cristos ne dă tărie și curaj. Construindu-ne viața pe credință, ne-o clădim pe stâncă. Cel Înviat, pe care îl primim în viața noastră, rămâne de-a dreapta Tatălui; și acolo unde este El, vom fi și noi. Primindu-i pe frații noștri și părăsindu-ne averile, îl vom primi pe Dumnezeu împreună cu toți aceia care și-au clădit viața pe credință. Biserica nu va fi în întregime «adunare a lui Dumnezeu» decât la sfârșitul timpurilor.

După ce vom fi judecați?

Creștinii vor fi judecați după credința lor în Cristos, după speranța lor în ciuda a orice s-ar întâmpla, după iubirea lor care zidește Biserica și se îngrijește de cei sărmani și de cei care suferă.

Dumnezeu nu judecă asemenea oamenilor; El nu se uită în primul rând la fapte, ci la iubirea pe care am pus-o în ele. Tuturor acelora care vor fi trăit iubirea lui Dumnezeu, Isus le va spune: «Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți Împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc; mi-a fost sete și voi mi-ați dat să beau; străin eram și m-ați primit; gol, și m-ați îmbrăcat; bolnav, și m-ați vizitat; în temniță, și ați venit la mine». Atunci și ei și noi vom răspunde: «Doamne, când ni s-a întâmplat să te vedem flămând și ți-am dat să mănânci, însetat și ți-am dat să bei? Când ni s-a întâmplat să te vedem străin și să te primim, bolnav sau în închisoare și am venit la tine?» Iar El ne va răspunde: «Ori de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre aceștia mai mici, care sunt frații mei, mie mi-ați făcut!» (Mt 25, 34-40). Pentru noi, oamenii secolului XX, acest apel vizează nu numai convertirea personală, ci și transformarea structurilor societății noastre.

După iubire vom fi judecați. Dar inima noastră poate și să se împietrească; Domnul ne avertizează: «Ori de câte ori nu ați făcut aceasta unuia dintre aceștia mai mici, mie nu mi-ați făcut» (Mt 25, 45). Această judecată este o condamnare. Scripturile ne arată cum Dumnezeu în persoană este lovit când i se respinge iubirea.

Dumnezeu ne judecă sau noi înșine suntem aceia care ne judecăm?

Judecata din urmă îi aparține lui Dumnezeu. El dăruiește cui vrea El și îndurarea sa va întrece întotdeauna meritele noastre: iubirea sa ne caută și în întuneric. Dar ne poate și judeca din pricina disprețului nostru.

Ce ni se pare mai cumplit: să ne judece Dumnezeu? să ne judece alții? să ne judece propria noastră conștiință? Acolo unde conștiința noastră este uneori fără apel, harul și îndurarea lui Dumnezeu ne-o iau înainte. Acolo unde o luciditate de gheață îl lasă pe om pradă tentației disperării, Dumnezeu face din noi ființe purtate de speranță.

«Înaintea lui ne vom alina inima,
dacă inima noastră ar ajunge să ne osândească,
fiindcă Dumnezeu este mai mare decât inima noastră
și El știe toate» (1 In 3, 19-20).

Când se va întoarce Fiul Omului?

Momentul venirii Fiului Omului rămâne secretul Tatălui. Venirea lui e la fel de sigură ca zorile, dar ceasul ei este necunoscut. Chiar Isus declară că nu-l cunoaște (Mc 13, 32). Deci Evanghelia nu spune nimic despre aceasta; clipa exactă nu-i aparține nici lui Isus, nici oamenilor. Este secretul Tatălui.

Nu e așadar creștinește să vrei să determini când va avea loc acest eveniment. Creștinul nu cunoaște decât o singură atitudine care să corespundă așteptării Zilei Domnului: aceea de a fi întotdeauna gata. Într-adevăr, timpul este întotdeauna scurt când e vorba de făcut binele. Săvârșirea neobosită a binelui: iată ce este urgent și nu trebuie nicidecum amânat pe motiv că Domnul întârzie.

Biserica este chemată să fie vigilentă, cu vigilența iubirii ce ține trează inima Iubitei:

«Eu dorm, dar inima mea veghează,
aud pe Preaiubitul meu care bate» (Cânt 5, 2).

Luăm în serios necesitatea de a fi pregătiți?

Parabola celor zece fecioare ne vorbește despre întârzierea sosirii Domnului. Toate mergeau cu candelele lor în întâmpinarea Mirelui și toate au ațipit și au adormit, până când un strigăt i-a vestit sosirea. Cinci dintre ele erau nebune și nu aduseseră untdelemn în candele; cinci erau înțelepte: lămpile le erau pline cu untdelemn, simbol al nădejdii și al vegherii.

Pe când cele nebune erau plecate să caute untdelemn, a sosit mirele; «cele care erau gata au intrat cu el la nuntă și s-a închis poarta…» (Mt 25, 10).

Să nu amânăm credința, speranța și iubirea

Acest avertisment nu se adresează doar fiecăruia individual, ci și comunității creștine. De aceea Isus le spune ucenicilor: «Vegheați așadar, căci nu știți nici ziua nici ceasul» (Mt 25, 13).

A-și păstra candela aprinsă înseamnă și a auzi avertismentul dat Bisericii de Domnul: «Am împotriva ta că ți-ai pierdut iubirea cea de odinioară» (Ap 2, 4) și a pleca urechea la chemarea lui:

«Iată, Eu stau la ușă și bat.
De va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa,
voi intra la el și voi cina cu el și el cu mine» (Ap 3, 20).