Oameni ai credinţei în mijlocul lumii

«Creștinule, fii conștient de demnitatea ta!»
(Sfântul Leon cel Mare)

Trăim timpuri pasionante, chiar dacă de câțiva ani criza economică marchează dureros omenirea, la scară atât națională cât și internațională. Revoluțiile tehnologice continuă să deschidă posibilități noi și nebănuite. Anumite valori morale și sociale sunt și ele mai bine afirmate și mai bine apărate astăzi decât ieri, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna respectate. E cazul, de pildă, al drepturilor omului și a ceea ce s-a câștigat pe plan social.

Mediul nostru cultural a devenit foarte variat: curente de gândire de tot felul coexistă, nu fără dificultate, dar cu un folos evident. Creștinii și-au adus contribuția la progresul social, științific și cultural al omenirii, dar ar putea fi întrebați: «De ce sunteți creștini?» sau «Ce înseamnă, pentru voi și pentru ceilalți, "a fi creștin" într-o societate în care oamenii gândesc în multe feluri?» Nu numai că am încetat de a mai trăi într-un cadru cultural omogen, dar am devenit «creștini în diaspora», risipiți printre contemporanii noștri care au alte convingeri.

Într-un astfel de context, suntem interpelați de cuvântul: «Creștinule, fii conștient de demnitatea ta! Spune cine ești și în cine ți-ai pus credința». Dar cum să spunem cine suntem fără a ne împărtăși din credința tuturor acelora care ne-au fost înaintași și a tuturor acelora care, răspândiți în lumea întreagă, trăiesc aceeași credință? Înainte de a fi indivizi creștini, avem o Tradiție, un Crez. Suntem un «Popor», o comunitate, o Biserică.

Mai există și astăzi o Veste Bună?

Pentru mulți dintre contemporanii noștri, credința creștină nu oferă nimic pentru satisfacerea nevoilor zilnice. Ea nu aduce nici fericire, nici rezolvare problemelor noastre, nici vindecare trupului, nici pace inimii, nici mântuire, nici eliberare.

Totuși, vindecarea omului în întregul său – trup, inimă și suflet – este nucleul mesajului lui Isus. «El învăța… proclamând Vestea cea Bună a Împărăției; vindeca orice boală și orice neputință în popor… i se aduceau înainte toți cei chinuiți de boli și de suferințe… și El îi vindeca» (Mt 4, 23 și urm.). Isus îl vindecă pe paralitic și în același timp îi iartă și păcatele. Vindecare și iertare de păcate, iată ce înseamnă cuvântul «mântuire», salus, «sănătate» a întregii ființe, armonie profundă. Mântuirea nu se limitează la indivizi izolați, ci se extinde la toate popoarele și la întregul univers. Ea vizează toate relațiile dintre noi și toate structurile societății noastre. Mântuirea se bazează pe mesajul lui Isus și în primul rând pe viața lui, pe moartea și învierea lui: Isus, Dumnezeu și om, s-a dat cu totul pentru noi și pentru toți oamenii «ca ei să aibă viață din belșug» (In 10, 10). Prin învierea lui Isus, omenirea întreagă este smulsă de sub puterea morții și salvată de puterile răului. Duhul lui Cristos le dă creștinilor credință, speranță și iubire și suflă unde vrea.

Cum poți crede sau cum poți reîncepe să crezi?

Primul gest al credinței, primul dar, primul har este părăsirea siguranței că voi găsi răspuns de unul singur. Rugăciunea îmi îngăduie atunci să fac un prim pas, căci mă scoate în afara eului propriu.

Cum să cred, dacă îmi clădesc întreaga viață pe mine însumi sau dacă mă bazez numai pe puterile omenești? «S-a împlinit timpul și Împărăția lui Dumnezeu este aproape: convertiți-vă și credeți în Evanghelie» (Mc 1, 15), proclamă Isus. Deci El ne cheamă la convertire. A te converti înseamnă a te îndrepta spre un altul pentru a-l primi.

Pentru sfântul Paul, credința se naște din propovăduire: ea «vine din auz și ceea ce se aude vine de la Cuvântul lui Cristos» (Rom 10, 17). De zeci de ori auzim aceleași pasaje din Scriptură. Important, însă, este să ne dăm seama că Dumnezeu ne spune: «e pentru tine… » Nu este deci suficient să auzi, mai trebuie să fii și «străpuns în inimă» (Fapte 2, 37), așa cum au fost mulțimile când le-a cuvântat Petru, în ziua Rusaliilor.

Cum le vorbește Dumnezeu oamenilor?

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost transmis de alții: prin intermediul familiei, al comunității creștine, al unor bărbați și femei însuflețiți de credința Bisericii. Înainte ca noi să știm să citim Patima lui Cristos în Evanghelii, cineva ni l-a arătat pe Cristos pe cruce și ne-a vorbit despre moartea și despre învierea lui. Înainte de a înțelege, am crezut.

Evangheliile au ajuns la noi pe o cale lungă, prin istoria oamenilor și a Bisericii. Niște misionari au venit să arunce sămânța Evangheliei în țara noastră; iar Biserica noastră a trimis misionari ca să ducă altor popoare Cuvântul care ne dă viață. În această mișcare de evanghelizare, Duhul este acela care aprinde inimile. Dumnezeu lucrează astfel în istoria oamenilor care, din generație în generație, trăiesc și transmit credința.

Dumnezeu îi cucerește pe oameni, pe unii încă din tinerețe, pe alții la vârsta matură. El le vorbește în frumusețea naturii, în mărturia celor ce cred, în evenimentele vieții, bucurii sau dureri, prin lupte și prin sângele vărsat de martirii lui Cristos. Uneori mama ne vine în ajutor și, în ea, Biserica este aceea care ne vestește Evanghelia. Uneori un necunoscut la care credința transpare în faptă și în cuvânt… În toate aceste semne, Dumnezeu ne iese în întâmpinare și are inițiativa.

Cum să credem când ne lovește nenorocirea?

Ca și iubirea, credința nu este la adăpost de nenorocirile și de greutățile vieții. Ea nu este la adăpost nici de îndoială, de oboseală și de plictiseală. Încercarea credinței este inerentă vieții de credință. Ea nu este neapărat legată de condițiile de existență. Nu întotdeauna cei născuți în nefericire sunt aceia care refuză să creadă. Invers, oameni care au fost iubiți și s-au bucurat de toate avantajele pot să nu aibă – ori să nu mai aibă – credință în altcineva decât în ei înșiși.

Când privim lumea, partea de suferință este imensă și ne poate face să ne îndoim de Dumnezeu. Pentru a fi credibilă, credința trebuie văzută acționând: când ea devine Veste Bună pentru săraci, atunci Dumnezeu se face, într-un fel, «vizibil».

A crede înseamnă a te baza pe cineva

Profesiunea noastră de credință nu începe cu «Cred că Dumnezeu există» sau «Cred că Dumnezeu este atotputernic», ci cu «Cred în Dumnezeu». A-ți pune încrederea în cineva este cu mult mai mult decât a da crezare unui cuvânt venit de la el sau în legătură cu el: a te încrede în Dumnezeu înseamnă a arăta că acela în care crezi este vrednic de crezare și că merită să-i rămâi credincios.

Mai este de observat și faptul că nu spunem: «Dumnezeule, cred în tine!», ci ne proclamăm credința în fața adunării: «Cred în Dumnezeu».

Proclamarea credinței ne face să spunem cine este Dumnezeu și ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Altfel spus, acest act de credință se îmbogățește cu un conținut.

«Am crezut și de aceea am vorbit!» (2 Cor 4, 13)

Cel care crede nu poate să nu dea glas credinței ce-l însuflețește. Sfântul Paul nu putea să nu vorbească: «Vai mie, zice el, dacă nu vestesc Evanghelia!» (1 Cor 9, 16).

Exprimarea credinței în Domnul este treaba tuturor și a fiecăruia, după darurile sale:

«Nu moartea lui Cristos scandalizează,
ci învierea lui. Acest scandal se transmite
din aproape în aproape, prin crainici mai mari
sau mai mici: el ne este mereu contemporan
și fiecare îl exprimă cu mijloace proprii,
fie că e teolog, filozof, mistic sau artist,
fie că viața lui proprie îi este unica formă de exprimare» (Pierre Emmanuel).