Remuşcarea şi conştiinţa păcatului

Neliniștea conștiinței e, oare, un bun sfătuitor?

La sfârșitul zilei putem fi cuprinși de un sentiment de mulțumire: ziua a fost bună, am lucrat bine. Dimpotrivă, putem simți o apăsare: amintirea unei greșeli ne creează o senzație de disconfort. Un asemenea «regret» e, oare, semnul unei adevărate vinovății? Nu neapărat, căci o greșeală nu e numaidecât un păcat.

Care e diferența între greșeală și păcat?

A săvârși o greșeală înseamnă a devia față de o normă obiectivă sau față de un ideal pe care ni l-am propus… Înseamnă a rata un obiectiv vizat. Acest gest nereușit poate stârni un sentiment de ciudă care ia forma culpabilității: ai sentimentul că nu ești cu adevărat bun și chiar că nu ești bun de nimic.

A săvârși un păcat înseamnă a face rău în mod conștient și de bunăvoie. Păcatul este mai mult decât un gest nereușit: el lezează relațiile cu Dumnezeu, cu semenii și cu noi înșine. El atinge persoana în ceea ce este și în ceea ce are.

Cum să treci de la remușcare la căință?

Remușcarea nu este semnul unui simț acut al păcatului, ci expresia unei anumite neliniști care provoacă o închidere în sine. Este important să deosebim clar remușcarea sau ciuda de adevărata căință. În neliniștea conștiinței este o discrepanță între vinovăția simțită și dimensiunile adevărate ale greșelii. Ciuda, legată de amorul propriu, e însoțită de descurajare. Nu duce la deschiderea inimii față de cel lezat; poate duce chiar la împietrirea ei.

Căința este o tresărire de iubire, un autentic regret pentru răul făcut față de Dumnezeu sau față de fiii lui. Este o luciditate asupra persoanei proprii, dar plină de încredere în Dumnezeu care îl cheamă înapoi pe păcătos și îi redă viața. Căința îl întoarce pe păcătos spre Tatăl și spre aproapele, în căutarea iertării și pentru reînnodarea relațiilor. Adevărata căință aspiră la o împăcare definitivă și e subîntinsă de hotărârea fermă de a nu mai face răul. Este un elan al Spiritului care ne face să strigăm Abba, «Tată!» Nu are nimic comun cu descurajarea. Dimpotrivă, ea dilată inima și o deschide la încredere. Căința este iubirea care se răscumpără datorită Iubirii care o iartă.

Cum se pune de fapt problema păcatului?

Păcatul nu ne asaltează prin surprindere. Nu te trezești din păcat ca după un act izolat despre care te întrebi: «Ce mi s-a întâmplat?» Adevărata problemă este, dimpotrivă: «Cum am ajuns aici?» Păcatul ocupă mult mai mult loc în viața noastră decât un simplu gest nereușit pentru că am fost luați prin surprindere.

Păcatul clocește în obiceiurile noastre, în îmbufnarea inimii, în înciudarea sufletului, în aberațiile inteligenței noastre… Poate că într-o zi va ieși la iveală, dar nu înainte de a-l fi împins pe păcătos acolo unde voiau să-l ducă inima lui împietrită, sufletul lui uscat și inteligența falsificată. Împăcarea înseamnă și redobândirea păcii interioare. Înseamnă întoarce-rea la harul botezului, pentru a regăsi astfel o inimă curată, un suflet simplu și o înțelegere profundă a misterului credinței.

Păcatul lesne iertător

Nu toate păcatele au aceeași gravitate. Există gânduri, cuvinte, fapte și omisiuni pe care conștiința le condamnă. Tradiția le numește păcate «veniale», adică «lesne iertătoare»: nu sunt de moarte, nu ucid relația cu Dumnezeu și cu Biserica. E bine ca tot creștinul să ia seama la ele, ca să se împace cu Dumnezeu și cu Biserica înainte ca viața lui să se cufunde în indiferență.

Păcatul de moarte

Un păcat de moarte desemnează o atitudine a inimii sau o comportare care lezează grav relațiile cu Dumnezeu, cu Biserica și cu oamenii.

Cu Dumnezeu și cu Biserica: de exemplu, a părăsi cu hotărâre orice recurgere la sacramente (ceea ce înseamnă și a se exclude din comunitate); a-ți deforma conștiința numind bine ceea ce este rău, a refuza să recunoști lucrarea Duhului acolo unde roadele sunt evidente și a o numi lucrare a celui rău, adică a huli împotriva Duhului; a refuza cu bunăștiință învățătura lui; a desfigura credința prin erezie sau printr-o nepăsare nimicitoare; a se lepăda de Domnul…

Cu aproapele: a-l distruge pe aproapele lezându-l în reputație, în bunuri, în existența fizică sau morală; a distruge o familie prin adulter, prin nedreptate; a voi să pui în primejdie credința cuiva…

Aceste păcate nu se pot ierta fără o adevărată reconciliere sacramentală, pentru ca respectivul creștin să fie reprimit la împărtășirea Cinei Domnului. Într-adevăr, cum ar putea acela care nimicește iubirea să se împărtășească din Trupul și Sângele lui Cristos, care exprimă iubirea dusă la extrem? (In 13, 1)