Meniu

S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat

Răstignirea era oare singurul mijloc de a ne mântui?

Întreaga viață a lui Isus a fost izvor de mântuire, căci tot ce a spus și a făcut El i-a fost plăcut lui Dumnezeu. În Crez, existența sa pământească se rezumă la pătimirea și la răstignirea sa. Biserica ne învață astfel că moartea lui Isus nu este doar consecința angajării lui profetice. Moartea și învierea Domnului sunt temeiul mântuirii noastre. Suportând umilirea extremă, Isus își dovedește iubirea nemărginită față de oameni și ascultarea neclintită față de Tatăl care l-a trimis. «De aceea Dumnezeu l-a înălțat.., ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul» (Fil 2, 9. 10).

Adesea, moartea lui Isus e văzută ca o dramă în sine. Dumnezeu apare atunci ca acela care-și trimite Fiul la moarte. Atenția se îndreaptă asupra grozăviei răstignirii mai mult decât asupra iubirii trăite de Isus. Or, nu moartea lui Isus e aceea care ne mântuiește, ci iubirea lui fără condiții, pe care moartea doar o manifestă.

«La ai săi a venit și ai săi nu l-au primit» (In 1, 11). Această dramă dezvăluie dimensiunea tragică a întregii istorii omenești: iubirea lui Dumnezeu a fost respinsă de către oameni.

De ce nu a împiedicat Tatăl moartea Fiului său?

Tatăl nu a voit să împiedice ca Fiul său, om adevărat printre oameni, să îndure soarta la care sunt expuși frații lui într-o lume nepăsătoare față de iubire.

Întreaga iubire a Tatălui e prezentă în Fiul său preaiubit care suferă. În Isus, Dumnezeu ne apare ca acela care nu-l părăsește niciodată pe om și care merge, împreună cu noi, până la capătul durerilor și nenorocirilor noastre.

«Câte ființe omenești nu au suferit mult mai mult decât Isus?»

În fiecare zi, pentru mii de oameni din toată lumea, suferința și moartea sunt o teribilă realitate. Mulți mor pentru cauze drepte și pentru drepturile omului. De ce se dă atunci o asemenea importanță morții lui Isus? Pentru că moartea sa nu este numai moartea unui drept umilit și sacrificat. Dacă Isus nu ar fi Dumnezeu, moartea sa ar fi o moarte printre altele.

Cel care iubește suferă și mai mult din cauza iubirii sale. Și nimeni nu ne iubește așa cum ne iubește Dumnezeu!

Cine ne va lămuri sensul ascuns al crucii?

Eliminând faptul că Dumnezeu ni se revelează pe cruce, riscăm să reducem creștinismul la un umanism generos. Un om a voit să construiască o lume mai bună și a murit pentru aceasta. Atunci n-ar trebui să vorbim de mântuire, ci de un eșec!

Numai Duhul Tatălui și al Fiului putea să-i facă pe Apostoli să înțeleagă sensul morții lui Isus pe cruce. La Rusalii ei au primit această revelație.

Prin ce e unică moartea lui Isus?

Evangheliile ne descriu moartea lui Isus ca pe o manifestare a lui Dumnezeu în Fiul său.

În lumina Scripturilor, sfântul Matei scrie că în clipa morții lui Isus «morții au ieșit din morminte» (Mt 27, 52-53). Această expresie are o semnificație pentru credință. Ea ne arată că Acela care moare pe cruce nu e numai om: El este Stăpânul celor vii și al celor morți! În El se manifestă Dumnezeu însuși. Prin El, moartea e învinsă și triumfă viața. Sfântul Ioan ni-l descrie pe Isus, pe cruce, ca pe Acela care «își dă Duhul» (In 19, 30). Expresia e foarte tare. Duhul lui Dumnezeu ne este comunicat la moartea Fiului. Moartea lui Cristos este unică pentru că Fiul lui Dumnezeu este unic.

De ce crucea lui Cristos este izvor de mântuire?

Tot ce a spus și a făcut Isus a fost pecetluit pe cruce. Moartea lui Isus nu poate fi înțeleasă dacă nu este privită în legătură cu viața lui: «Am venit pentru ca oamenii să aibă viață din belșug» (In 10, 10). Această viață este însăși viața lui Dumnezeu. Nu o viață ce se sfârșește în moarte, ci o viață care străbate dincolo de moarte. Isus n-a dat înapoi în fața morții, ci a înfruntat-o în numele vieții. El este Viața.

«Viața mea, nimeni nu o ia de la mine,
ci Eu însumi o dau.»
«Am puterea să-mi dau viața
și puterea să o iau înapoi»,

spune Isus, în parabola Bunului Păstor (In 10,18). Desigur, mulți păstori, după chipul Învățătorului lor, și-au dat viața pentru oițele lor. Dar care dintre ei are puterea să o ia înapoi? Cine este stăpân pe viață? Contemplând misterul morții lui Isus pe cruce, Ioan vede țâșnind din rana deschisă a coastei lui Cristos apă și sânge. Apa este izvor de viață: ea vestește Botezul. Sângele este viața: el vestește Euharistia.

Ce înseamnă expresia: Isus ne «răscumpără» prin moartea sa?

Bogăția misterului lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos este atât de mare încât primii creștini nu aveau destule cuvinte s-o exprime. Împreună cu Apostolii, ei au îngăimat-o. Scrierile Noului Testament vorbesc de «răscumpărare», de jertfa și oferirea lui Cristos Tatălui său. Sunt cuvinte foarte grăitoare pentru cine știe ce înseamnă a dezrobi un sclav sau a plăti pentru a-i obține libertatea. Cristos plătește cu ființa sa: El ne răscumpără din iubire. O iubire căreia nimic nu-i stă împotrivă, nici moartea, nici disprețul.

«De-abia dacă s-ar găsi cineva
să moară pentru un om drept.
Dar Cristos a murit pentru noi,
pe când noi mai eram încă păcătoși!» (Rom 5, 7)

Moartea lui Isus este o jertfă?

De ce se roagă creștinii zicând: «Mielul lui Dumnezeu care iei asupra ta păcatele lumii…» înainte de a se împărtăși cu Trupul și Sângele lui Cristos mort și înviat?

Răstignirea lui Isus le-a apărut celor dintâi creștini ca desăvârșirea jertfei mielului pascal (In 19, 36). Ucenicii au trăit clipa sfâșietoare a morții lui Cristos în afara cetății Ierusalimului în vreme ce în Templu se jertfeau mieii pentru sărbătoarea Paștelui. Pentru noi, creștinii, Cristos este Mielul pascal prin excelență.

Patima lui Isus împlinește și profeția lui Isaia: «Ca un miel dus la înjunghiere… el nu-și deschide gura» (Is 53, 7). În această cântare, «Slujitorul care suferă» repară greșelile poporului și readuce la unitate oițele necredincioase și risipite.

Primele comunități creștine, confruntate cu prigoana, au înălțat cântări Mielului jertfit dar învingător, rănit dar rămas în picioare (Ap 4-5)! Biserica reia aceste cântări, în fiecare săptămînă, la rugăciunea ei de seară, rugăciunea Vesperelor.

Ai un crucifix? Atunci, privește-l pe Cel Răstignit și crede!

Crucea este atât de des banalizată, încât o putem vedea ca pe o simplă podoabă fără a ne tulbura! Ea ne dezvăluie totuși cât de adânc e păcatul omului capabil să răspundă iubirii cu ură. Ea ne arată chipul lui Dumnezeu, Inima lui străpunsă din care izvorăște îndurarea.

Ea ne spune că tot ucenicul care vrea să meargă pe urmele lui Cristos va întâlni negreșit indiferență, dispreț, cruce, dar, în Cristos, aceeași biruință. Crucea nu este școală de resemnare; suferința nu este sacră. Ea trebuie combătută sau purtată cu iubire. Căci ceea ce trebuie să le apară tuturor este iubirea.

Crucea nu este ultimul cuvânt. Dar fără ea nu există biruință asupra morții, pentru cine fuge de luptă în ființa proprie și în lume.

Crucea e semnul creștinului: el își face semnul crucii pentru a se transpune – trup și suflet – într-o atitudine de iubire față de Dumnezeu și de dăruire de sine față de ceilalți. Părinții își învață copiii să-și facă semnul crucii și le place să-l schițeze pe fruntea acestora. Le facem și morților noștri același gest ca rămas bun.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *