Să nu săvârşeşti adulter: să iubeşti cu fidelitate

«Bărbați și femei…»

Porunca a șasea se referă la dragoste și sexualitate.

«Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său,
după chipul lui Dumnezeu l-a creat;
bărbat și femeie l-a creat» (Gen 1, 27).

Dumnezeu a încredințat întreaga creație omenirii, adică bărbatului și femeii, pentru ca împreună să o păstreze și să o umanizeze. Femeia îl scoate pe bărbat din izolarea sa în construirea lumii și invers. Faptul că suntem bărbați și femei este un izvor de bucurie în toate domeniile. Peste tot suntem surprinși să descoperim în jurul nostru o amprentă feminină și masculină. Astfel, încă de la naștere copilul trăiește plăcerea de a fi fermecat, pe rând, de mamă și de tată, de bărbați și de femei care se bucură de bucuria lui. Încă din leagăn, copilul învață să fie «bărbat» sau «femeie», căci sexualitatea este o componentă fundamentală a personalității; este un mod de a exista, de a se manifesta, de a comunica cu ceilalți, de a simți, de a exprima și de a trăi iubirea omenească. Deși asemănători, suntem diferiți. Ce bucurie când ne descoperim propriul univers prin sensibilitatea diferită a unui bărbat sau a unei femei!

Ce este curăția?

Biserica acordă o importanță deosebită educării iubirii umane care se trăiește în sexualitate. Ea are grijă să-l vadă pe fiecare că «învață orânduirea sănătoasă a propriei sexualități»; ne cheamă să trăim curăția ca dăruire de sine, fie în căsătorie, fie în celibat. Soții să-și trăiască relația de căsătorie fiind atenți fiecare la modul diferit de a trăi al celuilalt. Vor descoperi că bucuria dragostei implică renunțări: plăcerea nu durează decât dacă fiecare îl respectă pe celălalt. Funcția fecundității implică grija de a face totul pentru ca copilul să fie dorit și să se nască într-un ambient în care să fie binevenit.

Adulterul

Toate acestea arată respectul pe care creștinii îl au pentru sexualitatea umană, recunoscută ca un dar al lui Dumnezeu. Bărbatul și femeia participă la iubirea creatoare a lui Dumnezeu nu numai ca persoane individuale, ci și în calitate de cuplu. Trupul, întrucât e sexuat, exprimă vocația omului la reciprocitate. Cuplul creștin trăiește sub impulsul recunoscut al Duhului Sfânt. De aceea vocația lui se trăiește în Biserică prin harul sacramentului căsătoriei. «Să nu săvârșești adulter», să respecți răspunsul pe care l-ai dat în Biserică vocației la căsătorie, să respecți pe soțul tău, pe soția ta, care a răspuns împreună cu tine.

Adulterul, sau relația extraconjugală, nu se poate aprecia corect pornind de la o singură persoană. El pune în cauză partea lezată, persoana cu care se săvârșește adulterul, eventualul partener conjugal al acesteia și, uneori, copiii din ambele familii. Infidelitatea conjugală gravă se poate produce chiar și fără să aibă loc adevărate relații sexuale.

În lumina Evangheliei, acela sau aceea care, în fapte sau în inimă, își înșeală soția sau soțul, înșeală Biserica lui Dumnezeu și pe Duhul care lucrează în ea unitatea într-un singur Trup; destramă Biserica și societatea.

Divorțul

În urma unei despărțiri, fiecare dintre soți, mai ales dacă este nevinovat, cunoaște singurătatea și alte dificultăți familiale și sociale. Comunitatea bisericească trebuie să-i ofere respect și ajutor concret ca să-l susțină în fidelitate. Divorțații care, uneori în mod eroic, refuză să se căsătorească dau mărturie cu credință și curaj pentru indisolubilitatea căsătoriei creștine. Ei sunt chemați să-și reînnoiască puterea de a da această mărturie apropiindu-se des de sfintele sacramente. Cât despre divorțații recăsătoriți civil, ei sunt îndemnați să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să asiste la Liturghie, să stăruie în rugăciune, pentru a implora în fiecare zi harul lui Dumnezeu. Chiar dacă Biserica nu poate să-i dezlege și nici să-i primească la comuniunea euharistică, ea este plină de grijă față de ei. Comunitatea creștină este chemată să nu-i judece, ci să caute căi prin care, fiind respectată indisolubilitatea, divorțații recăsătoriți să-l poată întâlni pe Dumnezeu și pe frații lor.

Evanghelizarea familiilor

Exigențele vieții familiale creștine presupun o evanghelizare a familiilor. Aceasta se realizează într-un demers zilnic. Itinerariul uman și spiritual al soților comportă o conștiință luminată asupra iubirii adevărate și asupra angajării comune, maturizate prin dialog, de a respecta legea Domnului: soții sunt ajutați la aceasta prin harul Euharistiei și al sacramentului Împăcării, care implică practicarea iertării reciproce. Acest drum presupune în mod necesar o viață de rugăciune; soțul nu trebuie să lase întreaga inițiativă soției sale, trebuie să aibă și el un rol activ. Familia este locul privilegiat al educării tinerilor la curăție. Această educație progresivă în familie tinde spre dezvoltarea globală a tinerilor. Ei trebuie să perceapă prin viața de rugăciune a părinților că adultul rămâne la fel de lipsit de apărare și de vulnerabil ca și tânărul.

Copilul trebuie dorit de ambii părinți

Lângă leagănul copilului soții se descoperă tată și mamă, «slujitori ai marelui mister al vieții» (Gaudium et spes, 50, 1). Venirea copilului transformă unirea dintre un bărbat și o femeie într-o adevărată familie. Într-un anume sens, copilul «întemeiază» familia. El va fi cu atât mai bine primit cu cât părinții se primesc reciproc în toată profunzimea ființei lor. A da viață unui copil înseamnă a refuza ca acest copil să devină într-o zi copilul «tău» sau copilul «meu». Copilul care urmează să se nască trebuie să fie «al nostru», dorit și primit așa cum este. Problema copilului nu este deci în primul rând o problemă de fecunditate a cuplului, ci problema relației viitorilor părinți cu copilul care se va naște. Această relație trebuie să prelungească relația de iubire care îi unește pe soți.

A vorbi despre «reglementarea nașterilor» în termeni generali de «contracepție» și de «limitare a nașterilor» fără a face apel la toate dimensiunile iubirii umane înseamnă a neglija faptul că copilul nu este un obiect, ci un dar al lui Dumnezeu și o persoană. Vorbind despre reglementarea nașterilor, creștinii doresc să pună în valoare în primul rând unirea dintre soți, binele copiilor deja născuți și pe acela al copilului ce urmează să se nască.

Reglementarea nașterilor

Comunitatea creștină trebuie să-i încurajeze pe părinții care-și întâmpină copilul încrezători în iubirea lui Dumnezeu, singura care e mai tare decât toate spaimele vehiculate de societate. De aceea Biserica amintește cu energie implicațiile umane și spirituale ale reglementării nașterilor. Ea se străduiește să arate creștinilor că metodele numite «naturale» respectă cel mai bine exigențele unei paternități responsabile: acestea implică respectarea structurii actului conjugal, adâncirea dialogului între soți, delicatețea unuia față de celălalt și responsabilitatea comună.

Dimpotrivă, Biserica nu poate accepta metodele contraceptive numite «artificiale»: acestea subestimează caracterul uman și spiritual al comuniunii conjugale. Astfel, creștinii sunt puși în fața răspunderii lor: sunt chemați să înainteze spre împlinirea vocației de soți și părinți, pe care Dumnezeu a înscris-o în adâncul lor.

Educația la curăție

Conciliul Vatican II cere ca tinerii să beneficieze de o educație sexuală în același timp pozitivă și prudentă, pe măsură ce cresc. Trupul nostru este primul mesaj pe care Dumnezeu ni-l adresează: întru cât este sexuat, el exprimă vocația omului la reciprocitate, adică la iubirea soțului pentru soție și a soției pentru soțul ei. Educația creștină la o sexualitate sănătos orânduită implică o trezire la toate valorile evanghelice. Părinții creștini trebuie să fie primii care dezvăluie copiilor și adolescenților vocația persoanei umane care e înscrisă în trupul lor. Tot ei, prin exemplu, vor da mărturie pentru generozitatea și renunțarea ce trebuie să însoțească descoperirea treptată de către tânăr a semnificației trupului. Dincolo de simpla informare a inteligenței, părinții creștini se vor strădui să educe voința, sentimentele și emoțiile, favorizând în același timp încrederea în Dumnezeu.

Autoerotismul

O educație autentică a persoanei va duce la stăpânire de sine și la fermitate în opțiunile morale. În evoluția sexuală poate apărea aici o problemă delicată, aceea a autoerotismului. Morala creștină consideră masturbația ca o dezordine gravă, mai ales la adult, pentru că sexualitatea voită de Dumnezeu este orientată nu spre sine însuși, ci spre celălalt, spre dorința reciprocă a soților și în vederea copilului.

Fără a neglija gravitatea obiectivă a masturbației, trebuie să fim prudenți în evaluarea responsabilității reale a persoanei. Aceasta trebuie să se simtă bine primită pentru a fi eliberată de întoarcerea spre sine și pentru a găsi un echilibru afectiv. Masturbația va trebui judecată cu obiectivitate, pe baza principiilor moralei generale. Se va evita, deci, dramatizarea ei, fără a i se minimaliza însă gravitatea.

«Nu știți voi, oare, că sunteți templul Duhului Sfânt?»

Uneori, la tânăr sau la adult, obiceiul autoerotic provine dintr-o singurătate afectivă, dintr-o lipsă de motivație spirituală, dintr-o concepție păgână asupra trupului… În lumina credinței trupul este «templul Duhului Sfânt» (1 Cor 6, 19). Pentru a-și susține trăirea acestui adevăr de credință, creștinul trebuie să ducă o viață sănătoasă, să-și hrănească viața spirituală prin rugăciune și sacramente și să-și dezvolte o atenție față de ceilalți care să angajeze întreaga persoană.

Orice iubire sexuală este morală?

Un creștin ar putea fi pus în situația să înfrunte în lumina credinței o altă problemă, aceea a homosexualității. Tendința homosexuală nu face obiectul judecății morale. Relațiile homosexuale sunt reprobabile. Într-adevăr, vocația primului cuplu uman arată că relația conjugală presupune asemănare și diferență. Numai relația între bărbat și femeie respectă actul conjugal în dubla lui dimensiune de unire și de procreare.

Respect: nici excludere, nici permisivitate

Ca și adulterul, comportamentul homosexual destramă Biserica și societatea. În pofida severității reale a ordinii morale obiective, culpabilitatea homosexualilor trebuie judecată cu caritate și prudență. A-i întâmpina cu înțelegere înseamnă a-i susține în speranța de a-și depăși dificultatea. Pe de altă parte, familiile și societatea au o datorie de vigilență, de prevenire și de educație.

Conviețuirea ca pregătire la căsătorie?

Timpul în care logodnicii învață să se cunoască mai bine este foarte prețios: el pregătește pentru fidelitatea în căsătorie. Nu se poate, însă, ajunge la «căsătoria de probă». În lumina Evangheliei, actul conjugal exprimă angajarea pe viață a soților unul față de altul; el nu poate fi trăit de cei botezați decât în cadrul căsătoriei creștine, pentru că aceasta simbolizează unirea indisolubilă dintre Cristos și Biserică.

Coabitarea, în care totul este trăit în comun sub semnul provizoratului, nu constituie o pregătire pentru căsătorie. Ea este deja viața comună, fără angajarea unuia față de celălalt și nici în fața comunității. Această viață nu are cum să pregătească pentru fidelitatea definitivă. Dimpotrivă, ea poate exprima refuzul, cel puțin provizoriu, al legăturii ireversibile prin care soții creștini se angajează unul față de celălalt, cu harul lui Dumnezeu, în fața comunității umane și bisericești.

Iubirea poate crește în absența oricărei interdicții?

Adevărata pregătire pentru căsătorie implică răbdare. Iubirea dă stăpânire de sine și trezește respectul reciproc. Răbdarea și delicatețea sunt calități vitale pentru fidelitatea reciprocă. Relațiile sexuale constituie una din componentele limbajului atât de bogat al iubirii omenești. Dacă sunt premature, ele pot dăuna împlinirii totale a acestei iubiri. Și înfrânarea face parte din limbajul iubirii! Această formă de expresie este la fel de importantă în logodnă ca și în căsătorie.

Trăirea curăției în celibat

Mulți nu se căsătoresc ca urmare a împrejurărilor, prin alegere, prin vocație sau prin consacrare. Pentru orice celibatar curăția creștină constă în trăirea sănătoasă a sexualității prin înfrânare, în vederea împlinirii nunții definitive dintre Cristos și Biserica sa. Fidelitatea soților își găsește un sprijin în fidelitatea celibatarilor care se păstrează, trup și suflet, în așteptarea lumii noi, lumea învierii în care oamenii nu se mai căsătoresc.

Acolo unde este respectată căsătoria, e respectat și celibatul, e respectată și fecioria consacrată. Acolo unde sexualitatea umană este considerată ca un mare dar al Creatorului, renunțarea la ea pentru Împărăția cerurilor are sens deplin.