Tatăl atotputernicul

Dumnezeu este izvorul a tot binele

Înainte de a-l recunoaște pe Dumnezeu ca fiind «atotputernic», e bine să-l descoperim ca Tată. Mai întâi, Dumnezeu este Tată în sine, căci în sânul Treimii, înainte să existe orice, îl naște pe Fiul. Dumnezeu este iubire, pentru că iubirea, care este unire în Sfânta Treime, își are originea în Tatăl. Apoi, El este și Tatăl nostru, pentru că ne-a creat și ne iubește atât de mult încât ne adoptă ca fii ai săi.

Mai avem, oare, nevoie de un Tată?

Orice om este profund marcat de relația cu tatăl său și cu mama sa: nu-i este ușor unui copil să crească fără o relație eliberatoare și care să-i favorizeze dezvoltarea. Acest lucru e adevărat în istoria noastră personală și e adevărat și pentru istoria omenirii întregi. Din cauza atâtor lezări a relației dintre fiu și tată pe plan omenesc, poate suferi și relația noastră cu Dumnezeu – Tatăl nostru.

Multe imagini false despre Dumnezeu – acelea ale unui tată sau ale unei mame hiperprotectori sau autoritari, ale unui tată tiranic sau prea slab – au trezit în noi spaimă sau revoltă. Mulți dintre contemporanii noștri trăiesc drama: «Ori Dumnezeu, ori eu!». Socotesc că pentru a deveni adulți trebuie să-l elimine pe Dumnezeu din gândire, din cultură și din societate. Nu cumva societatea noastră e, însă, bolnavă tocmai de absența lui Dumnezeu? Acolo unde se lasă tăcerea în jurul lui Dumnezeu, mulți oameni îngheață sufletește, fiind lipsiți de Tată.

Tatăl ni se dăruiește

Cum să fim cu toții frați și surori dacă nu avem același Tată? Dacă nu există un tată, nu există nici frați, nici surori. Pentru credința creștină, Dumnezeu a fost întotdeauna un Dumnezeu care se ocupă cu dragoste de noi. Isus zice că Tatăl este bun, ceea ce înseamnă că prezența lui ne face fericiți.

Dumnezeu este «Tatăl nostru» pentru că, în bunătatea sa, a voit să fie astfel. Imaginea unui Dumnezeu sever și represiv i-a făcut pe oameni să se îndoiască de El. Dar Dumnezeu ne iubește atât de mult încât ni-l dă pe Fiul său ca noi să înțelegem că El vrea să ne fie Tată.

«Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.» Așa se termină fiecare Sfântă Liturghie. Cel care dă existență tuturor lucrurilor îi face pe oameni să existe pentru vecie, căci El nu-și va retrage niciodată iubirea care ne dă viață.

În aceeași iubire, Isus ne face frați ai săi, iar Tatăl ne adoptă ca fii, cerându-ne și nouă să-l adoptăm ca Tată. Taina legământului dintre Dumnezeu și oameni este această adopțiune reciprocă.

Poate Dumnezeu să facă tot ce ne trece nouă prin minte?

Adesea auzim spunându-se: «De ce nu face Dumnezeu cutare sau cutare lucru? De ce nu a împiedicat cutare catastrofă? Răspunde El oare la rugăciunile noastre? Ce putere are? Și ce face cu ea?»

Dumnezeu este atotputernic fiindcă a creat toate. A făcut universul așa cum este și puterea iubirii sale se arată în tot ce există și nu în ceea ce noi ne închipuim că El ar putea să facă. El nu-i împiedică în orice clipă pe oameni să sufere zguduirile naturii și ale istoriei. Bărbatul și femeia sunt înzestrați cu iubire și cu inteligență și Dumnezeu îi cheamă să stăpânească lumea împreună cu El. Astfel ei lucrează la dezvoltarea științelor, a artelor și a solidarității frățești. Ei contribuie împreună cu Creatorul lor la buna orânduire a lumii. Noi știm că Dumnezeu vrea binele tuturor făpturilor sale. Puterea lui de a iubi depășește orice închipuire a noastră și El ne-o împărtășește și nouă.

Dumnezeu acționează în istoria oamenilor și în viața fiecăruia, însă iubirea sa atotputernică nu ne forțează libertatea, ci o respectă și așteaptă colaborarea noastră. Dumnezeu nu voiește supuși, ci fii.

Dumnezeu și suferința

Creația este în continuă devenire. Această evoluție este trăită de om în bucuria creșterii, dar și în suferința celui ce trăiește, zi de zi, prezența morții în slăbiciune. Omul este făptură și de aceea este slab și limitat. Cel ce crede se minunează și e plin de recunoștință văzând tot ce face Dumnezeu din iubire. Dar orice om este și exasperat de suferința care-l poate face să-și trăiască rău condiția de om. De aceea, spune sfântul Paul, «toată făptura acum geme încă în durerile nașterii» (Rom 8, 22).

Creștinul trăiește suferința în credința față de Cristos care îl eliberează și care călăuzește întreaga creație spre împlinirea desăvârșită. Împreună cu Cristos, el se luptă cu răul și cu păcatul care introduc dezordinea în el însuși și în lume. Trăiește atotputernicia lui Dumnezeu ca expresie a unei iubiri ce triumfă asupra răului și îndreaptă întreaga creație spre o lume nouă.