Timpul liturgic

Pentru ce a venit Dumnezeu în timp?

Deșteptătoare, ceasornice, calendare, agende, orare, programe, pierdere de timp, stres… Am ajuns să transformăm timpul într-o realitate exterioară nouă și care ne tiranizează. În realitate, el este o dimensiune a tot ce se naște, durează și piere: este o dimensiune a omului, răscumpărată și ea de Cristos.

În liturgie, creștinul nu încearcă să fugă în afara timpului. Dimpotrivă. Asumându-și condiția noastră de muritor, Fiul lui Dumnezeu s-a supus timpului și l-a transfigurat; i-a redat sensul, orientarea către Dumnezeu, căci și moartea, care pune capăt timpului nostru, duce la înviere.

Istoria mântuirii e actualitatea noastră

Timpul creștinilor și al Bisericii este «locuit din interior» de misterele pe care le celebrăm, adică de etapele dumnezeiești și omenești ale istoriei mântuirii. Aceste mistere (Crăciun, Paști …) le trăim astăzi, prin Cristos și în Duhul Sfânt. În acest sens vorbim de an liturgic: un timp punctat de celebrări și de sărbători care ne introduc în actualitatea mântuirii. «Astăzi s-a născut Cristos…» «Astăzi ne-a fost dăruit Duhul Sfânt».

Calendarul liturgic s-a constituit de-a lungul veacurilor. El cuprinde timpul Postului Mare și al Paștelui, timpul Adventului și al Crăciunului, timpul «obișnuit», «de peste an» și o întreagă serie de sărbători ale sfinților.

Duminica, Paște săptămânal

Ritmul de bază al anului liturgic este celebrarea duminicală. Înainte ca sărbătoarea Paștelui să devină sărbătoare solemnă, primii creștini se adunau în fiecare primă zi a săptămânii pentru «a frânge pâinea» (Fapte 20, 7). Fiecare duminică este, așadar, din vremurile apostolice, zi de celebrare săptămânală a morții și învierii Domnului.

Paștele anual și triduumul pascal

Sărbătoarea Paștelui a devenit solemnitate încă de la conciliul din Niceea (325). Ea cade într-o duminică apropiată de Paștele evreiesc, după prima lună plină de primăvară. În jurul acestei solemnități s-a organizat foarte curând un triduum pascal, adică trei zile marcate de mari celebrări liturgice. În Joia Sfântă comemorăm instituirea Euharistiei. În Vinerea Sfântă celebrăm Pătimirea Domnului (zi de post și abstinență). În Sâmbăta Sfântă, fără altă celebrare decât aceea a Oficiului, medităm misterul așezării lui Cristos în mormânt. Dar, în vigilia pascală, Biserica veghează cu iubire, ascultă cuvântul Domnului și primește în sânul ei pe noii botezați. În acea noapte celebrăm învierea Domnului și trecerea noastră împreună cu El de la moarte la viață; de aceea ne reînnoim făgăduințele de la botez.

Timpul pascal

În noaptea și în ziua de Paști, bucuria celor botezați înalță spre Dumnezeu lauda popoarelor. Lumânarea pascală împrăștie întunericul. Lumina ei se transmite tuturor credincioșilor. Bucuria și tresăltarea de veselie răsună în cântările de «aleluia» repetate la nesfârșit. Această aclamație, care înseamnă «lăudați pe Domnul», este cântecul de biruință al celor răscumpărați. Misterul mântuirii noastre este atât de bogat încât Biserica a voit să-i prelungească celebrarea vreme de șapte săptămâni, la capătul cărora sărbătorim Rusaliile («ziua cincizecimii»). La cincizeci de zile după ce mâncase Paștele, poporul evreu celebra «sărbătoarea săptămânilor» sau a recoltei, asociată cu amintirea dăruirii Legii pe Sinai. Rusaliile creștine constituie încununarea timpului pascal: celebrăm venirea Duhului Sfânt asupra Mariei și a Apostolilor, asupra Bisericii de astăzi.

Cu zece zile înainte de Rusalii, sărbătorim Înălțarea Domnului la Tatăl. Paștele, Înălțarea și Rusaliile sunt trei faze ale unicului mister pascal la care luăm parte: mort pentru mântuirea lumii, înviat și așezat de-a dreapta Tatălui, Cristos ne dă pe Duhul Său, care ne trimite în misiune.

Timpul de pregătire pentru Paști

Postul Mare este un timp de mare importanță spirituală pentru Biserică și pentru fiecare creștin. El își are rădăcinile în tradiția biblică a Exodului, când Dumnezeu, după ce și-a eliberat Poporul din robie, l-a purificat vreme de «patruzeci de ani» în pustiu înainte de a-l introduce în Pământul făgăduinței. El se situează în dinamica tuturor celorlalte exoduri, interioare și exterioare, în care răsună glasul profeților. El ne unește de asemenea și cu cele «patruzeci de zile» pe care Isus le-a petrecut în pustie, în post și rugăciune. În această perioadă, catehumenii, însoțiți de comunitatea creștină, se pregătesc pentru celebrarea solemnă a botezului lor. Noi răspundem la chemarea stăruitoare a Bisericii de a ne converti, de a asculta și de a împlini Cuvântul, de a ne ruga și a împărți și altora din avutul nostru. Ne pregătim în felul acesta pentru sărbătoarea Paștelui, dar mai ales pentru a trăi misterul pascal în toate zilele.

Miercurea Cenușii deschide această perioadă prin primirea cenușii și printr-un post, nu numai de pocăință, ci și de convertire și de împărtășire. Cu opt zile înainte de Paști sărbătorim duminica Floriilor: proclamăm Evanghelia Pătimirii Domnului după ce am retrăit intrarea lui triumfală în Ierusalim, care lasă să se întrevadă deja biruința de la Paști. Ramurile sfințite pe care le aducem acasă ne reamintesc că Isus a fost aclamat «prin gura pruncilor» (Mt 21, 16).

Sărbătoarea Nașterii Domnului

Sărbătoarea Crăciunului a devenit solemnă către anul 300. Ea a fost stabilită în 25 decembrie, la solstițiul de iarnă, când sunt nopțile cele mai lungi: Mântuitorul a venit în noaptea noastră «El este lumina care strălucește în întuneric» (In 1,5).

Timpul Crăciunului

Solemnitatea Nașterii Domnului se prelungește timp de opt zile, la capătul cărora o sărbătorim pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu (Anul Nou, în calendar). Puțin după aceea, la 6 ianuarie, Epifania este, într-un fel, o a doua sărbătorire a Nașterii Domnului; unele Biserici din Orient sărbătoresc, de altfel, Crăciunul în 6 ianuarie. Într-adevăr, nașterea lui Isus, care s-a petrecut în umilință și sărăcie, este totuși «arătarea» Fiului lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Această «arătare» (căci acesta e sensul cuvântului epifanie) «înaintea feței tuturor popoarelor» este evocată de Magii veniți de la Răsărit.

În duminica următoare, comemorăm Botezul lui Isus. Astfel se încheie timpul Crăciunului, care înfățișează misterul vieții ascunse pe care Isus a dus-o până în ziua când și-a început viața publică. În acea zi a fost uns cu Duhul Sfânt și cuvântul Tatălui răsună și azi: «Acesta este Fiul meu preaiubit» (Mt 3, 17).

Timpul de pregătire pentru Crăciun

Cele patru săptămâni dinainte de Crăciun constituie timpul Adventului, cuvânt ce evocă venirea unui rege sau intrarea veselă într-un oraș. Această perioadă de convertire ne pregătește pentru 25 decembrie, dar ea ne îndeamnă mai ales să ne ridicăm ochii spre Domnul care vine fără încetare și a cărui întoarcere în glorie o așteptăm. Într-un fel, Advent este tot timpul; profeții ne cheamă și astăzi să stăm de veghe, plini de speranță. Nu ne rugăm, oare, zi de zi «Tatăl nostru, vie împărăția ta»?

Timpul Adventului ne îndeamnă să primim Cuvântul și harul după exemplul Mariei, în disponibilitatea inimii. Când pregătim ieslea în care Pruncul Isus va fi așezat în noaptea de Crăciun, noi toți, Biserica, ne pregătim de asemenea să-l primim pe Cel care a venit, vine mereu și va veni în slavă la sfârșitul veacurilor.

Timpul de peste an

În afara timpurilor legate de Crăciun și de Paști, intrăm într-o lungă perioadă al cărei sens trebuie să-l înțelegem bine. Timpul de peste an nu e lipsit de importanță sau de semnificație, ci dimpotrivă. Este timpul semănatului și al îndelungii răbdări, când ascultăm parabolele și când medităm Scriptura, pagină de pagină. Este timpul iubirii de zi cu zi și al seminței care crește treptat în pământ bun.

Această perioadă îndelungată e marcată de câteva sărbători: La început, solemnitatea Sfintei Treimi (duminica de după Rusalii), apoi aceea a Sfântului Sacrament; la sfârșit, Solemnitatea tuturor Sfinților și Comemorarea tuturor credincioșilor răposați (1 și 2 noiembrie). În ultima duminică din timpul de peste an îl sărbătorim pe Cristos – Regele Universului. Duminica următoare, noul an liturgic începe cu timpul Adventului.

Împreună cu Maria, Biserica se îndreaptă spre Cristos…

Maria e sărbătorită adesea în cursul anului, căci ea este cea dintâi făptură răscumpărată, cea dintâi credincioasă, aceea prin care ne-a fost dăruit Mântuitorul. Prin rugăciunea ei, a sprijinit începuturile Bisericii. Ea mijlocește la Fiul ei, cu care este pe deplin unită. În ea Biserica își contemplă propriul viitor.

Patru sărbători mariane celebrează principalele etape ale unei vieți marcate în întregime de har:

• Neprihănita Zămislire (8 decembrie),
• Bunavestire (25 martie),
• Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu (1 ianuarie),
• Ridicarea la cer (15 august).

… în împărtășirea sfinților

Anul liturgic mai este jalonat și de sărbătorile sfinților, care ne cheamă la tăria în credință: «Având în jurul nostru atâta nor de martori, să lepădăm… păcatul ce ne înconjoară și să alergăm fără preget… cu privirea ațintită… la Isus» (Evr 12, 1-2).

Biserica proclamă «misterul pascal realizat în sfinți, care au suferit cu Cristos și cu El împreună sunt preamăriți; ea pune în fața credincioșilor exemplele acestora, care-i atrag pe toți prin Cristos la Tatăl, și, pentru meritele lor, ea dobândește binefacerile lui Dumnezeu» (Sacrosanctum Concilium, 104).

Sfinții au fost oameni de rugăciune și de pocăință. Toți au fost «cuceriți» de Dumnezeu și l-au urmat pe Cristos. Toți au iubit Biserica și s-au pus cu bucurie și curaj în slujba fraților lor. Mărturia lor este o forță eliberatoare în această lume. De aceea slăvim în ei lucrarea lui Dumnezeu:

«Tu ești preamărit în adunarea sfinților
și, încununând meritele lor,
Tu încununezi darurile tale»
(Prefața comună pentru sfinți, I)

«Exemplul lor strălucit ne însuflețește,
iar mijlocirea lor frățească ne dobândește ajutorul tău,
ca să se împlinească în noi misterul mântuirii»
(Prefața comună pentru sfinți, II).

Celebrarea Domnului în vremea noastră

De la un capăt la altul al anului liturgic, viața creștinilor de pretutindeni este astfel marcată da timpurile «forte» în care toți ne adunăm, ne realizăm comuniunea de credință și rugăciune și ne susținem unii pe alții în convertire și apostolat.

Liturgia e implantată în vremea noastră: ea transfigurează istoria și faptele noastre «până când vom ajunge cu toții împreună… la măsura vârstei plinătății lui Cristos» (Ef 4, 13) și vom alcătui «un singur trup și un singur suflet în Cristos» (Rugăciunea euharistică III).