A patra cerere: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”

Acesta este punctul de cotitură în rugăciunea Tatăl nostru. Dacă primele trei cereri au fost orientate spre slava lui Dumnezeu, de acum ele privesc nevoile noastre. Tradiția Bisericii identifică două nivele de cereri de hrană în această a patra cerere. Cerem hrana de care avem nevoie pentru sufletele noastre, și pe aceea de care avem nevoie pentru trupurile noastre.

Hrana spirituală

Atunci când Sf. Papă Pius al X-lea a dat decretul privind Împărtășania deasă, a explicat că des înseamnă primirea zilnică a Preasfântului Sacrament. El și-a bazat învățătura pe comparația cu hrana de care avem nevoie zilnic pentru trupurile noastre, și pe “interpretarea unanimă” a Părinților Bisericii. Ei au spus că “pâinea de toate zilele” din Rugăciunea domnească înseamnă Împărtășania zilnică. Papa a concluzionat: “Pâinea euharistică trebuie să fie hrana noastră zilnică”. Atunci când o persoană primește Euharistia ea trebuie să fie în starea harului sfințitor. Motivul este evident. Așa cum primirea hranei pentru trup presupune ca trupul să aibă în el viața naturală, și primirea hranei euharistice pentru suflet presupune ca sufletul să fie viu din punct de vedere supranatural.

Mai există o altă hrană spirituală pentru care ne rugăm prin această cerere. Aceasta este hrana adevărului de care mintea umană are nevoie pentru subzistența ei zilnică. Așa cum trupul are nevoie de hrană materială pentru a rămâne sănătos și în viață, și sufletul trebuie să fie hrănit zilnic cu cuvântul revelat al lui Dumnezeu, pentru a-și menține vigoarea și viața spirituală. În lungul discurs al lui Cristos despre promisiunea Euharistiei, El folosește același cuvânt, “Pâine”, pentru a vorbi despre ambele feluri de hrană spirituală: Trupul Său viu din Preasfânta Euharistie și Cuvântul Său revelat din adevărurile mântuirii.

Nevoile zilnice ale trupului

Cu privire la partea materială a nevoilor noastre trupești, a patra cerere îi cere lui Dumnezeu să dea celor flămânzi hrană, celor fără locuință un adăpost, bolnavilor și celor în vârstă grija adecvată, victimelor dependenței de droguri și alcool ajutorul pentru a se reface din dependență și din bolile care rezultă. Această cerere se aplică atât la societățile sărace cât și la cele bogate, care adesea co-există în aceeași țară și chiar în aceeași localitate.

Nu este o exagerare să spunem că rugându-ne “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” îi cerem pur și simplu Domnului să miște inimile oamenilor pentru a împărți între ei resursele pe care El ni le pune la dispoziție pentru un trai uman decent. Este o ironie tristă a lumii moderne faptul că într-o perioadă de un belșug fără precedent, lumea trece printr-o perioadă de suferințe supraomenești. Există multe motive pentru acest paradox. Unul dintre ele este însă indiferența rece față de suferințele trupești pe care le îndură nenumărate milioane de oameni în fiecare regiune a globului.

Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a scris Exortația sa apostolică despre semnificația creștină a suferinței umane, Salvifici Doloris, el a abordat fiecare aspect al acestei cereri din rugăciunea Tatăl nostru. Trebuie să ne rugăm, a spus el, în special pentru ca Dumnezeu, în milostivirea Sa, să inspire o armată de buni samariteni să vadă nevoile fizice ale altor oameni și să vină cu altruism în ajutorul lor.

Urmând parabola evanghelică, putem spune că suferința, care este prezentă sub atât de multe forme diferite în lumea noastră umană, este de asemenea prezentă pentru a declanșa iubirea în persoana umană, acea dăruire dezinteresată a eu-lui meu pentru binele celorlalți, în special al celor care suferă… Lumea suferinței umane cheamă, să spunem așa, o altă lume: lumea iubirii umane; și într-un anumit sens datorăm suferinței acea iubire altruistă care pune în mișcare inimile și acțiunile oamenilor. Persoana care este “aproape” nu poate trece cu indiferență pe lângă suferința altuia…

Trebuie să ne oprim și să arătăm compasiune, așa ca samariteanul în parabola evanghelică. Parabola în sine exprimă un adevăr creștin profund, dar unul care în același timp este universal uman. Nu este întâmplător faptul că și în limbajul secular, cei care lucrează în favoarea celor suferinzi și nevoiași sunt numiți “buni samariteni” (Salvifici Doloris, VII, 29). Pentru orice altceva ne-am ruga, atunci când cerem pâinea noastră cea de toate zilele, îi cerem Dumnezeului milostivirii să inspire nenumărați buni samariteni să oglindească această milostivire prin grija lor plină de iubire față de suferințele celorlalți.