Sfânta Biserică Catolică; împărtăşirea sfinţilor

După ce ne-am mărturisit credința în Duhul Sfânt, continuăm mărturisindu-ne credința în Sfânta Biserică Catolică Biserică, al cărei suflet sau izvor de viață comunitară este Sfântul Duh. Într-un anume sens, Biserica a început odată cu apariția rasei omenești. Dumnezeu dorește să mântuiască oamenii nu numai ca persoane individuale, separate, ci ca membri ai societății. Ca atare, Biserica este corespondentul la nivelul harului divin al existenței noastre sociale la nivel natural.

Prefigurarea Bisericii apare chiar din momentul chemării lui Avraam, tatăl tuturor credincioșilor. Dar Biserica a luat ființă în mod real doar odată cu Întruparea. Se pot distinge astfel trei etape în constituirea ei. Cristos a început să edifice Trupul Mistic, care este Biserica, atunci când, prin predicarea Sa, a făcut cunoscute lumii învățăturile Sale. A desăvârșit Biserica atunci când a murit pe Cruce. Și a proclamat Biserica atunci când l-a trimis pe Duhul Sfânt asupra apostolilor în Duminica Rusaliilor.

Ce înțelegem mai exact atunci când spunem că Biserica a luat naștere pe Calvar? Prin moartea Sa pe Cruce, Cristos a dobândit harurile necesare pentru ca lumea păcătoasă să poată fi împăcată cu Dumnezeu, pe care îl ofensase. Dar acesta nu a fost decât începutul. Isus a câștigat pentru noi, desigur, toate harurile de care aveam nevoie pentru mântuirea și sfințirea noastră. Dar harurile acestea trebuiau să fie împărtășite lumii. Biserica este aceea care, luând naștere în Vinerea Mare, este canalul prin care Mântuitorul revarsă de atunci harul Său asupra întregii familii omenești. Înființând Biserica, Cristos s-a asigurat că ea va dura până la sfârșitul timpului: "Iată, Eu sunt cu voi", a promis El, "în toate zilele, până la sfârșitul lumii".

Spre finalul perioadei apostolice, conducătorii Bisericii au trebuit să adopte o poziție și să declare cine anume aparține acesteia. Nu aveau de ales: existau disidenți dinăuntru, și oponenți din afară. Până la sfârșitul secolului al IV-lea, descrierea Bisericii ca Sfântă și Catolică a fost completată cu ceea ce mărturisim în Crezul din Niceea: "Cred într-Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică". Aceste patru adjective au devenit cele patru atribute prin care se identifică adevărata Biserică a lui Cristos.

Una

Unitatea Bisericii adevărate este unitate de credință și comuniune. Prin uniunea lor de credință, cei care aparțin Bisericii împărtășesc aceeași credință, așa cum le este propusă lor de Biserică. Prin unitatea lor de comuniune, credincioșii se supun autorității Episcopilor uniți cu Episcopul Romei. Trebuie făcută totuși diferența între "a aparține" Bisericii și "a fi membru" al Bisericii. Propriu-zis, numai cei care acceptă pe deplin tot ceea ce declară Biserica drept adevăr revelat sunt membri ai Bisericii Catolice. Despre cei care sunt botezați, dar acceptă în proporții diferite unele dintre învățăturile Bisericii, se spune că "aparțin Bisericii".

Acest lucru este menționat clar de Conciliul Vatican II atunci când definește Biserica fondată de Cristos și identifică prezența ei în lumea de astăzi: "Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de Episcopii în comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică" (Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 8).

Cuvântul important în această declarație este verbul subzistă. Dincolo de acest cuvânt ales cu grijă se află afirmația că deplinătatea efectivă a moștenirii transmise de Cristos Bisericii – plenitudinea adevărului Său revelat, plenitudinea Sacramentelor instituite de El, deplinătatea autorității de a conduce Poporul lui Dumnezeu în numele Său – este proprie Bisericii Catolice, al cărei cap vizibil este Episcopul Romei. Alte organisme creștine împărtășesc, în măsură mai mare sau mai mică, aceste elemente de sfințire și adevăr, care există în plenitudinea lor divin intenționată – deci subzistă – în Biserica Catolică. Aceste elemente sunt forțele care "duc spre unitatea catolică". Cu alte cuvinte, organismele creștine sunt cu atât mai aproape de unitatea dorită de Mântuitor cu cât împărtășesc mai mult din tezaurul supranatural al Bisericii Catolice.

Sfântă

Biserica a fost considerată sfântă începând chiar din timpurile apostolice. Dacă analizăm mai îndeaproape în ce sens este sfântă Biserica, descoperim existența unei întreite sfințenii: prin scopul pentru care a luat ființă; prin mijloacele pe care le oferă ca să sfințească omenirea; și prin sfințenia dovedită a membrilor ei.

De ce a fondat Cristos Biserica. Nu există nici o îndoială că Cristos a instituit Biserica pentru a o face sfântă. Sf. Paul i-a îndemnat pe primii creștini să îl imite pe Cristos, care "a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea pentru a o sfinți" (Efeseni 5,25-26). Întreaga predicare și toate îndemnurile Mântuitorului către discipolii Săi au avut un scop principal: ca aceia care cred în El să devină desăvârșiți, așa cum Tatăl lor din ceruri desăvârșit este. Cristos nu doar a predicat sfințenia, ci a și practicat-o la modul sublim și le-a spus apoi discipolilor Săi să îi urmeze exemplul. Mai mult, El le-a trimis pe Duhul Sfânt ca să îi miște pe toți din lăuntrul lor să îl iubească pe Dumnezeu din toată inima și să se iubească unii pe alții așa cum El i-a iubit.

Cum anume sfințește Biserica. Fondând Biserica pentru sfințirea membrilor ei, Cristos a oferit învățăturile necesare de credință și morală: jertfa Sfintei Liturghii și Sacramentele, în special Euharistia; îndrumările privind autoritatea ecleziastică; și în special pe Duhul Său cel Sfânt, care sălășluiește în noi. Există și un alt mijloc de sfințire, dar ca să fie eficient trebuie folosit, și anume liberul arbitru al celor care aparțin Bisericii. Nu există nimic altceva care să înlocuiască propria voință de a asculta învățătura Bisericii, de a urma îndrumările ei și de a folosi Sacramentele pe calea spre sfințenie.

Care sunt roadele sfințeniei. Două mii de ani de istorie au demonstrat eficiența Bisericii lui Cristos în a produce sfințenia. Deja în primul secol, Sf. Paul se adresa creștinilor numindu-i "sfinți". El numea comunitățile individuale, ca de altfel întreaga Biserică, "Biserica lui Dumnezeu" (1Corinteni 1,2). Iar din zilele catacombelor, membrii Bisericii au dat dovadă de o neobișnuită sfințenie. Martiri și mărturisitori ai credinței; bărbați, femei și chiar copii; persoane de orice nivel social; bogați și săraci – istoria Bisericii este istoria nenumăraților credincioși care au practicat cele mai înalte virtuți fiindcă au avut acces la extraordinarele izvoare ale harului divin din Biserica Catolică.

Catolică

Cuvântul "catolic" înseamnă "universal". Ca titlu pentru Biserică a fost folosit pentru prima dată de Sf. Ignațiu de Antiohia, în anul 107 d.C., când el a scris: "Acolo unde este Isus Cristos, se află Biserica Catolică". Curând, termenul a dobândit cele două semnificații care sunt asociază în prezent cu apelativul "catolic" și anume: universală și ortodoxă.

Intenția lui Isus a fost cu siguranță ca Biserica Sa să fie universală. El a spus discipolilor: "Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți, faceți ucenici din toate națiunile" (Matei 28,18-19). Ne putem face o idee despre felul în care apostolii au ascultat porunca lui Isus din faptul că până la începutul secolului al II-lea d.C. fuseseră deja înființate aproximativ o sută de Dieceze catolice în Europa, Asia și Africa. Universalitatea Bisericii trebuia să fie unită cu ortodoxia ei (dreapta credință) pentru a-i asigura adevărata catolicitate, lucru cu neputință dacă nu ar fi avut al patrulea atribut, de a fi cu adevărat apostolică.

Apostolică

Biserica este apostolică din mai multe motive: originea, doctrina, autoritatea sa și succesiunea episcopală.

• Biserica este apostolică pentru că își află originea în chemarea pe care Isus le-a adresat-o apostolilor, pe care i-a hirotonit întru deplinătatea preoției la Cina cea de Taină.

• Biserica este apostolică pentru că doctrina pe care a transmis-o de-a lungul secolelor a rămas fidelă învățăturii apostolilor.
• Biserica este apostolică pentru că autoritatea Papei și a Episcopilor de a învăța, a conduce și a sfinți vine din faptul că ei sunt succesorii direcți ai Sf. Petru și ai primilor apostoli.
• Și în fine, Biserica este apostolică pentru că această succesiune provine nu numai prin delegare sau numire, ci este realmente înrădăcinată în hirotonirea episcopală. Când Cristos i-a hirotonit pe apostoli, El le-a permis să confere aceleași puteri pe care le-au primit de la El. Și Episcopii hirotoniți de apostoli pot transmite puterile lor episcopale – în linie neîntreruptă – succesorilor lor, până la sfârșitul timpurilor.

Primatul Papei. Episcopul Romei este Succesorul Apostolului Petru. Isus i-a promis Apostolului Petru că îl va face piatra pe care va construi Biserica Sa (Matei 16,18). După Înviere, Cristos i-a conferit în mod real lui Petru autoritatea de a învăța și a conduce Biserica universală. Isus i-a spus Sfântului Petru: "paște mielușeii Mei" și "paște oile Mele", hrănindu-le mințile cu adevărul lui Cristos, și "păstorește oile Mele", orientând voința credincioșilor potrivit voinței lui Cristos.

Papii, ca Episcopi ai Romei, au urmat după Sfântul Petru ca și capi vizibili ai Bisericii pe pământ. Începând chiar din primele secole au fost recunoscuți ca atare de toți credincioșii catolici. Papa este numit prin urmare Vicarul lui Cristos pentru că a primit de la Învățătorul Divin autoritatea delegată asupra întregului Popor al lui Dumnezeu. Autoritatea lui se numește primat papal. Aceasta înseamnă că el are autoritatea supremă de a învăța și a conduce Biserica universală. Autoritatea aceasta nu este numai nominală, ci reală; nu este numai onorifică, ci este obligatorie în conștiința oricui aparține Bisericii Catolice.

Colegiul Episcopilor. Din cele mai vechi timpuri, apostolii și apoi succesorii lor au lucrat împreună în mod colectiv, au cooperat unul cu celalalt sub autoritatea Episcopului Romei, în ceea ce se numește acum colegiul Episcopilor. Așa cum menționează Conciliul Vatican II: "Precum, din instituirea Domnului, Sfântul Petru și ceilalți apostoli au format un singur colegiu apostolic, în același fel sunt uniți între ei Pontiful Roman, urmașul lui Petru, și Episcopii, urmașii apostolilor" (Lumen gentium, nr. 22). În afirmațiile ulterioare despre colegialitate, Conciliul explică atent relația dintre Episcopi și Papă.

Exista trei puteri esențiale care aparțin episcopatului:

• Cea dintâi este puterea de a administra Sacramentele, inclusiv consacrarea altor bărbați ca Episcopi.
• A doua este puterea de a învăța cu autoritate și de a participa la călăuzirea Bisericii de către Duhul Sfânt pentru a comunica adevărul revelat.
• A treia este dreptul de a conduce și îndruma credincioșii în conformitate cu normele de cult și de conduită, obligatorii pentru întreg Poporul lui Dumnezeu.

Dintre aceste trei puteri, cea dintâi coboară asupra Episcopului în momentul în care este consacrat. El nu trebuie, totuși, să o exercite fără aprobarea Papei. Dar dacă o face totuși, acțiunile sale sunt valide. Sacramentele pe care le conferă – inclusiv consacrarea altor Episcopi – își produc efectele de îndată ce este primit Sacramentul.

A doua și a treia putere sunt cu totul diferite. Ambele provin, desigur, din consacrarea Episcopului. Dar această consacrare conferă Episcopului numai capacitatea de a învăța și de a conduce, nu și puterea reală de a înfăptui acestea. Așa cum menționează Conciliul Vatican II, "consacrarea episcopală, odată cu misiunea de a sfinți, le conferă și pe acelea de a învăța și de a conduce". Acest lucru nu este însă suficient. "Prin natura lor, nu pot fi exercitate decât în comuniune ierarhică cu capul și membrii colegiului"( Lumen gentium, nr. 21).

Ce înseamnă aceasta? Colegialitatea episcopală devine efectivă numai dacă un Episcop sau un grup de Episcopi se află în comuniune reală cu Roma și cu restul ierarhiei unite cu Papa. În afara acestei comuniuni, nici o acțiune episcopală nu are asigurată aprobarea divină, indiferent câți ierarhi ar putea fi de acord între ei înșiși.

Infailibilitatea. Una dintre consecințele faptului că Biserica este apostolică este aceea că ea trebuie în mod necesar să fie infailibilă în privința învățăturilor esențiale despre credință și morală. Altfel, Cristos ar fi lăsat Biserica deschisă contradicțiilor. Pe de o parte, El i-a obligat pe cei care Îl urmează să accepte învățătura Sf. Petru și a apostolilor drept condiție necesară pentru mântuire, iar pe de altă parte, El nu ar fi asigurat Biserica Sa că proclamă adevărul, singurul care merită să fie acceptat și urmat, dacă nu ar înzestrat-o cu infailibilitate.

El le-a spus apostolilor: "Dacă cineva nu vă primește și nu ascultă cuvintele voastre, ieșind din casa și din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevăr vă spun: mai ușor va fi în ziua Judecății pentru pământul Sodomei și Gomorei decât pentru cetatea aceea" (Matei 10,14-15). Iar mai târziu i-a spus lui Petru: "Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri" (Matei 16,19).

Infailibilitatea înseamnă scutirea de greșeli. La drept vorbind, numai persoanele pot fi infailibile. Atunci când ele învață pe alții fără greșeli, se poate spune și despre învățătura lor că este infailibilă, deși mai adecvat ar fi termenul "irevocabilă". Ceea ce a fost spus o dată ca infailibil, nu poate fi schimbat substanțial sau revocat. Adevărul este în esență neschimbător. Sursa primară a învățăturii infailibile este Succesorul Sfântului Petru, atunci când urmărește să oblige conștiințele tuturor credincioșilor în materie de credință și morală. Ceea ce ne învață el în felul acesta este irevocabil prin însăși natura sa și nu fiindcă alte persoane din Biserică sunt de acord cu el. Acest lucru a fost definit solemn de Conciliul Vatican I.

La Conciliul Vatican II, doctrina infailibilității a fost în continuare detaliată și clarificată. Episcopii individuali, declară Conciliul, nu sunt infailibili: "Deși fiecare Episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilității, totuși atunci când, fie și răspândiți în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei și cu urmașul lui Petru, în învățătura lor autentică de credință și morală sunt de acord asupra unei afirmații care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunță în mod infailibil învățătura lui Cristos" (Lumen gentium, nr. 25). Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt îi călăuzește pe succesorii apostolilor ca învățători ai adevărului, cu condiția ca aceștia să fie uniți între ei și sub autoritatea Episcopului Romei.

Comuniunea sfinților. Biserica fondată de Cristos are trei nivele de existență. Ea este Biserica Luptătoare pe pământ, Biserica Suferitoare în purgatoriu și Biserica Triumfătoare în cer. După Judecata de Apoi, nu va mai fi decât Biserica Triumfătoare în gloria cerească. Biserica învață că între aceste trei nivele ale Trupului Mistic există o legătură. Cei care se află pe pământ îi invocă pe sfinții din cer și se roagă pentru sufletele din purgatoriu. Cei aflați în cer se roagă pentru Biserica Luptătoare și pentru Biserica Suferitoare; ei obțin haruri pentru noi, cei de pe pământ, și ușurarea suferințelor sărmanelor suflete din purgatoriu. Cei din purgatoriu îi pot invoca pe sfinții din cer și se pot ruga pentru noi, cei care ne luptăm cu lumea, cu trupul și cu spiritul cel rău.

Am putea descrie așadar Comuniunea sfinților ca fiind unitatea și cooperarea întregii Biserici. Cu toții împreună formăm un singur Trup Mistic. Împărtășim unii cu alții meritele și rugăciunile noastre, pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu și edificarea Trupului lui Cristos, care este Biserica Sa.