Meniu

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului

Articolul care deschide Crezul Apostolic este în același timp cel mai important, fiindcă reprezintă baza a tot ceea ce credem ca și creștini. Este uluitor cât de multe adevăruri de credință implică această afirmație: “Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului și al pământului”. Fiecare dintre aceste adevăruri a fost pus sub semnul întrebării în decursul istoriei Bisericii și chiar și astăzi sunt subiect de dezbatere. Iată de ce, ca și catolici în lumea modernă, nu avem de ales: trebuie să cunoaștem exact ceea ce afirmă primul articol Crezului nostru.

Ne vom referi în continuare la o serie de adevăruri care stau la baza fiecăreia dintre reflecțiile noastre, urmărind deopotrivă să înțelegem ce anume înseamnă ceea ce credem și cum anume această credință trebuie să fie trăită și practicată în prezent.

Credința

A crede înseamnă să acceptăm cu mintea ca fiind adevărat ceea ce ne spune altcineva. Credem fiindcă avem încredere în cunoașterea pe care o are cineva, care știe ceea ce spune și ne comunică onest ceea ce știe. Când persoana pe care o credem este un om, vorbim despre credință umană. Când Cel pe care îl credem este Dumnezeu, vorbim despre credință divină. Astfel, expresia “Cred în Dumnezeu” are două semnificații. Mai înainte de toate îl credem pe Dumnezeu fiindcă știm cu ajutorul rațiunii că Dumnezeu există și că El, mai mult decât oricine altcineva, trebuie crezut. El nu poate nici să înșele, fiindcă este infinit de bun, și nici nu se poate înșela, fiindcă este atotștiutor. În același timp, însă, credem în Dumnezeu fiindcă acceptăm pe baza cuvântului Său tot ce ne-a revelat despre Sine și despre voința Sa privind omul.

Este important de subliniat faptul că ceea ce știm despre Dumnezeu nu provine numai din credința în ceea ce ne-a revelat despre Sine. Pe Dumnezeu îl putem cunoaște și prin rațiune, reflectând asupra minunilor Creației Sale. Sf. Paul, vorbind păgânilor din vremea sa, a vorbit foarte clar despre datoria pe care o are fiecare de a-l cunoaște pe Dumnezeu prin observarea lumii pe care El a creat-o. “Ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, este vădit în ei, întrucât Dumnezeu li s-a făcut cunoscut. De fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veșnică și dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii, în făpturile lui, așa încât ei nu se pot scuza. Căci, deși l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au preamărit ca Dumnezeu și nu i-au adus mulțumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat” (Romani 1,19-21).

Credința este, într-adevăr, o formă de cunoaștere. Credința este cunoaștere rațională, fiindcă știm cu ajutorul rațiunii că Dumnezeu există. Putem dovedi, de asemenea, cu ajutorul rațiunii, că El ni S-a revelat, datorită miracolelor pe care le-a înfăptuit pentru ca să facă revelațiile Sale credibile pentru mintea noastră. Credința ne oferă însă o cunoaștere superioară, cu mult deasupra a ceea ce am putea cunoaște vreodată numai prin rațiune. Iată de ce un copil de șase ani care crede este mai înțelept decât un geniu de șaizeci de ani care nu crede. Așa cum îi descria Sf. Paul pe necredincioșii din orice timp și orice generație, “Pretinzându-se înțelepți, au înnebunit” (Romani 1,22). Pentru a accepta revelația divină este necesară desigur umilința minții, dar recompensa credinței este luciditatea minții, pentru care nu există echivalent în erudiția omenească.

Atributele lui Dumnezeu

Când vorbim despre perfecțiunile lui Dumnezeu le numim “atribute”, fiindcă noi îi atribuim acele calități care aparțin naturii Sale divine. În același timp, suntem conștienți de faptul că acestor perfecțiuni le găsim doar în mică măsură corespondența, în limbaj omenesc, în trăsăturile făpturilor create. În realitate, atributele divine sunt identice între ele însele și cu natura divină. În modul în care este structurată însă gândirea umană, există diferite atribute, fiindcă ele sunt asemenea diferențelor pe care le observăm în creație, care este ea însăși o manifestare a măreției indescriptibile a lui Dumnezeu.

Crezul Apostolic menționează un singur atribut al lui Dumnezeu: acela că El este atotputernic. Încă din timpurile apostolice, totuși, Biserica a identificat nu mai puțin de cincisprezece atribute divine, și până acum s-a scris o literatură imensă care să le explice.

  • Dumnezeu este în mod absolut unul, fiindcă El este singura Ființă care trebuie să existe și fiindcă nu există mai mulți dumnezei (politeism). El nu este dumnezeul șef (henoteism) și nici dumnezeul bun existând alături de cel rău (maniheism).
  • El este adevăratul Dumnezeu, fiindcă El există cu adevărat și nu este o născocire a imaginației care proiectează propriile noastre temeri și dorințe.
  • El este Dumnezeul cel viu, a cărui viață este însăși esența Sa. El este ființa a cărui activitate interioară este identică cu natura Sa.
  • El este etern, fiindcă în Dumnezeu nimic nu este trecut, ca și când nu ar mai fi; și nimic nu este viitor, ca și când nu ar fi încă. În El nu există decât “este”, adică prezentul. De aceea, când Yahweh i-a apărut prima dată lui Moise în tufișul arzând și Moise l-a întrebat care este numele Lui, Dumnezeu i-a spus: “Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3,14).
  • Dumnezeu este imens, fiindcă este dincolo de orice măsură. El cuprinde totul, dar El nu poate fi cuprins de nimic.
  • El este incomprehensibil – nu poate fi cuprins cu mintea fiindcă El nu este limitat în nici o privință. Dumnezeu nu este delimitat așa cum este un trup sau un spirit creat.
  • Dumnezeu este infinit nu numai fiindcă nu are limitări, ci fiindcă El are în Sine Însuși plenitudinea tuturor perfecțiunilor. El este atotștiutor, atotputernic și are plinătatea absolută a existenței.
  • Dumnezeu este unic fiindcă nici nu există și nici nu poate exista un alt Dumnezeu. El nu poate avea egal.
  • Dumnezeu este spirit pur. El nu are trup sau dimensiune spațială. În limbajul nostru, El este o ființă spirituală care gândește și voiește. El cunoaște și iubește. El este în cel mai profund sens al cuvântului un Dumnezeu personal, nu o forță impersonală sau o energie cosmică.
  • Dumnezeu este în totalitate simplu, fiindcă nu există în El diferite componente sau părți, cum ar fi trup și suflet sau substanță și proprietăți accidentale. Astfel, Cristos spune despre Sine “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6).
  • Dumnezeu este neschimbător, fiindcă El posedă din eternitate plinătatea existenței. Nu există nimic ce să poată dobândi și El nu ar avea deja și nici nu poate să piardă ceea ce are deja.
  • Dumnezeu este transcendent nu numai fiindcă El depășește orice alte ființe, ci fiindcă El este complet distinct față de lume. El este Cel cu Totul Altul.
  • El este perfect fericit în Sine și cu privire la Sine, fără ca beatitudinea Sa să depindă de vreo altă ființă.
  • În fine, Dumnezeu este cel mai sublim, fiindcă El este frumos în cel mai înalt grad. Frumusețea este lucrul care ne face plăcere atunci când îl vedem. Iată de ce Scriptura îi condamnă pe cei care sunt seduși de creaturi: “Ei, care, desfătați de frumusețea acestora, le-au luat drept dumnezei, să știe acum cu cât este Stăpânul mai presus decât acestea, că El, Cel Care Însuși este începătorul frumuseții, este făcătorul lor” (Înțelepciune 13,3).

Biserica Catolică vorbește despre atributele lui Dumnezeu menționate mai sus ca fiind interne, fiindcă se referă la Dumnezeu așa cum este El în Sine Însuși. În lumea de astăzi, în care ateismul este prevalent, trebuie să înțelegem clar cine este cu adevărat Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem însă în același timp ceea ce numim atributele relative ale lui Dumnezeu. Acestea sunt perfecțiunile divine în relație cu lumea pe care El a făcut-o. Dintre acestea, Crezul Apostolic menționează numai omnipotența sau atotputernicia Sa. Prin aceasta înțelegem că El nu poate să facă ceva ce i-ar nega natura divină, ca de exemplu să spună o minciună; și nici nu poate să acționeze în mod contradictoriu, ca de exemplu să își schimbe părerea. Știm, desigur, că Dumnezeu este atotștiutor fiindcă El cunoaște toate lucrurile trecute, prezente și viitoare. El este infinit de bun fiindcă dorește numai binele creaturilor pe care El le-a făcut. Și El este infinit de milostiv, iertându-i pe oameni, cu condiția ca ei să se căiască de ofensele pe care le-au comis împotriva Domnului lor iubitor.

Preasfânta Treime

Credința noastră creștină ne spune că Dumnezeu nu este o ființă solitară. El este eterna comuniune a trei Persoane Divine: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Orice uniune în afară de Dumnezeu, indiferent dacă este ierarhie îngerească sau societate umană, există numai datorită Preasfintei Treimi. Revelația ne spune că în Dumnezeu se găsește paternitatea adevărată, care aparține numai Primei Persoane a Preasfintei Treimi. Din eternitate, Prima Persoană L-a generat pe Fiul, care nu este un simplu atribut al lui Dumnezeu, ci o Persoană distinctă. Acest lucru este clar chiar din primele cuvinte ale celei de a patra Evanghelii: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1,1). Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul.

În limbajul Crezului Poporului lui Dumnezeu, “Legăturile naturale care constituie din eternitate cele trei Persoane, care sunt fiecare una și aceeași Ființă Divină, sunt viața lăuntrică slăvită a lui Dumnezeu, întreit sfânt, infinit dincolo de orice putem concepe în măsură umană. Aducem însă mulțumiri Bunătății Divine pentru că foarte mulți credincioși pot mărturisi împreună cu noi în fața oamenilor unitatea lui Dumnezeu, deși nu cunosc misterul Preasfintei Treimi”. Noi, creștinii, suntem în mod special binecuvântați prin credința că există un singur Dumnezeu, dar și că El este o pluralitate treimică. Destinul nostru este să împărtășim fericirea acestei uniuni cerești. În această perioadă critică a omenirii, lumea prezintă o conștiință socială mai dezvoltată decât în oricare altă perioadă a istoriei. Creștinismul oferă astăzi credincioșilor înțelegerea deopotrivă în timp și dincolo de timp a Treimii ca model perfect de trăire într-o comunitate plină de iubire.

Creație și Providență

În Crezul Apostolic afirmăm că Dumnezeu este Creatorul cerului și al pământului. Spunând aceasta, mărturisim că El a făcut lumea din nimic. A pornit de la nimic, din care a creat lumea și nu a despărțit nimic din Sine Însuși ca să aducă lumea la starea actuală de existență. Prin urmare, lumea are un început. Acest lucru este afirmat în mod repetat în Vechiul Testament. “Dintru început Tu, Doamne”, spune psalmistul, “pământul l-ai întemeiat și lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile” (Psalm 101/102,26). Iar Sf. Paul îl preamărește pe Dumnezeu Tatăl fiindcă “ne-a ales în Cristos mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea Lui” (Efeseni 1,4).

Dumnezeu nu a trebuit să creeze lumea. Cauza a tot ceea ce a creat El este voința Sa divină și iubitoare. Nu din bunătatea lui Dumnezeu apare necesitatea de a crea. Este adevărat că dorința de auto-comunicare aparține naturii bunătății, dar ea este perfect împlinită în interiorul Treimii prin dăruirea de Sine a fiecăreia dintre cele trei Persoane Divine. Bunătatea lui Dumnezeu este, bineînțeles, motivul pentru care El comunică ființa Sa creaturilor. El împlinește însă aceasta din propria Sa voință liberă și fără să fie supus vreunei constrângeri, nici măcar venind din marea Sa iubire. Toate cele trei Persoane sunt în mod egal și unic Creatorul universului. Deoarece lucrarea creației prezintă însă o similaritate cu proprietățile Primei Persoane, ea este de obicei atribuită Tatălui. Astfel se spune în Crezul Apostolic.

Deși atribuim creația lui Dumnezeu Tatăl, ne mărturisim în același timp credința în providența paternă a Preasfintei Treimi. Providența este planul infinit înțelept al lui Dumnezeu pentru univers precum și împlinirea acestuia prin conducerea Sa plină de iubire. Răspunsul nostru la Providența Divină este acela de a vedea în fiecare persoană, loc și eveniment din viețile noastre mâna providențială a lui Dumnezeu. Oricine și orice, în fiecare moment, este o manifestare a grijii Sale providențiale. El dorește ca noi să ne bucurăm sau să suferim, îndepărtează sau ia la Sine unele creaturi, pentru ca să ne conducă la destinul nostru etern.

Îngerii și ființele umane

Învățătura Bisericii afirmă că Dumnezeu a creat îngerii și ființele umane. În secolul al XIII-lea, Biserica a trebuit să formuleze Crezul Lateran (1215), ca să apere credința împotriva albigensilor, care afirmau că există doi dumnezei: cel bun a creat ființele spirituale, iar cel rău a creat lumea materială. Crezul Lateran declară: “Credem cu tărie și afirmăm fără rezerve că există un singur Dumnezeu adevărat… Tatăl, Fiul și Sfântul Duh… Ei sunt unicul principiu al tuturor lucrurilor – Creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, spirituale și materiale. Prin atotputernicia Sa, de la începutul timpurilor El a creat în același mod, din nimic, ambele categorii de creaturi: lumea spirituală sau îngerească și universul material sau vizibil. După care a format creatura om, care într-un anumit fel aparține ambelor categorii, fiind alcătuit din spirit și trup. Căci diavolul și ceilalți demoni au fost creați buni în natura lor de către Dumnezeu, dar s-au făcut răi ei înșiși, prin lucrarea lor. Cât privește omul, păcatul lui a fost făcut la îndemnul diavolului (Conciliul IV din Lateran, 1215).

Este important să enumerăm declarațiile de credință din acest important Crez:

  1. Un singur Dumnezeu a creat întregul univers, spiritual și material, îngeresc și uman.
  2. Acest unic Dumnezeu Creator este Preasfânta Treime, prin a cărei atotputernicie au venit în existență toate lucrurile.
  3. Timpul a început odată cu crearea lumii. De ce? Fiindcă timpul este măsura schimbării, iar schimbarea a apărut numai odată cu apariția creaturilor.
  4. Mai întâi Dumnezeu a creat lumea spirituală a îngerilor, care sunt persoane cu intelect și voință; apoi lumea materială, care poate fi percepută numai prin simțuri.
  5. După aceea, Dumnezeu l-a creat pe om, care este asemănător îngerilor în ceea ce privește faptul că poate să gândească și să iubească, dar și asemănător lumii materiale tangibile, în care respiră și pe care pășește. Sufletul omului este spiritual și prin natura sa nemuritor; trupul este material și ca atare muritor prin natura sa.
  6. Diavolul (în limba greacă = diabolos, defăimător) și demonii (în limba greacă = daimon, zeu rău) au fost la origine îngeri buni. Refuzând din mândrie să asculte de Dumnezeu, au fost aruncați în iad. Ei au devenit răi prin folosirea greșită a voinței lor libere.

La șapte secole după Crezul Lateran, Papa Pius al XII-lea a revenit asupra subiectului privind originea omului. Până în acel moment își făcuseră apariția o serie de teorii evoluționiste care ridicau problema începuturilor rasei umane. Potrivit Papei (Humani generis, 12 august 1950), “Învățătura Bisericii lasă ca întrebare deschisă problema evoluției, atâta timp cât această teorie își limitează speculațiile la dezvoltarea, din materie vie deja existentă, a corpului omenesc. Credința catolică ne cere să afirmăm că sufletele sunt create nemijlocit de Dumnezeu”.

În același document, Papa Pius al XII-lea s-a preocupat și de cei care îmbrățișează teoria poligenismului. Susținătorii acestei teorii afirmă că, întrucât evoluția este un fapt stabilit, toate ființele umane care se află acum pe pământ nu provin de la o singură pereche de oameni, ci de la strămoși umani diferiți. Aceste ipoteze “despre poligenism… nu lasă credinciosului libertatea de a alege. Creștinii nu pot susține o teorie care fie implică existența, după timpurile adamice, a unor rase de oameni care nu descind din el, fie presupune că Adam este numele dat unui grup de strămoși primordiali”. În limbaj tehnic, numai monogenismul (mono = unul) și nu poligenismul (poly = mai multe + genus = rasă) este compatibil cu credința catolică.

Păcatul originar

Până la apariția pelagianismului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, nu au existat disensiuni majore asupra învățăturii biblice privind căderea lui Adam. Pelagius a negat faptul că Adam a fost înzestrat cu o viață supranaturală de har, pe care a pierdut-o pentru el însuși și pentru urmașii săi prin păcatul neascultării. Pentru a contracara eroarea lui Pelagius, s-au întrunit o serie de Concilii ale Bisericii. Pelagius a fost condamnat, și mai mulți Papi au confirmat doctrina catolică asupra păcatului originar, declarând:

  1. Adam a fost primul om. El a fost creat nemuritor. Moartea sa trupească a fost o pedeapsă pentru păcatul lui (Papa Zozimus I, 418).
  2. Păcatul lui Adam i-a dăunat nu numai lui, ci și descendenților săi. În plus, nu numai moartea trupului, care reprezintă pedeapsă pentru păcat, ci și păcatul, moartea sufletului, a trecut de la un om la întreaga rasă umană (Papa Bonifaciu al II-lea, 531).

O mie de ani mai târziu, reformatorii protestanți au reluat ideile lui Pelagius. Ca urmare, Conciliul din Trento a emis celebrul Decret asupra păcatului originar. Publicate în anul morții lui Martin Luther (1546), definițiile conciliare precizează clar învățăturile Bisericii Catolice despre acest mister fundamental al credinței:

  • Pierderea îndreptățirii originare. “Primul om, Adam, și-a pierdut îndreptățirea și sfințenia în care fusese alcătuit, de îndată ce nu a ascultat porunca Domnului în Grădina Raiului”.
  • Moartea și supunerea față de diavol. “Prin ofensa adusă de păcatul său, el… a adus moartea, cu care Dumnezeu îl amenințase mai înainte, și odată cu moartea robia sub puterea… diavolului” (Canonul 1).
  • Transmiterea și iertarea păcatului originar. “Acest păcat al lui Adam, care este unul prin origine și care este transmis tuturor oamenilor prin propagare… nu este îndepărtat prin nimic altceva (nu există alt remediu) decât meritul unicului Mijlocitor care este Domnul nostru Isus Cristos, care ne-a împăcat cu Dumnezeu prin sângele Său” (Canonul 3).
  • Botezul conferă meritele lui Cristos. “Prin Sacramentul Botezului conferit corect în forma prescrisă de Biserică, acest merit al lui Cristos se aplică… deopotrivă adulților și nou-născuților” (Canonul 3).
  • Concupiscența rămâne după Botez. “Concupiscența sau înclinația spre păcat rămâne la cel botezat, dar din moment ce a fost lăsată pentru a pune la încercare, nu are puterea de a le face rău celor care nu consimt și care, prin milostivirea lui Isus Cristos, i se împotrivesc bărbătește” (Canonul 5).

În lumina celor de mai sus, afirmăm că protopărinții noștri au primit la început un dar întreit:

  • Aveau darurile naturale ale ființelor umane, în special puterea de a gândi și de a alege liber;
  • Aveau darurile preternaturale ale nemuririi trupești și integrității, sau puterea internă de a-și controla dorințele.
  • Aveau darurile supranaturale ale harului sfințitor, virtuțile credinței, speranței și iubirii și demnitatea corespunzătoare pentru a intra în cer.

Prin neascultarea săvârșită cu voință, au pierdut de tot darurile supranaturale și preternaturale, și a slăbit (fără să o piardă) capacitatea lor naturală de a gândi și de a alege liber. Așa cum vom prezenta mai pe larg mai încolo, Botezul reface viața supranaturală pierdută prin păcatul lui Adam. El nu restabilește darurile preternaturale, dar ne conferă dreptul la realcătuirea în slavă a trupurilor în ziua de pe urmă și la harurile de care avem nevoie pentru a face față dorințelor noastre dezordonate. Puterile noastre naturale a rațiunii și a liberului arbitru rămân slăbite, dar prin milostivirea Domnului, ele sunt întărite pentru a ne ajuta să ne sfințim prin lupta pe care o ducem cu concupiscența.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *