Şi în Isus Cristos, Fiul Său Unic, Domnul nostru

Conținutul celui de-al doilea articol al Crezului Apostolic urmează pe un fir logic după cel al primului. Odată ce înțelegem că omenirea a pierdut prietenia cu Dumnezeu în zorii istoriei sale, venirea lui Cristos dobândește o profundă semnificație. Noi credem că Dumnezeu S-a făcut om în persoana lui Isus Cristos. Nu știm dacă Întruparea ar mai fi avut loc dacă omul nu ar fi căzut în păcat, dar suntem siguri că Întruparea a avut loc fiindcă păcatul a intrat în lume prin Adam. Cu alte cuvinte, motivul fundamental al Întrupării este nevoia ca omul să fie mântuit. Discutând al doilea articol al Crezului, ne vom concentra asupra fiecăruia dintre următorii patru termeni, în ordine: Isus, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru.

Isus

Originea numelui Isus în Noul Testament este asociată cu două evenimente din Evanghelii și anume Buna Vestire și revelația făcută Sf. Iosif. La Buna Vestire, Arhanghelul Gabriel i-a apărut Preasfintei Fecioare și i s-a adresat numind-o „cea plină de har”. Ea s-a tulburat la auzul acestor cuvinte, astfel încât Arhanghelul a liniștit-o: „Nu te teme, Marie”, i-a spus, „pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân și vei naște un fiu și-l vei numi Isus” (Luca 1,30-31).

Mai târziu, Gabriel a apărut din nou, dar de data aceasta Sfântului Iosif, care, firesc, se speriase când aflase că Maria, logodnica sa, concepuse în mod misterios. Legea evreiască cerea să o părăsească, dar el se hotărâse să o lase în ascuns, cruțând-o de repercusiunile publice. Îngerul i-a spus: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci El va mântui poporul Său de păcatele sale” (Matei 1,20-21).

Numele „Isus” este forma latină a termenului grecesc Iesous, care în limba ebraică este Yeshua, ceea ce înseamnă „Yahweh este salvarea”. Deja în Cartea Genezei, după ce protopărinții noștri păcătuiseră, Dumnezeu a promis că va trimite un Mântuitor. Adresându-se diavolului, El a spus: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Geneză 3,15).

Sămânța femeii, pe care o identificăm cu Fecioara Maria, avea să fie dintre urmașii lui Adam. Aceeași promisiune a unui Mântuitor avea să fie repetată de mai multe ori în Vechiul Testament. Și de fiecare dată se sublinia același lucru: că Yahweh este cel care mântuiește. Atunci când pare că El nu salvează, nu există nimeni altcineva care să poată salva (Psalmul 18,42). Numai Yahweh salvează (Osea 13,4). Expresiile care apar frecvent: „Dumnezeul mântuirii mele (a tale, a lui)” și „stânca mântuirii mele (a tale, a lui)” nu sunt decât variante ale aceleiași teme de bază. Atât de frecvent este invocat sau descris Yahweh prin apelative care includ cuvintele „mântuiește” și „mântuire” încât acestea pot fi considerate drept titlul Său caracteristic în Vechiul Testament.

Accentuarea puterii mântuitoare a lui Yahweh relevă dramatic faptul că Întruparea a fost cu mult mai clar prezisă de profeții evrei decât ar părea să o sugereze respingerea lui Isus de către conducătorii evreilor. În repetate rânduri, fără încetare, Vechiul Testament insistă asupra faptului că numai Dumnezeu poate mântui. Este logic prin urmare ca Dumnezeu să se facă om ca să își mântuiască poporul de păcate.

Cristos

Numele „Cristos” provine din termenul grecesc Christos, care semnifică „Cel Uns” și corespunde exact cuvântului ebraic Mashiah sau Mesia. Ungerea reprezenta modalitatea obișnuită prin care regii, preoții și uneori profeții erau investiți de Dumnezeu cu puteri speciale pentru a-și exercita misiunea în fața poporului israelit. În ce sens a fost uns Isus? El nu a fost uns de nici o mână muritoare și cu nici un ulei pământesc. El a fost uns prin puterea Tatălui Său ceresc cu plinătatea absolută a Duhului Sfânt, pe care nici o ființă creată nu o poate primi. Am putea spune astfel că umanitatea lui Isus a fost unsă cu Divinitatea. Rezultă astfel că natura omenească a lui Isus a fost hypostatic – adică personal – unită cu Divinitatea. Totuși, în același timp, natura omenească a lui Isus a rămas cu adevărat omenească. El a fost și este om la fel ca noi, întru totul, în afară de păcat.

La fel cum profeții, preoții și regii erau unși cu ulei material, Isus a fost uns cu uleiul spiritual care i-a conferit deplinătatea puterii profetice, preoțești și regești. Isus a fost și este marele Profet (în limba greacă prophetes = cel care învață pe altul sau vorbește pentru altul). El este Învățătorul, așa cum S-a numit El Însuși, ale cărui buze și fapte omenești ne dezvăluie mintea și voința lui Dumnezeu. Isus a fost și este Marele Preot care s-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. El continuă să se ofere pe sine în Sfânta Jertfă a Liturghiei.

Isus a fost și este Regele care are autoritate să domnească și să îndrume nu numai pe credincioșii creștini, ci întreaga rasă umană. Când, în timpul pătimirii Sale, Pilat l-a întrebat: „Așadar ești rege?” Isus i-a răspuns: „Tu spui că Eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18,37). Isus spune în felul acesta mai mult pare la prima vedere. El este cu adevărat Rege fiindcă este divinul Legiuitor al lumii în formă omenească. Legea Lui nu este însă coercitivă. Noi trebuie să ascultăm de bună voie poruncile Sale, ceea ce înseamnă să îi ascultăm glasul, pentru ca să ne supunem cu umilință Cuvântului Său.

Fiul lui Dumnezeu

Crezul Apostolic așează în mod înțelept mărturisirea de credință în Isus ca Fiul lui Dumnezeu înainte de a afirma că S-a născut din Fecioara Maria. Nici un alt mister al creștinismului nu a fost mai amplu și mai viu dezbătut decât Divinitatea categorică a lui Cristos. Putem spune că toate celelalte depind de acesta. Cuvintele cheie sunt: „Fiul Său Unic”, expresie formulată în urma conflictul între învățătura creștină ortodoxă și cea heterodoxă. Până la mijlocul secolului al V-lea, Biserica era pregătită să formuleze învățătura sa privind credința în filiația divină unică a lui Isus din Nazaret. Deja în momentul Bunei Vestiri, îngerul îi spusese Fecioarei Maria că copilul pe care îl va concepe se va numi „Fiul Celui Preaînalt”.

Pornind de la Buna Vestire, o serie de învățați și-au făcut auzit glasul încercând să explice ce înseamnă ad litteram mesajul îngerului către Maria. Nume ca Arie și Nestorie, Eutihie și Sabelius, Priscilian și Apolinarie se identifică cu ereziile care puneau în discuție într-un fel sau altul divinitatea reală a lui Cristos. Până la mijlocul secolului al V-lea a fost formulat familiarul nostru Crez Niceean, care definește clar ce înseamnă faptul că Isus Cristos este Fiul Unic. Crezul Niceean declară: „Cred… într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Datorită importanței absolute a acestui mister al credinței, merită să reflectăm mai profund asupra fiecărui termen de mai sus din Crezul Niceean.

Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut. Isus Cristos are o mamă naturală umană – pe Maria, dar nu are un tată natural uman. Sf. Iosif nu a fost tatăl natural al lui Isus. Tatăl natural al lui Isus este Prima Persoană a Preasfintei Treimi, care este Dumnezeu Tatăl. Desigur, cu toții suntem copiii lui Dumnezeu, care este Tatăl nostru Creator. Dumnezeu este, desigur, și Tatăl vieții noastre supranaturale, pe care o primim la Botez. Esența paternității este împărtășirea aceleiași naturi cu proprii fii. Niciunul dintre noi nu este fiul natural al lui Dumnezeu nici prin creație – atunci când suntem concepuți în pântecele mamei – nici prin Botez, când ne naștem la viața de har. Noi ne putem numi „copiii adoptivi ai lui Dumnezeu”.

Nașterea din veșnicie a Fiului lui Dumnezeu. Prima Persoană a Treimii nu a început niciodată să dea naștere celei de-a Doua Persoane. Fiul își are originea dintotdeauna din Tatăl și așa va continua să fie pentru toată eternitatea. Acest lucru este atât de adevărat încât orice paternitate umană are loc numai fiindcă există în Dumnezeu eterna paternitate a Tatălui față de Fiul.

Lumină din Lumină. În textul Crezului Niceean, pe care îl recităm la Sfânta Liturghie, există expresia: „Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Aceasta înseamnă că în totalitate natura Fiului este identică cu natura Tatălui care l-a născut. Cel născut este în mod egal Dumnezeu, în mod egal Dumnezeu adevărat, în mod egal unul, așa cum lumina este identică luminii din care își are originea.

Născut, iar nu creat. Credința noastră insistă asupra faptului că a doua Persoană nu este creată de Tatăl, fiindcă Fiul nu este creat din nimic. Mai degrabă, El este născut de Tatăl. De ce? Fiindcă El este „de o Ființă cu Tatăl”. La Conciliul din Niceea a apărut cuvântul homoousios tocmai ca să afirme cât mai clar cu putință că Fiul are aceeași (homo) Ființă (ousia) cu Tatăl.

Prin care toate s-au făcut. Întrucât Fiul este de o Ființă cu Tatăl, El este în egală măsură Creator cu Tatăl. Acest lucru este afirmat în Prologul Evangheliei Sf. Ioan: „Toate au luat ființă prin El și fără El nu a luat ființă nimic din ceea ce există (Ioan 1,3). Astfel, întregul univers creat depinde de Fiul, care este Înțelepciunea Tatălui, la fel cum depinde de Tatăl, care este Atotputernic.

Domnul Nostru

În lumina celor discutate mai sus, nu există nici o îndoială cu privire la de ce Isus Cristos este Domnul nostru:

• El este Domnul nostru deoarece este Dumnezeu adevărat, Creatorul Universului.
• El este Domnul nostru deoarece, fiind Dumnezeu, ne susține pe noi și întreaga lume prin atotputernicia Sa iubitoare.
• El este Domnul nostru deoarece vine în continuu în întâmpinarea nevoilor noastre trupești și spirituale.
• El este Domnul nostru deoarece guvernează universul, inclusiv lumea noastră personală, prin legile Sale infinit de înțelepte.
• El este Domnul nostru deoarece ne conduce în permanență, în fiecare moment al vieții noastre pe pământ, spre locuința veșnică pe care a pregătit-o pentru noi în ceruri.