Care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Maria Fecioara

Până acum, Crezul Apostolic l-a identificat pe Isus Cristos ca fiind a Doua Persoană a Treimii, care S-a făcut om. În acest al treilea articol, mărturisim credința cu privire la felul în care Isus s-a făcut om. El nu a fost conceput de un tată uman, ci de Duhul Sfânt; și S-a născut din Fecioara Maria. În continuare vom urmări să arătăm cum anume înțelege Biserica umanitatea lui Cristos și să identificăm privilegiile principale ale Mamei Sale, Fecioara Maria. În definitiv, Isus a luat de la ea natura Sa umană și ea este în continuare Mama Sa, fiind împreună cu El în gloria cerească.

Isus Cristos este om adevărat

Cel mai vechi Crez menționează faptele de maximă importanță ale vieții pământești a lui Isus și anume conceperea și nașterea Sa, pătimirea și moartea Sa pe Cruce și Învierea Sa cu trupul din morți. Se vorbește întotdeauna despre o Persoană care este una cu Tatăl, ca Dumnezeu, dar în același timp una cu noi, ca om. Încă din timpurile apostolice, erezia docetismului considera că Isus doar părea să fie om care s-a născut, a trăit, a suferit și a înviat din morți. Docetiștii aparțineau acelui fals curent filosofic care susținea că materia și spiritul sunt total opuse între ele. Prin urmare, afirmau ei, era imposibil ca Dumnezeu, care este spirit pur, să se întrupeze într-un corp material. Acesta este motivul pentru care Evanghelia Sf. Ioan subliniază clar că Isus Cristos este într-adevăr una cu Tatăl, care este Dumnezeu, și în același timp insistă atât de mult să arate că Isus Cristos este om adevărat.

Isus a obosit pe drum (Ioan 4,6); Isus s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat (Ioan 11,33); El a plâns la mormântul lui Lazăr (Ioan 11,35); a lăsat să i se ungă picioarele (Ioan 12,3); a spălat picioarele discipolilor (Ioan 13,12); a fost prins și legat în Grădina Măslinilor (Ioan 18,12); a fost lovit peste față de una din gărzi în timpul Patimilor (Ioan 18,22); a fost biciuit, încoronat cu spini, înveșmântat în mantie de purpură (Ioan 19,1-2); și-a dus Crucea pe Calvar (Ioan 19,17); pe Cruce a spus: „Mi-e sete”, și după ce a luat oțetul, a spus: „S-a împlinit”, și plecându-și capul, și-a dat duhul (Ioan 19,29-30); unul dintre soldați i-a străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit sânge și apă (Ioan 19,34); după Înviere, l-a chemat pe Toma, care se îndoia, să își pună degetele în găurile lăsate de cuie în mâinile Sale și să își pună mâna în coasta Sa deschisă (Ioan 20,27).

Trup și suflet omenesc. Faptul că Isus a avut cu adevărat un trup și un suflet omenesc are o deosebită importanță.

• Fiindcă a avut un trup și un suflet omenesc, ele au putut fi separate, așa cum s-a întâmplat pe Cruce, și aceasta i-a cauzat moartea.
• Fiindcă a avut un trup și un suflet omenesc, El a suferit cu adevărat în trup și suflet și astfel ne-a mântuit, îndurând deopotrivă suferința trupească și spirituală.
• Fiindcă a avut un trup și un suflet omenesc, când a înviat din morți, sufletul Lui s-a reunit cu trupul.
• Fiindcă a avut un trup și un suflet omenesc, El poate fi cu adevărat imitat de noi în eforturile noastre de sfințire. Virtuțile pe care le-a practicat ca om au fost atributele lui Dumnezeu în formă umană. Pe măsură ce devenim tot mai asemănători cu Isus ca om, devenim mai asemănători cu Isus care este Dumnezeul nostru.
• Fiindcă are acum un trup și un suflet omenesc glorificat, El este în Preasfânta Euharistie în plinătatea naturii Sale omenești unită cu a Doua Persoană a Treimii într-o singură Persoană Divină.

Voința umană liberă. Adevărata umanitate a lui Isus implică faptul că El a avut voință umană liberă. Din acest motiv El a putut să ne mântuiască. Prin jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce, El a dobândit pentru noi harurile de care avem nevoie pentru mântuirea noastră. A jertfi înseamnă a da de bunăvoie ceva prețios lui Dumnezeu. Isus, cu propria Sa voință umană liberă, s-a oferit pe Sine Însuși pe Calvar ca să ispășească păcatele noastre, să ne scape de iad și să ne ducă în ceruri.

Spunând aceasta, să nu cumva să uităm că, deși El putea cu adevărat să aleagă cu o voință umană reală, nu putea niciodată să săvârșească vreun păcat. Nu numai că nu a făcut vreun păcat, dar nici măcar nu ar fi putut să îl săvârșească, fiindcă natura Sa umană era unită cu natura Sa Divină într-o singură Persoană, care este Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu poate păcătui. Implicațiile acestui mister sunt extreme: nu aparține esenței libertății umane să aleagă ceea ce este contrar voinței lui Dumnezeu. Isus Cristos a putut alege cu propria Sa voință omenească. De fapt, chiar așa a și făcut. El a ales însă întotdeauna ceea ce îi era mai plăcut Tatălui Său ceresc. Lupta pe care a dat-o în agonia Sa în Grădina Măslinilor nu a fost niciodată un conflict între voința Sa liberă și voința Tatălui, ci groaza spontană a omului în fața perspectivei durerii.

Isus istoric. Docetismul timpurilor moderne încearcă să reducă faptele menționate în istorie despre Isus la simple idei mistice sau chiar mitice despre existența Sa. De aceea auzim atât de mult în zilele noastre vorbindu-se despre diferența dintre Isus din istorie și Cristosul credinței. Adepții docetismului consideră că primii creștini, realmente hipnotizați de acel om minunat care era Isus, l-au considerat mult mai mult decât era cu adevărat. Imaginația lor înflăcărată l-a transformat într-o Persoană Divină, iar fantezia lor pioasă i-a atribuit o serie de fapte imposibil de realizat de un om. Aceste idei stau la baza a ceea ce Sf. Papă Pius al X-lea a condamnat sub numele de modernism în Enciclica Lamentabili, din 3 iulie 1907. Iată câteva din erorile pe care le-a respins Papa:

• „Divinitatea lui Isus Cristos nu este dovedită de Evanghelii. Este mai degrabă o dogmă pe care conștiința creștină a dedus-o din noțiunea de Mesia.”
• „Cu siguranță Cristos pe care îl prezintă istoria este cu mult inferior lui Cristos care face obiectul credinței creștine.”
• „Criticii pot să îi atribuie lui Cristos o cunoaștere fără limite numai în baza unei ipoteze care este de neconceput din punct de vedere istoric și este respinsă de simțul moral.”
• „Cristos nu a avut dintotdeauna conștiința demnității Sale mesianice.”

Biserica Catolică nu a permis niciodată credincioșilor să considere că imaginația creativă a primilor creștini a împodobit faptele reale ale lui Isus. Dimpotrivă, Conciliul Vatican II (Dei Verbum, V, 19) a dat o declarație fermă referitoare la validitatea istorică a Evangheliilor: „Sfânta Maică Biserica a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, fiul Lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer”.

Cuvântul cheie în învățătura Conciliului este „realmente”. Aceasta ne reamintește ceea ce le scria Sf. Petru creștinilor din primul secol: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos și venirea Lui pe baza unor basme bine ticluite”. De ce nu? Fiindcă „am fost martori oculari ai măreției Lui” (2Petru 1,16). De asemenea, amintește ce scria Sf. Ignațiu, aflat în drum spre martiriu, în anul 107 dC: „Isus Cristos este cu adevărat din seminția lui David după trup… El a fost cu adevărat pironit cu trupul pe Cruce, pentru noi… El a suferit cu adevărat și cu adevărat a înviat din morți. Nu este așa cum spun unii necredincioși… În realitate, ei sunt cei care cred în fantezii” (Scrisoare către locuitorii din Smirna, 1-2). În epoca noastră sceptică, când, pentru mulți, fundamentele istorice ale creștinismului sunt reduse la simple mituri, trebuie să fim în stare să vedem că aceia care transformă în mituri Evangheliile sunt cu adevărat cei care cred în fantezii.

Preasfânta Fecioară Maria

Preasfânta Fecioară este menționată în Crezul Apostolic numai în legătură cu nașterea lui Isus Cristos. La fel se întâmplă și în pasajele din Noul Testament care vorbesc despre ea. Totuși, locul Fecioarei Maria în credința și pietatea catolică a crescut mult de-a lungul secolelor, iar pietatea mariană reprezintă unul dintre domeniile principale de dezvoltare a doctrinei Bisericii Catolice în timpurile moderne. Două definiții mariane solemne în mai puțin de un secol. Doi ani mariani pentru Biserica universală în decursul unei singure generații. Două importante sanctuare mariane cu milioane de pelerini anual, venind din toate colțurile lumii, aprobate de Biserică în mai puțin de un secol. Douăsprezece Enciclice papale numai despre Rozariu emise de patru Suverani Pontifi. Și o bogăție de scrieri mariane fără egal în istoria Bisericii Catolice de până acum. Toate acestea indică o perioadă pe drept cuvânt numită „epoca Mariei”. În planul lui Dumnezeu, Fecioara Maria este menită să fie venerată, am putea spune, acum mai mult decât a fost vreodată.

Altfel spus, credința ține pasul cu devoțiunea noastră mariană. În cuvintele Conciliului Vatican II, „Credincioșii să nu uite că adevărata devoțiune nu constă nici într-un sentiment steril și trecător, nici într-o credulitate deșartă, ci ea purcede din credința adevărată, care ne face să recunoaștem preeminența Maicii lui Dumnezeu și ne îndeamnă la iubire filială față de Mama noastră și la imitarea virtuților ei” (Lumen Gentium VIII, 67).

Maica lui Dumnezeu. Încă din timpurile apostolice se afirma că, întrucât Isus Cristos este Dumnezeu adevărat, atunci Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu. La începutul secolului al V-lea, însă, a apărut o erezie care susținea faptul că Isus nu numai că are două naturi, ci în El și sunt două persoane, una umană și cealaltă divină. Nestorienii, numiți astfel după Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, îi acordau Fecioarei Maria numele de Născătoarea lui Cristos (Christotokos), fiindcă ea a conceput și a dat naștere persoanei umane a lui Cristos, dar refuzau să spună că este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Conciliul din Efes (431) a condamnat nestorianismul, declarând fără șovăire că trebuie să o numim pe Preasfânta Fecioară „Născătoare de Dumnezeu”.

Episcopii nestorieni au continuat totuși să își răspândească ideile. Confuzia produsă astfel în rândul credincioșilor a contribuit la succesul islamului printre creștini în secolul al VII-lea. Așa cum se știe, Islamul îl consideră pe Isus un mare profet, fiind chiar Mesia. El este numit „fiul Mariei” (Ibn Maryam), dar, conform spuselor lui Mohamed, Isus nu poate fi numit „Fiul lui Dumnezeu” (Ibn Allah). Până în zilele noastre, musulmanii îi identifică pe creștini ca fiind aceia care o venerează pe Maria ca Mama lui Dumnezeu. Fiecare aspect al credinței mariane din creștinism are la bază această premiză: că Fecioara Maria i-a dăruit Fiului ei tot ceea ce o mamă umană îi dă rodului pântecelui ei. Întrucât Pruncul pe care l-a conceput și căruia i-a dat naștere este o Persoană Divină, ea trebuie cinstită ca Maica lui Dumnezeu. Istoria confirmă aceasta. Acolo unde este mărturisită credința în maternitatea divină a Fecioarei Maria, credința în divinitatea Fiului ei a rămas neștirbită.

Neprihănita Zămislire. Conceperea Mariei fără păcatul originar a fost o pregătire logică în vederea maternității sale divine. Întrucât Pruncul pe care avea să îl poarte în pântece era Dumnezeul Cel Preasfânt, ar fi fost de neconceput ca Mama Lui să fi fost vreodată întinată de păcat. Chiar din primele secole ale creștinismului, Părinții Bisericii – Sf. Irineu în secolul al II-lea, Sf. Ciprian în secolul al III-lea – au afirmat în scrierile lor nu numai că Maria era imaculată, ci cu totul imaculată, nu numai nepătată, ci cu adevărat fără nici o pată, numai ea fiind lăcașul tuturor harurilor Sfântului Duh, fiindcă a fost predestinată să fie lăcașul Fiului Celui Preaînalt.

Nu este surprinzător așadar faptul că în 1854, Papa Pius al IX-lea proclama următoarea definiție: „Preasfânta Fecioară Maria a fost, chiar din primul moment al concepției sale, printr-un unic har și privilegiu din partea Atotputernicului Dumnezeu, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Răscumpărătorul omenirii, ferită de orice pată a păcatului originar”. Aceasta înseamnă că, începând chiar din prima clipă a existenței sale, Fecioara Maria fost ferită de lipsa vieții supranaturale care le este comună oamenilor. Avea în sufletul ei harul sfințitor chiar din momentul în care a fost concepută. Avea de asemenea virtuțile credinței, speranței și iubirii, precum și darurile Duhului Sfânt.

Absolut lipsită de păcat. În concordanță cu privilegiul Neprihănitei sale Zămisliri, Fecioara Maria a fost de asemenea ferită de orice păcat. Aceasta înseamnă mult mai mult decât pare la prima vedere. Nu numai că ea nu i-a adus niciodată vreo ofensă lui Dumnezeu, nici măcar prin cel mai mic păcat, ci a și fost în mod special apărată de comiterea oricărui păcat. Mai mult, întrucât Fecioara Maria a fost concepută fără păcatul originar, ea a fost ferită și de acea consecință a acestui păcat pe care noi toți o experimentăm atât de dureros. Ea nu a avut concupiscența sau dorințele dezordonate care sunt moștenirea tuturor urmașilor înstrăinării originare a omului de Dumnezeu.

Fecioria perpetuă. Fecioria Mariei este exprimată în Crezul Apostolic. Sf. Luca afirmă că „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu… la o fecioară… Iar numele fecioarei era Maria” (Luca 1,26-27). Zămislirea feciorelnică a lui Isus de către Maria fusese deja prezisă în Vechiul Testament. Isaia a prevestit venirea lui Mesia într-o faimoasă profeție, afirmând că „Domnul Însuși vă va da un semn… Iată, fecioara (ebraică: alma, greacă: parthenos) va zămisli și va naște un fiu și numele Lui va fi Emmanuel” (Isaia 7,14).

Chiar din primele zile ale Bisericii, această profeție a fost înțeleasă ca referindu-se la conceperea feciorelnică a lui Isus de către Maria, și Evanghelia Sf. Matei interpretează în acest sens cuvintele lui Isaia (Matei 1,23). În creștinismul timpuriu nici măcar nu s-a luat în discuție fecioria perpetuă a Preasfintei Fecioare. Împotriva celor câțiva care negau fecioria perpetuă a Fecioarei Maria, Sf. Vasile (329-379) scria: „Prietenii lui Cristos nu tolerează să audă că Maica lui Dumnezeu a încetat vreodată să mai fie fecioară”. Sf. Ambrozie (339-397) a scris un întreg tratat în apărarea „fecioriei perpetue a Preasfintei Fecioare Maria”, iar Sf. Papă Siricius, în 392, a declarat pur și simplu că Preasfânta Maria a fost „pururea fecioară”.

Înălțarea cu trupul la cer. Fiindcă Preasfânta Fecioară a fost concepută fără de păcat, ea nu avea cum să fie supusă pedepsei universale pentru păcatul originar, care este moartea trupului. Tradiția timpurie despre felul în care Preasfânta Fecioară a părăsit această lume se păstrează deosebit de puternică în creștinismul bizantin. Există referiri scrise privind celebrarea Adormirii Maicii Domnului chiar de la sfârșitul secolului al VII-lea. La sfârșitul secolului al VIII-lea, Adormirea Maicii Domnului se celebra pretutindeni în Occident la 15 august, iar din anul 847, Papa Leon al IV-lea a instituit octava în cinstea acestei sărbători.

Impulsul modern pentru promovarea definirii ridicării cu trupul la cer a Fecioarei Maria îi aparține Sf. Anton Maria Claret (1807-1870), fondatorul Ordinului Claretinilor și Episcop de Santiago (Cuba). Mii de cereri din toate colțurile lumii au fost trimise la Roma, prin care se cerea Papei să definească ridicarea Fecioarei Maria cu trupul la cer. În cele din urmă, în 1946, Papa Pius al XII-lea a adresat în mod oficial un chestionar tuturor Episcopilor Bisericii Catolice: „Ținând cont de înțelepciunea și chibzuința voastră, considerați că ridicarea cu trupul la cer a Fecioarei Maria poate fi propusă și definită ca dogmă de credință? Doriți aceasta voi toți, împreună cu clerul și credincioșii voștri?”

După câteva luni, Papa a primit răspunsurile: erau afirmative aproape în unanimitate. În consecință, la 1 noiembrie 1950, Papa Pius al XII-lea a emis definiția solemnă: „Prin autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, a Sfinților Apostoli Petru și Paul și prin propria noastră autoritate, pronunțăm, declarăm și definim ca fiind divin revelată următoarea dogmă: „Maica Neprihănită a lui Dumnezeu, pururea Fecioara Maria, după viața dusă pe pământ a fost ridicată cu trupul și sufletul în gloria cerească”.

Definirea ridicării cu trupul și sufletul la cer a Fecioarei Maria ca dogmă sau doctrină revelată s-a făcut pe baza Sfintei Tradiții, ca izvor al revelației divine egal cu Sfânta Scriptură. Unul dintre motivele definirii a fost menționat de Papă în alocuțiunea sa în fața celor 400 de Episcopi întruniți în ziua de după definire. El și-a exprimat speranța ca această nouă cinste acordată Fecioarei Maria să aducă „un spirit de penitență care să înlocuiască iubirea prevalentă a plăcerii, reînnoirea vieții de familie acolo unde divorțul este des întâlnit și să aducă roade acolo unde se practică controlul nașterilor”. Ridicarea cu trupul la cer a Maicii Domnului trebuie să devină pentru noi un motiv puternic pentru controlul patimilor trupești. De ce? Pentru ca la sfârșitul zilelor noastre să fim încredințați că vom fi răsplătiți cu un trup glorificat, pentru meritele pe care le-am dobândit în cursul vieții pământești, sacrificând plăcerile păcătoase ale simțurilor pentru a asculta voința lui Dumnezeu.

Devoțiunea față de Preasfânta Fecioară. Așa cum se menționează în documentele Conciliului Vatican II, devoțiunea față de Maica Domnului este alcătuită din trei elemente: venerație, invocație și imitație. Acestea există numai împreună iar separarea lor duce riscul de a scădea cinstea care îi este datorată Fecioarei Maria, și de a ne lipsi pe noi înșine de harurile pe care Dumnezeu dorește să le ofere omenirii prin Maica Sa iubită. Venerarea Preasfintei Fecioare include toată cinstea și lauda, recunoștința și iubirea pe care ea le merită ca Maică a Răscumpărătorului și Maică a omenirii. Venerația poate fi descrisă ca iubire plină de prețuire. Prețuirea are la bază cunoașterea pe care o avem despre Fecioara Maria, izvorând din adevărurile noastre de credință. Iubirea este inspirată de profunzimea prețuirii, care se adâncește prin lectura, studiul și meditația noastră referitoare la Preasfânta Fecioară.

Primele șapte părți din Bucură-te, Marie sunt expresii de venerație:

• Bucură-te, Marie
• Cea plină de har
• Domnul este cu tine.
• Binecuvântată ești tu între femei
• Și binecuvântat este rodul trupului tău Isus.
• Sfântă Marie
• Maica lui Dumnezeu

toate acestea sunt acte de laudă și cinstire, adresate cu iubire Preasfintei Fecioare. Toate sunt luate din Sfânta Scriptură sau din Tradiția Bisericii. Și sunt tot atâtea acte de glorificare a Maiestății Divine pentru harurile conferite celei care a dăruit Fiului lui Dumnezeu umanitatea sa finită.

Invocația se edifică pe venerație. Fiindcă Preasfânta Fecioară a plăcut atât de mult Preasfintei Treimi, ea, mai mult decât orice altă făptură, poate să pledeze efectiv în favoarea noastră în fața Tronului lui Dumnezeu. O invocăm așadar, ca să mijlocească pentru noi. Cele trei părți finale din Bucură-te, Marie sunt invocații:

• Roagă-te pentru noi păcătoșii
• Acum
• Și în ceasul morții noastre

sunt rugăminți pline de încredere care îi cer Preasfintei Fecioare să se roage pentru noi pe toate cele trei planuri în care avem cea mai mare nevoie de ajutorul supranatural al Maicii Divinei Milostiviri. Noi cerem îndurare de la Dumnezeu, pe care l-am ofensat: îndurare pentru noi și pentru ceilalți, iertare pentru vina – sau pentru pierderea harului – pe care o implică păcatele noastre; ștergerea pedepsei pe care o merităm fiindcă am respins în mod voit iubirea lui Dumnezeu. Cerem ajutor acum, chiar în acest moment, în fiecare clipă conștientă din viața noastră, ca să ne lumineze mintea astfel încât să cunoaștem ce anume dorește Domnul să facem și să ne ajute să ne întărească voința, astfel încât să putem împlini voia Lui. În sfârșit, cerem harul perseverenței finale, astfel încât să părăsim această viață în deplină prietenie cu Dumnezeu și să intrăm în eternitate în milostivirea Domnului.

În cele din urmă, imitația se edifică pe invocație, fiindcă fără ajutor de la Fiul ei nu vom putea niciodată să imităm virtuțile Maicii Sale, virtuți care sunt menționate în Litania Preasfintei Fecioare. Spre deosebire de Fiul său, care a avut chiar din momentul concepției viziunea beatifică, Preasfânta Fecioară a trebuit să creadă și să aibă încredere. Credința sa este un model pentru noi în a accepta adevărul revelat fără a înțelege de ce sau cum anume. Speranța sa este chipul încrederii noastre că Dumnezeu ne conduce prin această vale de lacrimi spre casa noastră cerească.

În toate zilele vieții noastre, ceea ce ne străduim însă cel mai mult să urmăm este iubirea Preasfintei Fecioare. Iubirea ei pentru Dumnezeu este mai înaltă decât a oricărui înger sau sfânt. Ca Maică a Sa, ea l-a iubit cu „o iubire mai presus de orice cuvinte”. Totuși, ea nu a separat niciodată iubirea contemplativă pentru Dumnezeu de iubirea altruistă față de ceilalți. Plecarea ei în grabă să o ajute pe ruda sa, Elisabeta, preocuparea pentru nuntașii care nu mai aveau vin în Cana Galileeii nu sunt decât câteva episoade pe care le amintesc pe scurt Evangheliile ca să ne arate o viață care a fost mereu în slujba celorlalți.