Meniu

A pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat

Ne putem face o idee despre importanța acestui articol din Crez pornind de la afirmația Sf. Paul către corinteni: „Într-adevăr, n-am voit să știu nimic altceva decât pe Isus Cristos, și pe acesta răstignit” (1Corinteni2,2). Patimile, moartea și înmormântarea lui Cristos trebuie înțelese în profunzime. Acestea reprezintă dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu față de noi, motivația cea mai puternică a Dumnezeului nostru iubitor și, în același timp, modelul iubirii pe care i-o datorăm și noi Lui.

Sunt patru verbe în acest articol de credință și fiecare dintre acestea ar merita un volum de explicații. Isus Cristos a pătimit; El s-a răstignit, a murit și s-a îngropat. Relatarea patimilor lui Cristos în Evanghelii însumează patru sute de versete, excluzând cele cinci capitole care cuprind discursul lui Isus la Cina cea de Taină, din Evanghelia Sf. Ioan. Totalul informațiilor revelate indică importanța suferințelor Răscumpărătorului, din perspectiva Sfântului Duh care a inspirat Sfintele Scripturi.

Suferințele lui Cristos

Suferința este experiența durerii. Aceasta este experiența trupească și spirituală a ceea ce în mod firesc este neplăcut, înseamnă a îndura în mod conștient ceea ce considerăm dezagreabil și conștientizarea mentală că ceea ce ni se întâmplă este împotriva dorințelor firești ale omului. Există două moduri opuse de a reacționa în fața unei experiențe dureroase. Putem să ne împotrivim sau putem suferi cu răbdare totul. De fapt, răbdarea înseamnă a suferi în mod voit durerea. Așa cum știm, Cristos și-a purtat suferințele cu răbdare. Acest lucru necesită unele explicații, și se vede cel mai clar în momentele agoniei Sale din Grădina Măslinilor.

Desigur, în mod natural El evita durerea, la fel ca și noi. La urma urmei, era om adevărat. Acest lucru apare clar din rugăciunea pe care a înălțat-o Tatălui Său ceresc, când i-a cerut: „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la Mine”. Spunând acestea, a adăugat însă de îndată: „dar nu voința Mea, ci a Ta să se facă!” „Atunci i s-a arătat un înger din cer care l-a întărit” (Luca 22,42-43). Prima parte a rugăciunii lui Cristos a fost expresia simțămintelor Sale omenești, teama instinctivă și involuntară de durere. A doua parte a exprimat răbdarea Sa, acceptarea voită a ceea ce în mod firesc îi inspira teamă. Iar apariția îngerului a avut loc după ce Isus și-a manifestat supunerea față de voința Tatălui. Îngerul – este important de menționat – nu i-a îndepărtat durerea, ci i-a întărit mai mult dorința de a-și duce suferința cu supunere cu răbdare la voința lui Dumnezeu.

Putem trece în felul acesta prin întreaga relatare a suferințelor lui Isus, de la agonia din Grădina Măslinilor până la răstignirea pe Calvar. Suferințele Lui au fost deopotrivă în trup și în suflet. În trup, a fost durerea ca răspuns emoțional la biciuire și încoronarea cu spini, la a fi pus să își ducă Crucea grea pe drumul Calvarului și apoi la a fi pironit pe Cruce și a muri. În suflet, a fost durerea de a fi respins și umilit, împotrivirea dușmanilor Săi și părăsirea de către propriii Lui prieteni, sentimentul eșecului văzându-i pe atât de mulți cerându-i moartea, aceiași care cu numai câteva zile înainte îl ridicau în slăvi, nerecunoștința plină de cruzime tocmai a celor cărora El le dăruise atât de mult, făcând inclusiv numeroase minuni pentru ei.

La toate aceste suferințe pe care le-a suportat Isus în timpul pătimirii Sale, se adaugă și suferința dată de faptul că El și-a prevăzut viitorul. Chiar și în calitate de om, El a prevăzut mulțimile de oameni, din secolele care vor urma, care vor ignora suferința Lui și îi vor respinge milostivirea. Cu toate acestea, Isus a suportat toată această suferință plin de răbdare, cu voința Sa omenească, în timp ce toate instinctele Sale omenești se îngrozeau și numai la gândul unei atât de mari suferințe.

Răstignirea. Nici o altă formă de execuție nu era considerată de evrei mai rușinoasă decât răstignirea, iar păgânii romani o considerau drept cea mai dureroasă formă de execuție. Trebuie subliniat faptul că Isus Însuși a ales să fie răstignit. Atât pentru gradul de umilință cât și pentru agonia suferinței, El a ales răstignirea tocmai fiindcă a dorit să ne arate iubirea Lui pentru noi dusă la extrem. Atunci când revelația ne spune că Isus a ales Crucea, aceasta nu e nici o imagine simbolică, nici o figură de stil.

Mântuitorul avea absolut orice altă opțiune la dispoziție – fie să ne răscumpere fără să sufere, fie să ne răscumpere trecând prin durere; și iarăși, fie să sufere câtva, fie să sufere până la limitele inventivității omenești de a produce cuiva durere emoțională și fizică. El a ales să sufere până la limita extremă a agoniei – și a făcut-o din propria Sa voință, în deplină libertate. Spunem de obicei că Isus a îndurat Crucea, și expresia este destul de corectă, dar nu reflectă întocmai ceea ce a avut loc cu adevărat. Nu a fost numai suportarea pasivă, chiar plină de răbdare, a inevitabilului, ci alegerea conștientă și deliberată a ceea ce Isus nu avea deloc nevoie să sufere. Totuși, El a hotărât cu rațiunea Lui și a ales în mod liber ceea ce știa că înseamnă cea mai cumplită formă de suferință.

Moartea lui Isus. Pare oarecum ciudat să afirmăm că Isus nu numai că a fost răstignit, ci și că a murit. Ceea ce spunem de fapt este că Isus a răscumpărat lumea din păcat îndurând consecința acestui păcat: moartea. Păcatul protopărinților noștri i-a lipsit pe ei și pe toți descendenții lor de viața supranaturală pe care o aveau înainte de cădere. Deja în Geneză, Dumnezeu le spune că în ziua în care nu-l vor asculta, vor muri. Diavolul a asigurat-o însă pe Eva că Dumnezeu nu a spus adevărul, iar ea l-a convins pe Adam să i se alăture în împotrivirea față de voința divină. Inevitabilul s-a produs. Moartea trupească a intrat în lume prin instigarea din partea diavolului, ca rezultat vizibil al morții spirituale care s-a produs odată cu prima ofensă gravă comisă de oameni împotriva lui Dumnezeu.

Când Cristos a decis să ne răscumpere, El a ales tocmai forma de pedeapsă pe care, în calitate de Dumnezeu, a prevăzut-o pentru rasa umană aflată în păcat. Moartea Sa trupească pe Calvar nu a fost așadar întâmplătoare, ci profund providențială. A fost ispășirea împlinită de Dumnezeu făcut om, prin faptul că a suferit, de dragul nostru, prețul răscumpărării noastre. Ce anume s-a întâmplat atunci când Isus a murit? S-a produs separarea sufletului Său omenesc de trupul Său omenesc. Nu se pune însă problema ca umanitatea lui Isus să fi fost separată vreo clipă de a doua Persoană a Preasfintei Treimi. Deși trupul și sufletul Său au fost separate unul de celălalt, ambele au rămas unite cu dumnezeirea Sa. Astfel, fiecare picătură de sânge a lui Isus care a curs pe Calvar, a fost cu adevărat sângele Dumnezeului celui viu.

Înmormântarea. Înmormântarea trupului lui Isus este în concordanță cu planul predestinat de El Însuși pentru răscumpărarea omului, și toți cei patru evangheliști relatează unde și cum anume a fost pus în mormânt Isus. Inițiativa înmormântării Mântuitorului i-a aparținut lui Iosif din Arimateea, un slujbaș de rang înalt și un discipol al lui Isus. El a mers cu îndrăzneală la Pilat, cerându-i trupul lui Isus. Pilat s-a întrebat mirat dacă acesta într-adevăr murise deja, așa că a trimis după centurionul care fusese de față la răstignire și „l-a întrebat dacă a murit de mult. Aflând de la centurion, i-a dăruit lui Iosif trupul” (Marcu 15,44-45). Iosif a dat atunci trupul jos de pe Cruce. L-a înfășurat în giulgiu curat de in și l-a pus în propriul său mormânt nou, care fusese săpat în stâncă. Apoi a rostogolit o piatră mare și grea peste intrarea în mormânt. Împreună cu Iosif, pentru a-l înmormânta pe Isus, a fost și Nicodim, care la început a venit la Isus noaptea, de frica evreilor. Au fost de față Maria, Mama lui Isus și Maria Magdalena, care priveau unde l-au pus.

Relatarea detaliată a înmormântării arată că Cristos era cu adevărat mort: El a fost înfășurat complet în giulgiu; trupul Său a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă; iar mormântul a fost pecetluit cu o lespede mare și grea. Ni se relatează în continuare că a doua zi după înmormântare, preoții și fariseii au mers cu toții la Pilat și i-au spus: „… acel înșelător a spus pe când mai trăia încă: ‘După trei zile voi învia’. Poruncește, deci, să fie păzit mormântul până în ziua a treia ca nu cumva să vină discipolii lui să-l fure și apoi să spună poporului: ‘A înviat din morți!’ Iar înșelătoria aceasta de pe urmă ar fi mai rea decât prima”. Pilat le-a spus: „‘Aveți garda, mergeți și păziți cum știți’. Ei s-au dus și, sigilând piatra, au păzit mormântul cu garda” (Matei 27,63-66). Toate aceste detalii sunt o dovadă neprețuită că Învierea lui Isus în duminica Paștelui este o realitate istorică.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *