Viaţa veşnică

Articolul final din Crezul Apostolic este în același timp cel care deschide larg ușa vieții noastre spirituale. Într-un anume sens, viața veșnică este de fapt viața spirituală. Așa cum apare clar din Sfânta Scriptură, viața eternă începe la Botez (Romani 6,4). Este o viață nouă, care începe prin unirea cu moartea lui Cristos, simbolizată și realizată în Botez (Romani 6,4). Aceasta este moarte după trup (Romani 8,12), dar și înviere din viața de păcat (Romani 6,13). Este așadar o viață de sfințenie (Romani 5,18.21), o viață activă de creștin (1Corinteni 4,11). Este viața trăită împreună cu Isus cel Înviat (Romani 8,11). Am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea lui Isus și mântuiți de El prin participarea la viața Sa (Romani 8,11). Toate acestea constituie "viața veșnică", pe care o trăim și în această lume, înainte de a intra în eternitate.

Înțelegerea celor două dimensiuni ale vieții veșnice – aici pe pământ și în viața de apoi – are o serie de implicații, una dintre acestea fiind faptul că viața veșnică este în esență viața supranaturală. Viața veșnică este naturală numai pentru Dumnezeu și aparține de drept numai Lui. Ea este dincolo de natural, prin urmare deasupra drepturilor sau pretențiilor oricărei creaturi, fie om, fie înger. Viața veșnică înseamnă nu mai puțin decât participare la însăși viața lui Dumnezeu, prin har aici jos și în slavă sus în ceruri.

Adjectivul "etern" aplicat vieții înseamnă așadar nu numai durată fără sfârșit după moartea trupului, ci și participarea la însăși viața lui Dumnezeu, care este eternă fiindcă este viața Sa, numai și numai a Sa. În repetate rânduri, Sfânta Scriptură nu numai că afirmă că Dumnezeu este etern, ci Îl identifica drept Dumnezeu fiindcă numai El este etern, în sensul absolut al cuvântului. Astfel, despre Abraham stă scris că "L-a invocat pe Yahweh, Dumnezeul cel veșnic" (Geneză 21,33). "El a creat cerurile și pământul. Deși ele trec, El rămâne Cel Care Este, iar anii Lui nu se sfârșesc niciodată" (Psalm 102,26-28). Adjectivul "etern" (în limba greacă = aionios) se aplică lui Dumnezeu, cu sensul de existență care transcende timpul (Romani 16,26).

Dumnezeu este Alpha și Omega – prima și ultima literă a alfabetului grecesc – fiindcă El este din veșnicie până în veșnicie (Apocalips 1,8). Numai El este fără început, fiindcă El există dintotdeauna, și fără de sfârșit, fiindcă El va exista întotdeauna. Însăși esența Sa este aceea de a exista. Numai El este cel care nu poate să nu existe. Iar noi avem privilegiul să participăm la însăși această viață a Preasfintei Treimi în ceea ce numim "timp", hărăziți să ne bucurăm împreună cu Dumnezeu, atunci când El ne cheamă la viața cea veșnică (anionios) (Matei 25,46). Mai departe ne vom concentra atenția asupra vieții veșnice în "viața de apoi", articol cu care se încheie Crezul din Niceea și care reprezintă punctul principal al preocupărilor Bisericii în comentariile la Crezul Apostolic din cel de-al doilea mileniu al său.

Cerul ca vedere a lui Dumnezeu

Biserica Catolică identifică cerul drept locul și condiția fericirii perfecte. Fericirea aceasta constă în primul rând în vederea nemijlocită a lui Dumnezeu. Ce înseamnă această "vedere nemijlocită a lui Dumnezeu"? În învățătura infailibilă a Bisericii (Papa Benedict al XII-lea, Benedictus Deus, 1336) sufletele din cer "văd esența divină cu o vedere intuitivă și chiar față în față, fără interpunerea vreunei creaturi" între Dumnezeu și sufletul omului. "Mai degrabă, esența divină se manifestă ea însăși direct sufletului omenesc în mod deplin, clar, deschis". Ca urmare, "cei care văd esența divină în acest fel, dobândesc o mare bucurie". Și datorită acestei viziuni și bucurii, sufletele "sunt cu adevărat binecuvântate și au viața și odihna veșnică."

Câteva cuvinte din această definiție necesită câteva explicații:

1. Viziunea beatifică a lui Dumnezeu este intuitivă. Aceasta înseamnă că nu este rezultatul rațiunii sau al reflecției.
2. Este o vedere față către față a Preasfintei Treimi. Nimic nu se interpune între suflet și Dumnezeu.
3. Este perceperea directă a cine este Dumnezeu, fără interpunerea vreunei creaturi drept canal sau mediu între suflet și Creatorul său.
4. Este atât de intimă, încât am putea-o compara cu cunoașterea pe care o avem despre noi înșine.
5. Dumnezeu se revelează pe sine însuși în mod deplin, deschis și clar fiindcă El se dezvăluie personal și nu prin intermediul creaturilor finite pe care El le-a făcut.

Pe pământ, chiar și cea mai profundă cunoaștere pe care am putea-o avea despre Dumnezeu este prin comparație cu lumea pe care El a creat-o. În cer, însă, toate acestea se vor schimba. "Iubiților", scria apostolul Ioan celor dintâi creștini, "acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Știm că atunci când se va arăta, vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea așa cum este" (1Ioan 3,2). Vom vedea însăși realitatea lui Dumnezeu.

Bucuria cerească în Dumnezeu și în creaturile Sale

În afară de vederea nemijlocită a lui Dumnezeu în ceruri, ne vom bucura de asemenea de creaturile Sale. Lucrul acesta nu trebuie să ne pară ciudat, fiindcă deja în cursul vieții noastre pământești Dumnezeu dorește să ne bucurăm de creaturile Sale – întotdeauna după El, firește. Cristos a comparat cerul cu un ospăț de nuntă; El a promis paradisul tâlharului bun pe Calvar; și a vorbit despre lăcașurile multe pe care El merge să ni le pregătească în cer.

În cer ne vom putea folosi întru totul mințile și voințele noastre, iar după înviere, trupurile nostru vor fi părtașe la bucuriile cerești. Putem să credem că orice cunoaștere dobândită pe pământ va fi dusă în glorie, împreună cu amintirea experiențelor trecute, cu condiția ca acestea toate să contribuie la fericirea noastră. În cer există de asemenea comunicare mentală și afectivă. De ce? Pentru că cerul este o societate. Așa cum descrie Sf. Ioan, el este "cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou" (Apocalips 21,2).

Puțini autori au mai adăugat ceva de-a lungul timpului la descrierea făcută bucuriilor cerești de Sf. Toma de Aquino în lucrarea sa Expositio in Symbolum Apostolorum: "Viața eternă este împlinirea perfectă a dorințelor, pentru că fiecare dintre cei binecuvântați va avea mai mult decât și-a dorit sau a sperat. În această viață, nimeni nu-și poate împlini dorințele și nici o creatură nu poate satisface năzuințele omului. Numai Dumnezeu satisface și depășește infinit dorințele omului – de aceea omul nu se poate odihni cu adevărat decât în Dumnezeu. ‘Tu ne-ai făcut, Doamne, pentru Tine Însuți și neliniștită este inima mea până ce nu se va odihni în Tine’ (Confessiones, 1). Deoarece în cer sfinții Îl au pe Dumnezeu, este de la sine înțeles că dorințele lor sunt satisfăcute iar gloria lor depășește așteptările lor. [Comentând invitația Domnului adresată celor aflați la dreapta Sa, în Ziua Judecății] ‘Intrați în bucuria Domnului’, Sf. Augustin explică faptul că ‘întreaga bucurie nu va intra în cei bucuroși, dar cei bucuroși vor intra în bucurie’. ‘Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta’, cântă psalmistul, ‘care umple de bunătăți pofta ta’ (Psalm 16,15; 102,5). De ce ‘săturat’? Fiindcă tot ceea ce aduce desfătare se va fi acolo din belșug."

Dorința de delectare va fi perfect împlinită, fiindcă Îl vom avea pe Dumnezeu, care este Binele nostru cel mai înalt. Dorința de onoruri va fi împlinită în mod absolut, fiindcă aici se află întreaga onoare posibilă. Dorința de cunoaștere va fi împlinită fiindcă în cer vom ști natura tuturor lucrurilor. Vom cunoaște atunci adevărul în întregime, și orice vom dori să știm, vom ști. Vom avea orice am dori să avem, împreuna cu viața veșnică. Dorința de siguranță va fi și ea împlinită, spre deosebire de ceea ce se petrece pe pământ, unde nu există siguranță garantată. Cu cât cineva posedă mai mult și are o poziție mai înaltă, cu atât mai mari sunt motivele de teamă și cu atât își dorește mai mult. În viața veșnică, însă, nu există nici durere, nici trudă, nici frică. Dorința de companie plăcută va fi împlinită în compania tuturor celor binecuvântați. În cer, fiecare va împărtăși cu alții tot ceea ce are și toți se vor iubi unii pe alții și se vor bucura de fericirea tuturor. Astfel, bucuria și veselia fiecăruia va fi la fel de mare ca bucuria tuturor.

În continuare, Sf. Toma de Aquino se asigură că nu avem nici o iluzie în privința alternativei la viața veșnică, la bucuria veșnică. La fel ca toți marii comentatori ai Crezului Apostolic, el își încheie expunerea cu un rezumat al învățăturii Bisericii despre iad. Sfinții din ceruri vor avea toate aceste lucruri și încă mult mai mult decât poate fi descris. Pe de altă parte, cei răi vor fi în moarte veșnică. Vor avea la fel de multă suferință și durere pe cât de multă bucurie și glorie au cei buni. Pedeapsa lor se agravează prin următoarele:

• prin separarea de Dumnezeu și de toate lucrurile bune. Aceasta este durerea pierderii, care corespunde aversiunii și depășește durerea simțurilor;
• prin mustrări de conștiință. Totuși, regretul și chinul lor vor fi fără folos, fiindcă acestea nu vor veni din cauza urii față de păcat, ci față de pedeapsă;
• prin intensitatea durerii simțurilor, determinată de flăcările iadului care vor tortura atât trupul cât și sufletul. Ei se vor simți ca și cum ar muri mereu, dar fără să fie morți și fără să moară vreodată. Din această cauză chinul lor este descris ca moarte veșnică;
• prin disperarea lor cu privire la mântuire. Dacă ar putea măcar să spere în eliberarea din agonia lor, pedeapsa lor ar putea și ușurată. Dar fiindcă și-au pierdut orice speranță, durerea este infinit mai mare.

Timp de 19 secole, maeștrii spirituali ai Bisericii nu au încetat să insiste asupra contrastului puternic între "viața veșnică" și "moartea veșnică". Sfinții Augustin și Francisc de Assisi, Ecaterina de Siena și Tereza de Avila, Ignațiu de Loyola și Alfons de Liguori, Thomas Morus și Maximilian Maria Kolbe – toți în felul lor au atras atenția asupra concluziei care se impune de la sine: există o eternă diferență între rai și iad. "Din acest motiv", scrie Sf. Toma de Aquino, "omul trebuie să își aducă mereu aminte aceste lucruri, fiindcă aceasta îl determină să facă binele și să fugă de rău". Iată de ce Crezul Apostolic se sfârșește cu cuvintele "viața veșnică", pentru ca aceasta să ne rămână bine întipărită în memorie.

"Fie ca noi să fim duși la această viață de Domnul Nostru Isus Cristos, care este Dumnezeu binecuvântat în vecii vecilor. Amin." Aceasta nu este doar o rugăciune, ci speranța plină de încredere a oricui mărturisește Crezul Apostolic și îl pune în practică.