Chemarea noastră la fericire

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh

CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 2
Chemarea noastră la fericire

I. Fericirile

1716. Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. Proclamarea lor reia făgăduințele făcute poporului ales, începând de la Abraham. Ea le duce la desăvârșire, îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ, ci spre Împărăția cerurilor:

      Fericiți cei săraci în spirit, căci a lor este Împărăția cerurilor.
      Fericiți cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.
      Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.
      Fericiți cei înfometați și însetați de dreptate, căci ei se vor sătura.
      Fericiți cei milostivi, căci ei vor afla milă.
      Fericiți cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
      Fericiți făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema.
      Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este Împărăția cerurilor.
      Fericiți veți fi când vă vor ocări și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea.
      Bucurați-vă și vă veseliți, căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. (Mt 5, 3-12)

1717. Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos și descriu iubirea lui; ele exprimă chemarea credincioșilor asociați la slava pătimirii și Învierii lui; luminează faptele și atitudinile caracteristice ale vieții creștine; sunt făgăduințele paradoxale care susțin speranța în încercări; vestesc binecuvântările și răsplățile anticipate deja în chip tainic ucenicilor; sunt inaugurate în viața Fecioarei Maria și a tuturor sfinților.

II. Dorința de fericire

1718. Fericirile răspund dorinței naturale de fericire. Această dorință este de obârșie divină; Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El, singurul care-l poate satisface:

      Desigur că noi toți vrem să trăim fericiți și în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmație, chiar înainte să fie pe deplin formulată[1].

      Așadar, cum se face că te caut, Doamne? De vreme ce, căutându-te, Dumnezeul meu, caut viața fericită, fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască, fiindcă trupul meu trăiește din sufletul meu, iar sufletul meu trăiește din tine[2]. Numai Dumnezeu satură[3].

1719. Fericirile dezvăluie scopul existenței umane, țelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Această chemare se adresează fiecăruia personal, dar și întregii Biserici, noul popor al celor care au primit făgăduința și trăiesc din ea în credință.

III. Fericirea creștină

1720. Noul Testament folosește mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăției lui Dumnezeu[4]; vederea lui Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8)[5]; intrarea în bucuria Domnului[6]; intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4, 7-11):

      Acolo ne vom odihni și vom vedea; vom vedea și vom iubi; vom iubi și vom lăuda. Iată ce va fi la sfârșitul fără de sfârșit. Și ce alt sfârșit avem, dacă nu să ajungem în împărăția care nu va avea sfârșit?[7]

1721. Într-adevăr, Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaștem, să-l slujim și să-l iubim, și astfel, să ajungem în Paradis. Fericirea ne face „părtași la firea dumnezeiască” (2 Pt 1, 4) și la Viața veșnică[8]. Prin ea, omul intră în slava lui Cristos[9] și în bucuria vieții Sfintei Treimi.

1722. O asemenea fericire depășește inteligența și puterile omenești. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. De aceea, a fost numită supranaturală, ca și harul care îl pregătește pe om să intre în bucuria divină.

      „Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Desigur, în măreția și slava sa negrăită, „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu și să rămână viu”, căci Tatăl e de necuprins; dar în iubirea sa, în bunătatea sa față de oameni și în atotputernicia sa, El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu, (…) „căci ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu”[10].

1723. Fericirea făgăduită ne pune în fața alegerilor morale hotărâtoare. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele și să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Ne învață că adevărata fericire nu se află nici în bogăție sau bunăstare, nici în slava omenească sau în putere, nici în vreo lucrare omenească, oricât de folositoare ar fi, ca știința, tehnica și arta, nici în vreo făptură, ci numai în Dumnezeu, izvorul oricărui bine și a toată iubirea:

      Bogăția este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulțimea, întreaga masă de oameni, îi aduce un omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, și după avere măsoară și onorabilitatea. (…) Toate acestea vin din convingerea că bogăția poate face totul. Așadar, unul dintre idolii zilei este bogăția, iar altul este faima. (…) Faima, faptul de a fi cunoscut și de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o reputație de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem, și ea, un obiect de adevărată venerație[11].

1724. Decalogul, cuvântarea de pe Munte și cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăția cerurilor. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas, prin faptele de zi cu zi, susținuți de harul Duhului Sfânt. Făcuți rodnici de Cuvântul lui Cristos, încetul cu încetul, aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu[12].

PE SCURT

1725. Fericirile reiau și desăvârșesc făgăduințele lui Dumnezeu, începând de la Abraham, orânduindu-le spre Împărăția cerurilor. Ele răspund dorinței de fericire pe care Dumnezeu a așezat-o în inimile oamenilor.

1726. Fericirile ne învață scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăția, vederea lui Dumnezeu, participarea la firea dumnezeiască, viața veșnică, înfierea, odihna în Dumnezeu.

1727. Fericirea vieții veșnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu; ea este supranaturală, ca și harul care duce la ea.

1728. Fericirile ne pun în fața unor alegeri hotărâtoare în ceea ce privește bunurile pământești; ele ne purifică inimile ca să învățăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate.

1729. Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământești în conformitate cu Legea lui Dumnezeu.

Note

[1] Sf. Augustin, Mor. eccl. 1, 3, 4.
[2] Sf. Augustin, Conf. 10, 29.
[3] Sf. Toma Aq., Symb. 1.
[4] Cf. Mt 4, 17.
[5] Cf. 1 In 3, 2; 1 Cor 13, 12.
[6] Cf. Mt 25, 21. 23.
[7] Sf. Augustin, Civ. 22, 30.
[8] Cf. In 17, 3.
[9] Cf. Rom 8, 18.
[10] Sf. Irineu, Haer. 4, 20, 5.
[11] Newman, Mix. 5, despre sfințenie.
[12] Cf. parabola semănătorului: Mt 13, 3-23.