Meniu

Cred în Isus Cristos

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credință
SECȚIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credință creștină
Simbolurile credinței
CAPITOLUL AL DOILEA
“Cred în Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu unul-născut”

Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său

  1. “Dar când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege, ca să dobândim înfierea” (Gal 4, 4-5). Iată “Vestea cea Bună despre Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1): Dumnezeu a cercetat poporul său[1]. El a ținut făgăduințele făcute lui Abraham și urmașilor lui[2]. A făcut-o dincolo de orice așteptare: L-a trimis pe “Fiul său preaiubit” (Mc 1, 11).
  1. Credem și mărturisim că Isus din Nazaret, născut evreu dintr-o fiică a lui Israel, la Betleem, în timpul regelui Irod cel Mare și a împăratului Caesar Augustus, de meserie tâmplar, mort răstignit la Ierusalim, în timpul procuratorului Ponțiu Pilat și sub domnia împăratului Tiberius, este Fiul veșnic al lui Dumnezeu făcut om, că El “a ieșit de la Dumnezeu” (In 13, 3), “s-a coborât din cer” (In 3, 13; 6, 33), “a venit în trup” (1 In 4, 2), deoarece “Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi și noi am văzut slava lui, slava unuia-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. (…) Și din plinătatea lui noi toți am luat, și har peste har” (In 1, 14. 16).
  1. Însuflețiți de harul Duhului Sfânt și atrași de Tatăl, credem și mărturisim despre Isus: “Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16). Pe stânca acestei credințe mărturisite de Sfântul Petru, Cristos a zidit Biserica sa[3].

“Vestirea bogățiilor de nepătruns ale lui Cristos” (Ef 3, 8)

  1. Transmiterea credinței creștine este, în primul rând, vestirea lui Isus Cristos, pentru a călăuzi la credința în El. De la început, primii ucenici au fost cuprinși de dorința arzătoare de a-l vesti pe Cristos: “Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit” (Fapte 4, 20). Și îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos:

    Ceea ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit, și mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieții – și Viața s-a arătat și noi am văzut-o și dăm mărturie și vă vestim viața cea veșnică, ce era la Tatăl și ni s-a arătat -, ceea ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă, pentru ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul său Isus Cristos. Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1, 1-4).

În centrul catehezei: Cristos

  1. “În centrul catehezei găsim esențialmente o Persoană, aceea a lui Isus din Nazaret, Fiul unul-născut al Tatălui, (…) care a pătimit și a murit pentru noi și care acum, înviat, trăiește împreună cu noi pentru totdeauna. (…) A catehiza (…) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veșnic al lui Dumnezeu. Înseamnă a căuta să înțelegi semnificația gesturilor și cuvintelor lui Cristos, a semnelor săvârșite de El”[4]. Scopul catehezei: “A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul și ne poate face părtași la viața Sfintei Treimi”[5].
  1. “În cateheză este învățat Cristos, Cuvânt întrupat și Fiul lui Dumnezeu – tot restul se referă la El; și numai Cristos învață, oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt, lăsându-l pe Cristos să învețe prin gura lui. (…) Orice catehet ar trebui să-și poată aplica lui însuși tainicul cuvânt al lui Isus: «Învățătura mea nu este a mea, ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7, 16)[6].
  1. Cel care este chemat să-i “învețe pe alții despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câștig neprețuit care este “înălțimea cunoașterii lui Cristos”; “să fie gata să piardă totul (…) pentru a-l câștiga pe Cristos și a fi aflat în El”, și “a-l cunoaște pe El, și puterea învierii lui și, în împărtășire cu suferințele lui, să se facă asemenea lui în moarte, spre a ajunge, de e cu putință, la învierea cea din morți” (Fil 3, 8-11).
  1. Din această cunoaștere iubitoare a lui Cristos izvorăște dorința de a-l vesti, de a “evangheliza” și de a-i călăuzi pe alții la “Da”-ul credinței în Isus Cristos. Dar în același timp se face simțită nevoia de a cunoaște mereu mai bine această credință. În acest scop, urmând ordinea Simbolului credinței, vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul (articolul 2). Simbolul mărturisește apoi principalele mistere ale vieții lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3), ale Paștelui (articolele 4 și 5) și, în sfârșit, ale preamăririi lui (articolele 6 și 7).

ARTICOLUL 2
“Și în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru”

I. Isus

  1. Isus înseamnă în ebraică “Dumnezeu mântuiește”. La Bunavestire, îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus, care exprimă în același timp și identitatea, și misiunea lui[7]. Pentru că “numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2, 7), El este cel care, în Isus, Fiul său veșnic făcut om, “va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1, 21). În Isus, Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor.
  1. În istoria mântuirii, Dumnezeu nu s-a mulțumit să-l mântuiască pe Israel din “casa robiei” (Dt 5, 6) scoțându-l din Egipt. Îl mântuiește și de păcatul său. Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu[8], numai El îl poate dezlega[9]. De aceea, Israel, devenind tot mai conștient de universalitatea păcatului, nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul[10].
  1. Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuși este prezent în persoana Fiului[11] său făcut om pentru răscumpărarea universală și definitivă din păcate. Este numele divin care singur aduce mântuirea[12], și de acum înainte poate fi invocat de toți, pentru că, prin Întrupare, s-a unit cu toți oamenii[13], astfel încât “nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiți” (Fapte 4, 12)[14].
  1. Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispășirea păcatelor lui Israel, când stropea propișiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei[15]. Propișiatoriul era locul prezenței lui Dumnezeu[16]. Când Sfântul Paul spune despre Isus că “Dumnezeu l-a rânduit să fie propișiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3, 25), el vrea să spună că, în umanitatea lui, “Dumnezeu era cel care, în Cristos, împăca lumea cu sine” (2 Cor 5, 19).
  1. Învierea lui Isus preamărește numele lui Dumnezeu Mântuitorul[17] pentru că, de acum înainte, numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a “numelui mai presus de orice nume” (Fil 2, 9-10). Duhurile rele se tem de numele lui[18] și în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni[19], pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui, acesta le dă (In 15, 16).
  1. Numele lui Isus este în inima rugăciunii creștine. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula “prin Isus Cristos, Domnul nostru”. “Bucură-te, Marie” culminează în “binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”. Rugăciunea inimii obișnuită la orientali, numită “rugăciunea lui Isus”, spune: “Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Mulți creștini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze.

II. Cristos

  1. Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic “Mesia”, care înseamnă “uns”. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplinește desăvârșit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. În Israel erau unși în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacrați pentru o misiune ce venea de la El. Era cazul regilor[20], al preoților[21] și, rareori, al profeților[22]. Trebuia să fie, prin excelență, cazul lui Mesia, pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăția sa[23]. Trebuia ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului[24], în același timp ca rege și ca preot[25], dar și ca profet[26]. Isus a împlinit speranța mesianică a lui Israel în tripla sa funcție de preot, profet și rege.
  1. Îngerul a vestit păstorilor nașterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: “Vi s-a născut astăzi, în orașul lui David, un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2, 11). De la început El este “cel pe care Tatăl l-a consacrat și l-a trimis în lume” (In 10, 36), zămislit ca “sfânt” (Lc 1, 35) în sânul feciorelnic al Mariei. Iosif a fost chemat de Dumnezeu “să o ia la sine pe Maria, soția sa”, care purta “ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1, 20), pentru ca Isus, “care se numește Cristos”, să se nască din soția lui Iosif în descendența mesianică a lui David (Mt 1, 16)[27].
  1. Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. “De altfel, este ceea ce indică însuși numele lui, pentru că în numele lui Cristos este subînțeles Cel care l-a uns, Cel care a fost uns și însăși ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl, Cel care a fost uns este Fiul, și a fost uns în Duhul, care este ungerea”[28]. Consacrarea lui mesianică veșnică s-a revelat în timpul vieții lui pământești la botezul dat de Ioan când “Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt și cu putere” (Fapte 10, 38), “spre a se arăta lui Israel” (In 1, 31) ca Mesia. Faptele și cuvintele lui îl vor face cunoscut ca “sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1, 24; In 6, 69; Fapte 3, 14).
  1. Mulți iudei și chiar unii păgâni care le împărtășeau speranța au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale “Fiului lui David” mesianic, făgăduit de Dumnezeu lui Israel[29]. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul[30], dar nu fără rezerve, pentru că acesta era înțeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepție prea omenească[31], esențialmente politică[32].
  1. Isus a primit mărturisirea de credință a lui Petru, care îl recunoștea ca Mesia, vestind apropiata pătimire a Fiului Omului[33]. El a dezvăluit astfel conținutul autentic al regalității sale mesianice în același timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului “care a coborât din cer” (In 3, 13)[34], precum și în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: “Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mt 20, 28)[35]. De aceea, adevăratul sens al regalității lui s-a manifestat numai de la înălțimea Crucii[36]. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în fața Poporului lui Dumnezeu: “Să știe cu siguranță toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn și Cristos pe acest Isus pe care voi l-ați răstignit” (Fapte 2, 36).

III. Fiul lui Dumnezeu unul-născut

  1. În Vechiul Testament, titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor[37], poporului ales[38], fiilor lui Israel[39] și regilor lor[40]. În aceste cazuri, el înseamnă o înfiere ce stabilește între Dumnezeu și creatura sa relații de o intimitate deosebită. Când Regele-Mesia făgăduit este numit “fiu al lui Dumnezeu”[41] – aceasta, după sensul literal al textului -, nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel[42] poate că nu au vrut să spună mai mult[43].
  1. Nu e același lucru cu Petru când mărturisește că Isus este “Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16), pentru că Isus răspunde solemn: “Nu trupul și sângele ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu, care este în ceruri” (Mt 16, 17). În paralel, Paul, vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului, va spune: “Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1, 15-16). “Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi, spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9, 20). Acesta va fi de la început[44] centrul credinței apostolice[45], mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii[46].
  1. Dacă Petru a putut recunoaște caracterul transcendent al filiației divine a lui Isus-Mesia, este pentru că acesta l-a lăsat să se înțeleagă limpede. În fața Sinedriului, la întrebarea acuzatorilor săi: “Deci tu ești Fiul lui Dumnezeu?”, Isus a răspuns: “Bine spuneți, Eu sunt” (Lc 22, 70)[47]. Deja cu mult înainte, se desemnase pe sine ca “Fiul” care îl cunoaște pe Tatăl[48], care este deosebit de “slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său[49], superior chiar și îngerilor[50]. El a deosebit propria sa filiație de cea a ucenicilor săi, nespunând niciodată “Tatăl nostru”[51] decât pentru a le porunci: “Voi să vă rugați astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6, 9); și a subliniat această distincție: “Tatăl Meu și Tatăl vostru” (In 20, 17).
  1. Evangheliile vorbesc în două momente solemne, Botezul și Schimbarea la față a lui Cristos, despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca “Fiul său preaiubit”[52]. Isus se numește pe sine “Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3, 16) și își afirmă prin acest titlu preexistența veșnică[53]. El cere credința în numele “Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3, 18). Această mărturisire creștină apare deja în exclamația centurionului în fața lui Isus răstignit pe Cruce: “Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15, 39). Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de “Fiu al lui Dumnezeu” semnificația definitivă.
  1. După Înviere, filiația divină apare în puterea umanității sale glorificate: El a fost “statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei, prin Învierea sa din morți” (Rom 1, 4)[54]. Apostolii vor putea să mărturisească: “Noi am văzut mărirea lui, mărirea Celui Unul-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In 1, 14).

IV. Domnul

  1. În traducerea grecească a cărților Vechiului Testament, numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise[55], YHWH, este redat prin Kyrios (“Domn”). De atunci, Domnul devine numele cel mai obișnuit pentru a desemna însăși divinitatea Dumnezeului lui Israel. Noul Testament folosește în acest sens forte titlul de “Domnul” pentru Tatăl, dar – și aceasta este noutatea – și pentru Isus, recunoscut astfel și El ca Dumnezeu[56].
  1. Isus însuși își atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii despre sensul Psalmului 110[57], dar și în mod explicit, adresându-se apostolilor săi[58]. De-a lungul vieții sale publice, gesturile de dominare asupra naturii, a bolilor, a demonilor, a morții și a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină.
  1. Foarte des în Evanghelii, unii oameni se adresează lui Isus numindu-l “Doamne”. Acest titlu aduce mărturie despre respectul și încrederea celor care se apropie de Isus așteptând de la El ajutor și vindecare[59]. Sub inspirația Duhului Sfânt, el exprimă recunoașterea misterului divin al lui Isus[60]. În întâlnirea cu Isus înviat, devine adorație: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20, 28) Capătă atunci o conotație de iubire și de afecțiune, care va rămâne caracteristică tradiției creștine: “Este Domnul!” (In 21, 7).
  1. Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn, primele mărturisiri de credință ale Bisericii afirmă, încă de la început[61], că puterea, cinstea și mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin și lui Isus[62], pentru că El este “din fire Dumnezeu” (Fil 2, 6) și că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morți și înălțându-l în slava sa[63].
  1. De la începutul istoriei creștine, afirmarea domniei lui Isus asupra lumii și asupra istoriei[64] înseamnă și recunoașterea faptului că omul nu trebuie să-și supună libertatea personală, în mod absolut, nici unei puteri pământești, ci numai lui Dumnezeu Tatăl și Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este “Domnul”[65]. “Biserica crede (…) că în Domnul și Învățătorul său se află cheia, centrul și scopul întregii istorii umane”[66].
  1. Rugăciunea creștină este marcată de titlul “Domnul”, fie că este vorba despre invitația la rugăciune: “Domnul să fie cu voi”, fie despre încheierea rugăciunii: “prin Isus Cristos, Domnul nostru”, sau despre strigătul plin de încredere și speranță: Maran atha! (“Domnul vine!”) sau Marana tha! (“Vino, Doamne!”) (1 Cor 16, 22); “Amin, vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 20)

PE SCURT

  1. Numele lui Isus înseamnă “Dumnezeu care mântuiește”. Copilul născut din Fecioara Maria este numit “Isus” “pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1, 21): “Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4, 12).
  1. Numele “Cristos” înseamnă “Cel uns”, “Mesia”. Isus este Cristos pentru că “Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt și cu putere” (Fapte 10, 38). El era “cel care trebuie să vină” (Lc 7, 19), “speranța lui Israel” (Fapte 28, 20).
  1. Numele “Fiul lui Dumnezeu” arată relația unică și veșnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu, Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui[67] și El însuși e Dumnezeu[68]. Pentru a fi creștin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu[69].
  1. Numele “Domnul” arată suveranitatea divină. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. “Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12, 3).

 

Note


[1] Cf. Lc 1, 68.
[2] Cf. Lc 1, 55.
[3] Cf. Mt 16, 18; Sf. Leon cel Mare, Serm. 4, 3; 51, 1; 62, 2; 83, 3.
[4] CT 5.
[5] Ibid.
[6] Ibid, 6.
[7] Cf. Lc 1, 31.
[8] Cf. Ps 51, 6.
[9] Cf. Ps 51, 12.
[10] Cf. Ps 79, 9.
[11] Cf. Fapte 5, 41; 3 In 7.
[12] Cf. In 3, 18; Fapte 2, 21.
[13] Cf. Rom 10, 6-13.
[14] Cf. Fapte 9, 14; Iac 2, 7.
[15] Cf. Lev 16, 15-16; Sir 50, 20; Evr 9, 7.
[16] Cf. Ex 25, 22; Lev 16, 2; Num 7, 89; Evr 9, 5.
[17] Cf. In 12, 28.
[18] Cf. Fapte 16, 16-18; 19, 13-16.
[19] Cf. Mc 16, 17.
[20] Cf. 1 Sam 9, 16; 10, 1; 16, 1. 12-13 1 Rg 1, 39.
[21] Cf. Ex 29, 7; Lev 8, 12.
[22] Cf. 1 Rg 19, 16.
[23] Cf.Ps 2, 2; Fapte 4, 26-27.
[24] Cf. Is 11, 2.
[25] Cf. Zah 4, 14; 6, 13.
[26] Cf. Is 61, 1; Lc 4, 16-21.
[27] Cf. Rom 1, 3; 2 Tim 2, 8; Ap 22, 16.
[28] Sf. Irineu, Haer. 3, 18, 3.
[29] Cf. Mt 2, 2; 9, 27; 12, 23; 15, 22; 20, 30; 21, 9. 15.
[30] Cf. In 4, 25-26; 11, 27.
[31] Cf. Mt 22, 41-46.
[32] Cf. In 6, 15; Lc 24, 21.
[33] Cf. Mt 16, 16-23.
[34] Cf. In 6, 62; Dan 7, 13.
[35] Cf. Is 53, 10-12.
[36] Cf. In 19, 19-22; Lc 23, 39-43.
[37] Cf. Dt (LXX) 32, 8; Iob 1, 6.
[38] Cf. Ex 4, 22; Os 11, 1; Ier 3, 19; Sir 36, 11; Înț 18, 13.
[39] Cf. Dt 14, 1; Os 2, 1.
[40] Cf. 2 Sam 7, 14; Ps 82, 6.
[41] Cf. 1 Cron 17, 13; Ps 2, 7.
[42] Cf. Mt 27, 54.
[43] Cf. Lc 23, 47.
[44] Cf. 1 Tes 1, 10.
[45] Cf. In 20, 31.
[46] Cf. Mt 16, 18.
[47] Cf. Mt 26, 64; Mc 14, 61.
[48] Cf Mt 11, 27; 21, 37-38.
[49] Cf. Mt 21, 34-36.
[50] Cf. Mt 24, 36.
[51] Cf. Mt 5, 48; 6, 8; 7, 21; Lc 11, 13.
[52] Cf. Mt 3, 17; 17, 5.
[53] Cf. In 10, 36.
[54] Cf. Fapte 13, 33.
[55] Cf. Ex 3, 14.
[56] Cf. 1 Cor 2, 8.
[57] Cf. Mt 22, 41-46; cf. și Fapte 2, 34-36; Evr 1, 13.
[58] Cf. In 13, 13.
[59] Cf. Mt 8, 2; 14, 30; 15, 22; ș.a.m.d.
[60] Cf. Lc 1, 43; 2, 11.
[61] Cf. Fapte 2, 34-36.
[62] Cf. Rom 9, 5; Tit 2, 13; Ap 5, 13.
[63] Cf. Rom 10, 9; 1 Cor 12, 3; Fil 2, 9-11.
[64] Cf. Ap 11, 15.
[65] Cf. Mc 12, 17; Fapte 5, 29.
[66] GS 10, §2; cf. 45, §2.
[67] Cf. In 1, 14. 18; 3, 16. 18.
[68] Cf. In 1, 1.
[69] Cf. Fapte 8, 37; 1 In 2, 23.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *