Meniu

Har şi îndreptăţire

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos
SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh
CAPITOLUL AL TREILEA
Mântuirea lui Dumnezeu:
legea și harul

ARTICOLUL 2
Har și îndreptățire

I. Îndreptățirea

  1. Harul Duhului Sfânt are puterea de a ne îndreptăți, adică de a ne spăla de păcate și de a ne împărtăși “dreptatea lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos” (Rom 3, 22) și prin Botez[1]:

    Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom și trăi împreună cu El, știind că Cristos, odată înviat din morți, nu mai moare, moartea nu mai are putere asupra lui. Căci El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar acum trăiește pentru Dumnezeu. La fel, și voi socotiți-vă morți pentru păcat, dar trăind pentru Dumnezeu, în Cristos Isus (Rom 6, 8-11).

  1. Prin puterea Duhului Sfânt, luăm parte la pătimirea lui Cristos, murind pentru păcat, și la învierea lui, născându-ne la o viață nouă; suntem mădularele Trupului său, care este Biserica[2], mlădițele altoite pe Vița care este El însuși[3]:

    Prin Duh avem parte de Dumnezeu. Prin împărtășirea Duhului ne facem părtași la firea dumnezeiască. (…) De aceea, cei în care locuiește Duhul sunt îndumnezeiți[4].

  1. Prima lucrare a harului Duhului Sfânt este convertirea, care înfăptuiește îndreptățirea, după cum vestește Isus la începutul Evangheliei: “Convertiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Mt 4, 17). Sub impulsul harului, omul se întoarce spre Dumnezeu și se îndepărtează de păcat, primind astfel iertarea și dreptatea de sus. “Îndreptățirea comportă așadar nu numai iertarea păcatelor, ci și sfințirea și reînnoirea omului lăuntric”[5].
  1. Îndreptățirea îl dezlipește pe om de păcat, care se opune iubirii lui Dumnezeu și îi purifică inima. Îndreptățirea este urmarea inițiativei îndurării lui Dumnezeu, care oferă iertarea. Ea îl împacă pe om cu Dumnezeu. Eliberează din robia păcatului și vindecă.
  1. Îndreptățirea este, în același timp, primirea dreptății lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos. Dreptatea desemnează aici rectitudinea iubirii dumnezeiești. Împreună cu îndreptățirea, se revarsă în inimile noastre credința, speranța și iubirea și ne este acordată ascultarea față de voința divină.
  1. Îndreptățirea ne-a fost meritată de pătimirea lui Cristos, care s-a oferit pe Cruce ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu, și al cărui sânge a devenit instrument de atragere a îndurării lui Dumnezeu pentru păcatele tuturor oamenilor. Îndreptățirea este dăruită prin Botez, sacrament al credinței. Ea ne configurează dreptății lui Dumnezeu, care ne face drepți lăuntric prin puterea milostivirii sale. Are drept scop Gloria lui Dumnezeu și a lui Cristos și darul vieții veșnice[6]:

    Acum, fără legătură cu legea, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, despre care au dat mărturie Legea și Profeții: dreptatea pe care o dăruiește Dumnezeu prin credința în Isus Cristos pentru toți aceia care cred. Și nu e deosebire, căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, însă prin harul lui au fost îndreptățiți în dar prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu l-a rânduit ispășire prin credință, în sângele lui, pentru a face cunoscută dreptatea sa, după îngăduința arătată față de păcatele trecute, în timpul răbdării lui Dumnezeu, spre arătarea dreptății lui în ceasul de față, pentru ca El să fie drept și să îndreptățească pe cel care are credință în Isus (Rom 3, 21-26).

  1. Îndreptățirea stabilește colaborarea între harul lui Dumnezeu și libertatea omului. Din partea omului, ea se exprimă în asentimentul credinței la Cuvântul lui Dumnezeu, care îl cheamă la convertire, și în cooperarea iubirii cu impulsul Duhului Sfânt, care îi iese în întâmpinare și îl păzește:

    Când Dumnezeu atinge inima omului prin iluminarea Duhului Sfânt, omul nu este pasiv, primind această inspirație pe care, de altfel, o poate respinge; totuși, fără harul lui Dumnezeu el nu poate să se pregătească prin voința sa liberă să fie drept în fața Lui[7].

  1. Îndreptățirea este lucrarea cea mai minunată a iubirii lui Dumnezeu manifestată în Cristos Isus și dăruită prin Duhul Sfânt. Sfântul Augustin apreciază că “îndreptățirea celui nelegiuit este o lucrare mai mare decât crearea cerului și a pământului”, pentru că “cerul și pământul vor trece, dar mântuirea și îndreptățirea celor aleși nu vor trece niciodată”[8]. El socotește chiar că îndreptățirea păcătoșilor întrece și crearea îngerilor întru dreptate, pentru că vădește o mai mare îndurare.
  1. Duhul Sfânt este maestrul lăuntric. Dând viață “omului lăuntric” (Rom 7, 22; Ef 3, 16), îndreptățirea implică sfințirea întregii ființe:

    Precum ați dat mădularele voastre să slujească necurăției și fărădelegii, spre fărădelege, tot așa, să dați acum mădularele voastre să slujească dreptății, spre sfințire. (…) Acum, izbăviți fiind de păcat și făcându-vă robi lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viața veșnică (Rom 6, 19. 22).

II. Harul

  1. Îndreptățirea noastră vine din harul lui Dumnezeu. Harul este bunăvoința, ajutorul gratuit pe care Dumnezeu ni-l dă ca să răspundem la chemarea sa: să devenim fii ai lui Dumnezeu[9], fii adoptivi[10], părtași la firea dumnezeiască[11], la viața veșnică[12].
  1. Harul este o participare la viața lui Dumnezeu, ne introduce în intimitatea vieții trinitare: prin Botez, creștinul ia parte la harul lui Cristos, Capul Trupului său. Ca “fiu adoptiv”, el poate de acum să-l numească pe Dumnezeu “Tată”, în unire cu Fiul unul-născut. El primește viața de la Duhul care îi insuflă iubirea și care formează Biserica.
  1. Această chemare la viața veșnică este supranaturală. Ea depinde cu totul de inițiativa gratuită a lui Dumnezeu, căci numai El poate să se reveleze și să se dăruiască pe sine însuși. Ea depășește capacitățile intelectuale și puterile voinței umane, ca și ale oricărei făpturi[13].
  1. Harul lui Cristos este darul gratuit pe care Dumnezeu ni-l face, dăruindu-ne însăși viața sa revărsată de Duhul Sfânt în sufletul nostru, ca să-l vindece de păcat și să-l sfințească: acesta este harul sfințitor sau îndumnezeitor, primit prin Botez. El este în noi izvorul lucrării de sfințire[14]:

    Dacă cineva este în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut: iată, toate s-au făcut noi. Și toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Cristos (2 Cor 5, 17-18).

  1. Harul sfințitor este un dar habitual, o dispoziție stabilă și supranaturală, care desăvârșește sufletul însuși pentru a-l face vrednic să trăiască împreună cu Dumnezeu, să lucreze din iubire față de El. Trebuie să fie făcută distincția între harul habitual, dispoziție permanentă de a trăi și a acționa după chemarea dumnezeiască, și harurile actuale, care desemnează intervențiile divine fie de la originea convertirii, fie din cursul lucrării de sfințire.
  1. Pregătirea omului pentru primirea harului este deja o lucrare a harului. Acesta este necesar pentru a ne trezi și a ne susține colaborarea la îndreptățirea prin credință și la sfințirea prin iubire. Dumnezeu desăvârșește în noi ceea ce a început: “Căci El începe prin a face în așa fel încât, prin lucrarea sa, noi să voim: El desăvârșește, cooperând cu voința noastră deja convertită”[15]:

    Desigur, și noi lucrăm, dar nu facem decât să lucrăm împreună cu Dumnezeu care lucrează. Căci îndurarea lui ne-a luat-o înainte, ca să fim vindecați; ea merge și în urma noastră, pentru ca, odată vindecați, să fim însuflețiți; merge înaintea noastră ca să fim chemați; merge și în urma noastră ca să fim preamăriți; merge înaintea noastră ca să trăim după evlavie, merge în urma noastră ca să trăim pentru totdeauna cu Dumnezeu, căci fără El nu putem face nimic[16].

  1. Inițiativa liberă a lui Dumnezeu cere răspunsul liber al omului, căci Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, acordându-i, împreună cu libertatea, puterea de a-l cunoaște și de a-l iubi. Sufletul nu intră decât liber în comuniunea de iubire. Dumnezeu atinge nemijlocit și mișcă direct inima omului. El a așezat în om o aspirație spre adevăr și bine, pe care numai El o poate satisface. Făgăduințele “vieții veșnice” răspund, dincolo de orice speranță, la această aspirație:

    Dacă Tu, la capătul lucrărilor tale foarte bune, (…) te-ai odihnit în ziua a șaptea, prin aceasta ne spui dinainte, prin glasul cărții tale, că la capătul lucrărilor noastre, “care sunt foarte bune”, tocmai prin faptul că Tu ni le-ai dăruit, și noi, în sabatul vieții veșnice, ne vom odihni în Tine[17].

  1. Harul este, mai întâi și în primul rând, darul Duhului, care ne îndreptățește și ne sfințește. Dar harul cuprinde și darurile pe care Duhul ni le acordă ca să ne asocieze lucrării sale, ca să ne facă în stare să colaborăm la mântuirea celorlalți și la creșterea Trupului lui Cristos, Biserica. Acestea sunt harurile sacramentale, daruri proprii diferitelor sacramente. Pe lângă acestea, sunt harurile speciale numite și charisme, după termenul grecesc folosit de Sfântul Paul și care înseamnă favoare, dar gratuit, binefacere[18]. Oricare ar fi caracterul lor, uneori extraordinar, ca darul minunilor sau al limbilor, charismele sunt rânduite în vederea harului sfințitor și au ca scop binele comun al Bisericii. Ele sunt în slujba iubirii care zidește Biserica[19].
  1. Printre harurile speciale, se cuvin amintite harurile stării, care însoțesc exercitarea responsabilităților vieții creștine și a slujirilor în sânul Bisericii:

    Având daruri felurite, după harul care ni s-a dat, cine are darul profeției să profețească după măsura credinței; cine are darul slujirii să stăruie în slujire; cine învață să se sârguiască în învățătură; cine îndeamnă, în îndemnare; cine împarte altora să împartă cu nevinovăție; cine stă în frunte să fie cu tragere de inimă; cine face milostenie să o facă cu voie bună (Rom 12, 6-8).

  1. Fiind de ordin supranatural, harul scapă experienței noastre și nu poate fi cunoscut decât prin credință. Deci noi nu ne putem baza pe sentimentele sau pe faptele noastre pentru a deduce că suntem îndreptățiți și mântuiți[20]. Totuși, după cuvântul Domnului: “După roadele lor îi veți cunoaște” (Mt 7, 20), cercetarea binefacerilor lui Dumnezeu în viața noastră și în viața sfinților ne oferă o garanție că harul lucrează în noi și că ne îndeamnă la o credință mereu mai mare și la o atitudine de sărăcie plină de încredere.

    Una din cele mai frumoase ilustrări ale acestei atitudini se găsește în răspunsul Sfintei Ioana d’Arc la o întrebare-capcană a judecătorilor bisericești: “Întrebată dacă știe dacă este în harul lui Dumnezeu, a răspuns: «Dacă nu sunt, Dumnezeu să binevoiască să mă pună în el; dacă sunt, Dumnezeu să binevoiască să mă păstreze în el»”[21].

III. Meritul

Tu ești preamărit în adunarea Sfinților și, încununând meritele lor, Tu încununezi darurile tale[22].

  1. Termenul “merit” desemnează, în general, răsplata datorată de o comunitate sau o societate pentru acțiunea unui membru al ei, recunoscută ca bună sau rea, vrednică de recompensă sau de sancțiune. Meritul ține de virtutea dreptății, conform principiului egalității, care o guvernează.
  1. În fața lui Dumnezeu, nu există, în sens strict juridic, vreun merit din partea omului. Între El și noi inegalitatea este fără măsură, căci noi am primit totul de la El, Creatorul nostru.
  1. Meritul omului la Dumnezeu în viața creștină provine din faptul că Dumnezeu a dispus în mod liber să-l asocieze pe om la lucrarea harului său. Acțiunea părintească a lui Dumnezeu are precedență prin faptul că inspiră, iar acțiunea liberă a omului este ulterioară prin colaborarea lui, astfel că meritele faptelor bune trebuie să fie atribuite mai întâi harului lui Dumnezeu și apoi credinciosului. Meritul omului, de altfel, se întoarce și el la Dumnezeu, căci faptele lui bune provin, în Cristos, din inspirațiile și ajutoarele Duhului Sfânt.
  1. Adopțiunea filială, făcându-ne părtași prin har la firea dumnezeiască, poate să ne acorde, după dreptatea gratuită a lui Dumnezeu, un adevărat merit. Acesta este un drept care vine din har, dreptul deplin al iubirii, care ne face “împreună-moștenitori” cu Cristos și vrednici să dobândim “moștenirea făgăduită a vieții veșnice”[23]. Meritele faptelor noastre bune sunt darurile bunătății divine[24]. “Harul a venit înainte; acum se înapoiază cele datorate: (…) Meritele sunt daruri ale lui Dumnezeu”[25].
  1. Deoarece, în ordinea harului, inițiativa îi aparține lui Dumnezeu, nimeni nu poate merita harul inițial, de la originea convertirii, a iertării și a îndreptățirii. Sub impulsul Duhului Sfânt și al iubirii, noi putem apoi să merităm pentru noi înșine și pentru alții harurile necesare pentru sfințirea noastră, pentru creșterea harului și a iubirii, precum și pentru dobândirea vieții veșnice. Chiar bunurile vremelnice, ca sănătatea și prietenia, pot fi meritate după înțelepciunea lui Dumnezeu. Aceste haruri și aceste bunuri sunt obiectul rugăciunii creștine. Ea dobândește harul care ne este necesar pentru acțiunile meritorii.
  1. Iubirea lui Cristos este în noi izvorul tuturor meritelor în fața lui Dumnezeu. Harul, unindu-ne cu Cristos printr-o iubire activă, asigură caracterul supranatural al actelor noastre și, prin urmare, meritul lor înaintea lui Dumnezeu ca și înaintea oamenilor. Sfinții au avut întotdeauna conștiința vie că meritele lor erau numai har.

    După exilul de pe pământ, nădăjduiesc că mă voi bucura de tine în Patrie, dar nu vreau să adun merite pentru cer, vreau să lucrez “numai pentru Iubirea ta”. (…) În seara acestei vieți, mă voi înfățișa înaintea ta cu mâinile goale, pentru că nu-ți cer, Doamne, să-mi socotești faptele. Toată dreptatea noastră este pătată în ochii tăi. Deci vreau să mă înveșmântez în însăși “Dreptatea” ta și să primesc de la “Iubirea” ta să te am veșnic pe “Tine însuți…”[26]

IV. Sfințenia creștină

  1. “Acelora care-l iubesc pe Dumnezeu, toate li se îndreaptă spre bine. (…) Pe aceia pe care mai dinainte i-a cunoscut, i-a și rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, ca El să fie întâiul-născut printre mulți frați. Iar pe cei pe care i-a hotărât mai dinainte, pe aceia i-a și chemat; și pe cei pe care i-a chemat, i-a și îndreptățit; iar pe cei pe care i-a îndreptățit, i-a și preamărit” (Rom 8, 28-30).
  1. Chemarea la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii se adresează tuturor celor care cred în Cristos, oricare ar fi starea și condiția lor[27]. Toți sunt chemați la sfințenie: “Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit” (Mt 5, 48).

    Pentru a dobândi această desăvârșire, credincioșii trebuie să-și folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, (…) supunându-se în toate voinței Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Astfel, sfințenia Poporului lui Dumnezeu va crește în roade îmbelșugate, după cum prea bine o dovedește, în istoria Bisericii, viața atâtor sfinți[28].

  1. Progresul spiritual tinde la unirea mereu mai profundă cu Cristos. Această unire se numește “mistică”, pentru că participă la misterul lui Cristos prin sacramente – “sfintele taine, mistere” – și, în El, la misterul Sfintei Treimi. Dumnezeu ne cheamă pe toți la această unire profundă cu El, chiar dacă haruri speciale sau semne extraordinare ale acestei vieți mistice sunt acordate numai unora, în vederea manifestării darului gratuit făcut tuturor.
  1. Calea desăvârșirii trece prin Cruce. Nu există sfințenie fără renunțare și fără luptă spirituală[29]. Progresul spiritual implică asceza și mortificarea, care duc treptat la o viață în pacea și bucuria Fericirilor:

    Cel care urcă nu încetează niciodată să meargă din început în început prin începuturi fără sfârșit. Cel care urcă nu încetează niciodată să dorească ceea ce deja cunoaște[30].

  1. Fiii Sfintei noastre Maici Biserica nădăjduiesc pe drept harul statorniciei până la sfârșit și răsplata lui Dumnezeu, Tatăl lor, pentru faptele bune împlinite cu harul lui, în comuniune cu Isus[31]. Păstrând aceeași regulă de viață, credincioșii împărtășesc “speranța fericită” a celor pe care îndurarea divină îi adună în “Cetatea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei” (Apoc 21, 2).

PE SCURT

  1. Harul Duhului Sfânt ne conferă dreptatea lui Dumnezeu. Unindu-ne prin credință și Botez cu pătimirea și Învierea lui Cristos, Duhul ne face părtași la viața sa.
  1. Îndreptățirea, ca și convertirea, are două aspecte. Sub impulsul harului, omul se întoarce spre Dumnezeu și se îndepărtează de păcat, primind astfel iertarea și dreptatea de sus.
  1. Îndreptățirea comportă iertarea păcatelor, sfințirea și înnoirea omului lăuntric.
  1. Îndreptățirea ne-a fost meritată prin pătimirea lui Cristos. Ea ne este acordată prin Botez. Ne conformează dreptății lui Dumnezeu, care ne face drepți. Ea are ca scop Slava lui Dumnezeu și a lui Cristos și darul vieții veșnice. Este lucrarea cea mai minunată a îndurării lui Dumnezeu.
  1. Harul este ajutorul pe care Dumnezeu ni-l dă ca să răspundem la chemarea noastră de a deveni fiii săi adoptivi. Ne introduce în intimitatea vieții trinitare.
  1. Inițiativa divină în lucrarea harului previne, pregătește și trezește răspunsul liber al omului. Harul răspunde aspirațiilor profunde ale libertății umane; el o cheamă să lucreze împreună cu el și o desăvârșește.
  1. Harul sfințitor este darul gratuit al vieții lui Dumnezeu, revărsată de Duhul Sfânt în sufletul nostru ca să-l vindece de păcat și să-l sfințească.
  1. Harul sfințitor ne face “plăcuți lui Dumnezeu”. Charismele, haruri speciale ale Duhului Sfânt, sunt rânduite în vederea harului sfințitor și au ca scop binele comun al Bisericii. Dumnezeu acționează și printr-o mulțime de haruri actuale, care se disting de harul habitual, permanent în noi.
  1. Nu există pentru noi merit înaintea lui Dumnezeu, decât ca urmare a planului liber al lui Dumnezeu de a-l asocia pe om lucrării harului său. Meritul este al harului lui Dumnezeu, în primul rând, și al colaborării omului, în al doilea rând. Meritul omului îi revine și el lui Dumnezeu.
  1. Harul Duhului Sfânt, în virtutea filiațiunii noastre adoptive, poate să ne acorde un adevărat merit ca urmare a dreptății gratuite a lui Dumnezeu. Iubirea este în noi izvorul principal al meritului în fața lui Dumnezeu.
  1. Nimeni nu poate merita harul inițial, care este la originea convertirii. Sub impulsul Duhului Sfânt, putem merita pentru noi înșine și pentru alții toate harurile folositoare pentru a ajunge la viața veșnică, precum și bunurile vremelnice trebuincioase.
  1. Chemarea la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii se adresează tuturor celor care cred în Cristos[32]. “Desăvârșirea creștină nu are decât o limită, aceea de a nu avea nici una”[33].
  1. “Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).

 

Note


[1] Cf. Rom 6, 3-4.
[2] Cf. 1 Cor 12.
[3] Cf. In 15, 1-4.
[4] Sf. Atanasie, Ep. Serap. 1, 24.
[5] Cc. Trid.: DS 1528.
[6] Cf. Cc. Trid.: DS 1529.
[7] Conc. Trid.: DS 1525.
[8] Ev. Io. 72, 3.
[9] Cf. In 1, 12-18.
[10] Cf. Rom 8, 14-17.
[11] Cf. 2 Pt 1, 3-4.
[12] Cf. In 17, 3
[13]. Cf. 1 Cor 2, 7-9.
[14] Cf. In 4, 14; 7, 38-39. –
[15] Sf. Augustin, Grat. 17.
[16] Sf. Augustin, Nat. et Grat. 31.
[17] Sf. Augustin, Conf. 13, 36. 51.
[18] Cf. LG 12.
[19] Cf. 1 Cor 12.
[20] Cf. Cc. Trid.: DS 1533-1534.
[21] Sf. Ioana d’Arc, Proc.
[22] LR, Prefața comună pentru sfinți I, citându-l pe „Învățătorul harului”. Sf. Augustin, Psal. 102, 7.
[23] Cc. Trid.: DS 1546.
[24] Cf. Cc. Trid.: DS 1548.
[25] Sf. Augustin, Serm. 298, 4-5.
[26] Sf. Tereza a Pruncului Isus, Offr.
[27] Cf. LG 40.
[28] LG 40.
[29] Cf. 2 Tim 4.
[30] Sf. Grigore de Nyssa, Hom. in Cant. 8.
[31] Cf. Cc. Trid.: DS 1576.
[32] Cf. LG 40.
[33] Sf. Grigore de Nyssa, V. Mos.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *