Meniu

În Vechiul Testament

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină
SECȚIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viața creștină
CAPITOLUL ÎNTÂI
Revelarea rugăciunii
Chemarea universală la rugăciune
  1. Omul se află în căutarea lui Dumnezeu. Prin creație, Dumnezeu cheamă orice ființă din neant la existență. “Încununat cu slavă și strălucire” (Ps 8, 6), omul este în stare să recunoască, după îngeri, “cât de minunat este numele Domnului pe tot pământul” (Ps 8, 2). Chiar și după ce și-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu din cauza păcatului, omul rămâne după chipul Creatorului său. Își păstrează dorul după Cel care îl cheamă la existență. Toate religiile dau mărturie despre această căutare esențială a oamenilor[1].
  1. Dumnezeu, cel dintâi, îl cheamă pe om. Fie că omul îl uită pe Creatorul său, fie că se ascunde departe de Fața lui, fie că aleargă după idolii săi ori învinovățește Divinitatea că l-ar fi părăsit, Dumnezeul cel viu și adevărat cheamă fără încetare pe fiecare în parte la întâlnirea tainică de rugăciune. Acest gest de iubire din partea lui Dumnezeu cel credincios este întotdeauna cel dintâi în cadrul rugăciunii, iar gestul omului este mereu un răspuns la el. Pe măsură ce Dumnezeu se revelează și îl revelează pe om lui însuși, rugăciunea apare ca o chemare reciprocă, un moment de trăire a Legământului. Prin intermediul cuvintelor și al faptelor, această trăire cuprinde și inima. Ea se dezvăluie de-a lungul întregii istorii a mântuirii.

ARTICOLUL 1
În Vechiul Testament

  1. Revelarea rugăciunii în Vechiul Testament se află înscrisă între căderea și ridicarea omului, între chemarea îndurerată a lui Dumnezeu către primii săi fii: “Unde ești? ( …) Ce ai făcut?” (Gen 3, 9. 13) și răspunsul Fiului Unul-născut, intrând în lume: «Iată, vin să împlinesc, Dumnezeule, voința ta!» (Evr 10, 5-7). Rugăciunea este astfel legată de istoria oamenilor, ea este relația cu Dumnezeu în evenimentele istoriei.

Creația – izvor de rugăciune

  1. Rugăciunea se trăiește mai întâi pornind de la realitățile creației. Primele nouă capitole ale Genezei descriu această relație cu Dumnezeu ca pe o ofrandă a primilor născuți din turma adusă de Abel[2], ca pe o invocare a numelui divin de către Enoh[3], ca pe o “umblare cu Dumnezeu”[4]. Ofranda lui Noe îi este “plăcută” lui Dumnezeu, care îl binecuvântează, și prin el binecuvântează întreaga creație[5], pentru că inima lui este dreaptă și întreagă: și el “umblă cu Dumnezeu”[6]. Această calitate a rugăciunii este trăită de o mulțime de oameni drepți în toate religiile.

    În legământul de nezdruncinat cu ființele vii[7], Dumnezeu îi cheamă mereu pe oameni să i se roage. Dar în Vechiul Testament rugăciunea se revelează mai cu seamă începând cu părintele nostru, Abraham.

Făgăduința și rugăciunea credinței

  1. De îndată ce Dumnezeu îl cheamă, Abraham pornește “așa cum îi spusese Domnul” (Gen 12, 4): inima lui este cu totul “supusă Cuvântului”, ascultă. Ascultarea inimii care se hotărăște după voia lui Dumnezeu e esențială rugăciunii; față de ea, cuvintele sunt relative. Dar rugăciunea lui Abraham se exprimă mai întâi prin fapte: om al tăcerii, el îi construiește Domnului câte un altar la fiecare oprire. Abia mai târziu apare prima sa rugăciune exprimată în cuvinte: o plângere învăluită, care îi amintește lui Dumnezeu făgăduințele ce păreau a nu se îndeplini[8]. Încă de la început apare astfel unul dintre aspectele dramei rugăciunii: punerea la încercare a credinței în fidelitatea lui Dumnezeu.
  1. Crezând în Dumnezeu[9], umblând în prezența lui și în legământ cu El[10], patriarhul este gata să-și primească sub cortul său tainicul Oaspete: este vorba despre minunata ospeție de la Mambre, preludiul Bunei-Vestiri a adevăratului Fiu al făgăduinței[11]. De atunci, o dată ce Dumnezeu i-a dezvăluit planul său, inima lui Abraham e pusă în armonie cu îndurarea Domnului său față de oameni, astfel că el își îngăduie să le ia partea cu o cutezătoare încredere[12].
  1. Ca ultimă purificare a credinței sale, i se cere “primitorului făgăduințelor” (Evr 11, 17) să i-l jertfească lui Dumnezeu pe fiul pe care acesta i-l dăruise. Tăria credinței sale nu slăbește: “Se va îngriji Dumnezeu de mielul pentru arderea de tot” (Gen 22, 8), “pentru că, gândea el, Dumnezeu este în stare și să învie pe cineva din morți” (Evr 11, 19). Astfel, părintele celor credincioși a fost modelat după asemănarea Tatălui, care nu-și va cruța propriul Fiu, ci îl va oferi pentru noi toți[13]. Rugăciunea îl reface pe om după asemănarea cu Dumnezeu și îl face părtaș la puterea iubirii lui Dumnezeu, care îi mântuiește pe cei mulți[14].
  1. Dumnezeu își înnoiește făgăduința către Iacob, strămoșul celor douăsprezece triburi ale lui Israel[15]. Înainte de a-l înfrunta pe fratele său, Esau, acesta se luptă o noapte întreagă cu “cineva” tainic, care nu vrea să-și dezvăluie numele, dar îl binecuvântează înainte de a-l părăsi în zori. Tradiția spirituală a Bisericii a păstrat din povestirea aceasta simbolul rugăciunii ca o luptă a credinței și o izbândă a stăruinței[16].

Moise și rugăciunea mijlocitorului

  1. Atunci când făgăduința începe să se împlinească (Paștele, Exodul, dăruirea Legii și încheierea Legământului), rugăciunea lui Moise este prefigurarea izbitoare a rugăciunii de mediere care se va împlini desăvârșit în “unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Omul Cristos Isus” (1 Tim 2, 5).
  1. Și aici, Dumnezeu vine cel dintâi. El îl cheamă pe Moise din mijlocul rugului în flăcări[17]. Acest eveniment va rămâne una dintre figurile primordiale ale rugăciunii în tradiția spirituală iudaică și creștină. Într-adevăr, dacă “Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob” îl cheamă pe slujitorul său Moise, o face pentru că El este Dumnezeul cel Viu, care voiește viața oamenilor. El se revelează pentru a-i mântui, dar nu de unul singur, nici în ciuda lor: El îl cheamă pe Moise ca să-l trimită, ca să-l asocieze îndurării sale, lucrării sale de mântuire. Această misiune cuprinde un fel de implorare divină, iar Moise, după o îndelungată frământare, își va pleca vrerea după cea a Dumnezeului Mântuitor. Dar în convorbirea aceasta în care Dumnezeu i se destăinuie, Moise învață și să se roage: el se dă în lături, pregetă, dar, mai ales, întreabă, și tocmai ca răspuns la întrebarea lui, Domnul îi încredințează numele său cel negrăit, care se va revela în faptele sale minunate.
  1. Dar “Dumnezeu îi vorbea lui Moise față către față, așa cum îi vorbește un om prietenului său” (Ex 33, 11). Rugăciunea lui Moise este tipică pentru rugăciunea contemplativă, prin care slujitorul lui Dumnezeu este credincios misiunii sale. Moise “stă de vorbă” adesea și îndelung cu Domnul, urcând pe munte ca să-l asculte și să-l implore și coborând către popor pentru a-i transmite cuvintele Dumnezeului său și pentru a-l îndruma. “El este omul de încredere în toată casa mea, Eu îi vorbesc gură către gură, vădit” (Num 12, 7-8), pentru că “Moise era un om foarte blând, cel mai blând om care a fost vreodată pe fața pământului” (Num 12, 3).
  1. Dintr-o asemenea apropiere față de Dumnezeul cel fidel, încet la mânie și plin de iubire[18], Moise a primit tăria și statornicia mijlocirii sale. El nu se roagă pentru sine, ci pentru poporul pe care Dumnezeu și l-a dobândit. Încă de la înfruntarea cu amaleciții[19], sau pentru a obține vindecarea lui Miriam[20], Moise apare ca mijlocitor. Dar, mai ales, după apostazia poporului, “a stat la mijloc” în fața lui Dumnezeu (Ps 106, 23) pentru a-și salva poporul[21]. Argumentele rugăciunii sale (pentru că mijlocirea este și ea o luptă misterioasă) vor inspira îndrăzneala marilor oameni de rugăciune ai poporului evreu, ca și ai Bisericii: Dumnezeu este iubire, deci El este drept și fidel; El nu se poate contrazice și trebuie să-și amintească de faptele sale minunate, căci e în joc slava sa și El nu poate să părăsească acest popor care îi poartă numele.

David și rugăciunea regelui

  1. Rugăciunea poporului lui Dumnezeu se va dezvolta în umbra lăcașului lui Dumnezeu, a Chivotului Legii, și mai târziu a Templului. Primii care vor învăța poporul să se roage vor fi călăuzele lui – păstorii și profeții. Pe când era copil, Samuel a trebuit să învețe de la mama sa, Ana, cum “să stea în fața Domnului”[22] și de la preotul Eli cum să-i asculte cuvântul: “Vorbește, Doamne, că slujitorul tău ascultă” (1 Sam 3, 9-10). Mai târziu, el însuși va cunoaște prețul și greutatea mijlocirii: “Și departe de mine să greșesc față de Domnul, încetând să mă rog pentru voi și să vă învăț calea cea bună și dreaptă” (1 Sam 12, 23).
  1. David este, prin excelență, regele “după inima lui Dumnezeu”, păstorul care se roagă pentru poporul său și în numele acestuia, cel a cărui supunere față de vrerea lui Dumnezeu, a cărui laudă și a cărui căință vor fi modelul rugăciunii poporului. Uns de Dumnezeu, rugăciunea lui este aderare fidelă la făgăduința divină[23], încredere iubitoare și plină de bucurie în Cel care este singurul Rege și Domn. În Psalmi, David, inspirat de Duhul Sfânt, este primul profet al rugăciunii ebraice și creștine. Rugăciunea lui Cristos, a adevăratului Mesia și Fiu al lui David, va revela și va desăvârși sensul acestei rugăciuni.
  1. Templul din Ierusalim, casa de rugăciune pe care David dorea să o ridice, va fi opera fiului său, Solomon. Rugăciunea Închinării Templului[24] se întemeiază pe făgăduința lui Dumnezeu și pe legământul lui, pe prezența înfăptuitoare a numelui lui în mijlocul poporului și pe amintirea faptelor minunate ale Exodului. Regele își înalță atunci mâinile către cer și-l imploră pe Domnul pentru sine, pentru tot poporul, pentru generațiile ce vor veni, pentru iertarea păcatelor lor și pentru împlinirea nevoilor lor de fiecare zi, pentru ca toate neamurile să știe că El este singurul Dumnezeu și pentru ca inima poporului său să-i aparțină în întregime.

Ilie, profeții și convertirea inimii

  1. Templul trebuia să fie pentru Poporul lui Dumnezeu locul educării sale la rugăciune: pelerinajele, sărbătorile, jertfele, ofranda de seară, tămâia, pâinile “punerii înainte”, toate aceste semne ale Sfințeniei și ale Slavei Dumnezeului Preaînalt și întru totul Apropiat erau tot atâtea chemări și căi ale rugăciunii. Dar ritualismul împingea adesea poporul către un cult prea exterior. Era nevoie de educarea credinței, de convertirea inimii. Aceasta a fost misiunea profeților, înainte și după Exil.
  1. Ilie este părintele profeților, din “neamul celor ce-l caută pe Dumnezeu, al celor ce caută Fața lui”[25]. Numele lui, “Domnul este Dumnezeul meu”, vestește strigătul poporului ca răspuns la rugăciunea lui de pe Muntele Carmel[26]. Sfântul Iacob trimite la el, spre a ne îndemna către rugăciune: “Mult poate rugăciunea stăruitoare a celui drept…” (Iac 5, 16b-18)
  1. După ce a învățat milostivirea în însingurarea sa de lângă pârâul Kerit, Ilie o învață pe văduva din Sarepta credința în cuvântul lui Dumnezeu, credință pe care el o întărește prin ruga sa stăruitoare: Dumnezeu îl readuce la viață pe fiul văduvei[27].

    La sacrificiul de pe Muntele Carmel, încercare hotărâtoare pentru credința Poporului lui Dumnezeu, Domnul mistuie arderea de tot “la ceasul când se închină ofranda de seară” tocmai la ruga lui: “Răspunde-mi, Doamne, răspunde-mi”: liturghiile orientale reiau aceste cuvinte ale lui Ilie la epicleza euharistică[28].

    În sfârșit, pornind din nou pe calea pustiului, către locul unde Dumnezeul Viu și Adevărat s-a revelat poporului său, Ilie se cuibărește, ca și Moise, “în scobitura stâncii”, până ce “trece” Prezența tainică a lui Dumnezeu[29]. Dar abia pe muntele Schimbării la Față se va dezvălui Acela a cărui Față o caută[30]: cunoașterea slavei lui Dumnezeu strălucește pe fața lui Cristos cel răstignit și înviat[31].

  1. În întâlnirea “singur cu Dumnezeu singur”, profeții sorb lumina și tăria de a-și împlini misiunea. Rugăciunea lor nu este o fugă de lumea necredincioasă, ci o ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, uneori o discuție sau o plângere, mereu însă o mijlocire care așteaptă și pregătește intervenția Dumnezeului Mântuitor, Stăpânul istoriei[32].

Psalmii, rugăciunea adunării

  1. De la David și până la venirea lui Mesia, Cărțile Sfinte cuprind texte de rugăciune care dau mărturie despre adâncirea rugăciunii, atât pentru sine, cât și pentru alții[33]. Psalmii au fost adunați treptat într-o culegere în cinci cărți: Cartea Psalmilor (sau “Laudele”), capodopera rugăciunii din Vechiul Testament.
  1. Psalmii hrănesc și exprimă rugăciunea poporului lui Dumnezeu ca adunare, cu prilejul marilor sărbători de la Ierusalim și în fiecare sabat în sinagogi. Această rugăciune este, deopotrivă, personală și comunitară; ea îi privește pe cei care se roagă, ca și pe toți oamenii; se înalță din țara Sfântă și din comunitățile din diasporă, dar îmbrățișează întreaga creație; amintește evenimentele mântuitoare din trecut și se extinde până la ducerea la capăt a istoriei; rememorează făgăduințele lui Dumnezeu, care s-au îndeplinit deja, și îl așteaptă pe Mesia, cel care le va împlini definitiv. Rugați și împliniți în Cristos, Psalmii rămân esențiali pentru rugăciunea Bisericii lui[34].
  1. Psaltirea este cartea unde Cuvântul lui Dumnezeu devine rugăciune a omului. În celelalte cărți ale Vechiului Testament, “cuvintele proclamă faptele (lui Dumnezeu pentru oameni) și dezvăluie misterul cuprins în ele”[35]. În Psaltire, cuvintele psalmistului exprimă, cântându-le pentru Dumnezeu, faptele lui mântuitoare. Același Duh inspiră lucrarea lui Dumnezeu și răspunsul omului. Cristos le va uni pe amândouă. În El, psalmii nu încetează a ne învăța să ne rugăm.
  1. Expresiile felurite ale rugăciunii Psalmilor capătă formă deopotrivă în liturgia din Templu și în inima omului. Fie că este vorba de un imn, de o rugăciune la grea încercare, sau de aducere de mulțumire, de o implorare individuală sau comunitară, de o cântare regească sau de una de pelerinaj, ori de o meditație sapiențială, Psalmii sunt oglinda minunilor lui Dumnezeu în istoria poporului său și a situațiilor omenești pe care le-a trăit psalmistul. Un psalm poate reflecta un eveniment din trecut, dar sobrietatea lui este atât de mare, încât se pot într-adevăr ruga cu el toți oamenii de orice condiție și din orice timp.
  1. Psalmii sunt străbătuți de anumite trăsături statornice: simplitatea și spontaneitatea rugăciunii; dorul după Dumnezeu Însuși, prin intermediul și laolaltă cu tot ceea ce este bun în creație; situația inconfortabilă a credinciosului, care, în iubirea lui de preferință pentru Domnul, se află pradă unei mulțimi de vrăjmași și de ispite; și, în așteptarea a ceea ce va face Dumnezeul fidel, certitudinea iubirii lui și încredințarea în Voia lui. Rugăciunea psalmilor este întotdeauna însuflețită de laudă și, de aceea, titlul acestei culegeri se potrivește atât de bine conținutului pe care ni-l oferă: “Laudele”. Culeasă pentru săvârșirea cultului în Adunare, ea face auzită chemarea la rugăciune și îi cântă răspunsul: Hallelu-ya! (“Aleluia!”) – “Lăudați pe Domnul!”

    Ce este mai frumos decât un psalm? Bine a spus însuși David: “Lăudați-l pe Domnul, căci bine este a-i cânta psalmi Domnului: Dumnezeul nostru, plăcută e lauda lui!” Și este adevărat. Căci psalmul este binecuvântare rostită de popor, lauda lui Dumnezeu de către toată Adunarea, aplaudare din partea tuturor, cuvânt rostit de Univers, glasul Bisericii, armonioasă mărturisire a credinței…[36]

PE SCURT

  1. “Rugăciunea este înălțarea sufletului către Dumnezeu, sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri potrivite”[37].
  1. Dumnezeu cheamă neobosit pe fiecare om la tainica întâlnire cu El. Rugăciunea însoțește întreaga istorie a mântuirii ca o chemare reciprocă între Dumnezeu și om.
  1. Rugăciunea lui Abraham și a lui Iacob se înfățișează ca o luptă a credinței ancorate în încrederea în fidelitatea lui Dumnezeu și în certitudinea izbânzii făgăduite statorniciei.
  1. Rugăciunea lui Moise răspunde inițiativei Dumnezeului celui Viu pentru mântuirea poporului său. Ea prefigurează rugăciunea de interpunere a unicului Mijlocitor, Cristos Isus.
  1. Rugăciunea Poporului lui Dumnezeu se dezvoltă la umbra lăcașului lui Dumnezeu, a Chivotului Legământului și a Templului, sub călăuzirea păstorilor, mai cu seamă a regelui David și a profeților.
  1. Profeții cheamă la convertirea inimii și, căutând cu înflăcărare fața lui Dumnezeu, precum Ilie, mijlocesc totodată pentru popor.
  1. Psalmii constituie capodopera rugăciunii din Vechiul Testament. Ei înfățișează două componente nedespărțite: cea personală și cea comunitară. Îmbrățișează toate dimensiunile istoriei, comemorând făgăduințele deja împlinite ale lui Dumnezeu și nădăjduind venirea lui Mesia.
  1. Rugați și împliniți în Cristos, Psalmii sunt un element esențial și permanent al rugăciunii Bisericii lui. Ei sunt potriviți pentru oamenii de orice condiție și din orice timp.

 

Note


[1] Cf. Fapte 17, 27.
[2] Cf. Gen 4, 4.
[3] Cf. Gen 4, 26.
[4] Gen 5, 24.
[5] Cf. Gen 8,20 – 9,17.
[6] Gen 6, 9.
[7] Cf. Gen 9, 8-16.
[8] Cf. Gen 15, 2-3.
[9] Cf. Gen 15, 6.
[10] Cf. Gen 17, 1-2.
[11] Cf. Gen 18, 1-15; Lc 1, 26-38.
[12] Cf. Gen 18, 16-33.
[13] Cf. Rom 8, 32.
[14] Cf. Rom 4, 16-21.
[15] Cf. Gen 28, 10-22.
[16] Cf. Gen 32, 25-31; Lc 18, 1-8.
[17] Cf. Ex 3, 1-10.
[18] Cf. Ex 34, 6.
[19] Cf. Ex 17, 8-13.
[20] Cf. Num 12, 13-14.
[21] Cf. Ex 32,1 – 34,9.
[22] Cf. 1 Sam 1, 9-18.
[23] Cf. 2 Sam 7, 18-29.
[24] Cf 1 Rg 8, 10-61.
[25] Cf. Ps 24, 6.
[26] Cf. 1 Rg 18, 39.
[27] Cf. 1 Rg 17, 7-24.
[28] Cf. 1 Rg 18, 20-39.
[29] Cf. 1 Rg 19, 1-14; Ex 33, 19-23.
[30] Cf. Lc 9, 28-36.
[31] Cf. 2 Cor 4, 6.
[32] Cf. Am 7, 2. 5; Is 6, 5. 8. 11; Ier 1, 6; 15, 15-18; 20, 7-18.
[33] Cf. Esd 9, 6-15; Neh 1, 4-11; Iona 2, 2-10; Tob 3, 11-16; Idt 9, 2-14.
[34] Cf. IGLH 100-109.
[35] DV 2.
[36] Sf. Ambroziu, Psal. 1, 9.
[37] Sf. Ioan din Damasc, F. o. 3, 24.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *