La plinirea timpului

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină

SECȚIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viața creștină

CAPITOLUL ÎNTÂI
Revelarea rugăciunii
Chemarea universală la rugăciune

ARTICOLUL 2
La plinirea timpului

2598. Trăirea rugăciunii ne este dezvăluită pe deplin în Cuvântul care s-a întrupat și care locuiește printre noi. Atunci când încercăm să înțelegem rugăciunea, prin ceea ce martorii săi ne vestesc în Evanghelie, ne apropiem, de fapt, de Domnul Isus ca de Rugul aprins: mai întâi spre a-L contempla pe El însuși în rugăciune, apoi spre a-L asculta cum ne învață să ne rugăm, în sfârșit, spre a cunoaște cum ne împlinește El rugăciunea.

Isus se roagă

2599. Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Fecioarei a învățat să se roage după inima sa omenească. El a învățat aceasta de la Mama sa, care păstra toate „lucrurile cele mari” ale Atotputernicului și se gândea la ele în inima ei[1]. El învață acest lucru în cuvintele și în ritmurile rugăciunii poporului său, la sinagoga din Nazaret și la Templu. Dar rugăciunea lui țâșnește dintr-un izvor mult mai tainic, așa cum El lasă să se presimtă încă de la vârsta de doisprezece ani: „În cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu” (Lc 2, 49). Aici începe să se dezvăluie noutatea rugăciunii la plinirea timpurilor: rugăciunea filială, pe care Tatăl o aștepta din partea fiilor săi, este, în sfârșit, trăită de însuși Fiul său Unul-născut, în natura lui umană, cu și pentru oameni.

2600. Evanghelia după sfântul Luca subliniază acțiunea Duhului Sfânt și sensul rugăciunii în slujirea lui Cristos. Isus se roagă înainte de momentele hotărâtoare ale misiunii sale: înainte ca Tatăl să-i dea mărturie cu prilejul Botezului[2] și al Schimbării la față[3], precum și înainte de a îndeplini prin pătimirea sa planul de iubire al Tatălui[4]. El se roagă și înainte de clipele hotărâtoare, care pun început misiunii apostolilor săi: înainte de a-i alege și de a-i chema pe cei Doisprezece[5], înainte ca Petru să-l mărturisească drept „Unsul lui Dumnezeu”[6], și ca să nu scadă, în ispită, credința căpeteniei apostolilor[7]. Rugăciunea lui Isus înainte de faptele mântuitoare pe care Tatăl îi cere să le îndeplinească este o adeziune, umilă și încrezătoare, a voinței sale omenești la voința iubitoare a Tatălui.

2601. „Într-o zi, Isus se ruga într-un loc anume. Când a încetat, unul dintre învățăceii lui i-a spus: «Doamne, învață-ne să ne rugăm»” (Lc 11, 1). Oare nu privindu-și mai întâi Învățătorul cum se roagă, a ajuns și învățăcelul să dorească să se roage? El poate atunci să învețe rugăciunea de la Învățătorul său. Prin contemplarea și ascultarea Fiului, fiii învață să se roage Tatălui.

2602. Isus se retrage adesea la o parte, în singurătate, pe munte, mai cu seamă noaptea, pentru a se ruga[8]. El îi duce cu sine pe oameni în rugăciunea sa, de vreme ce și-a asumat pe deplin omenirea în Întrupare, și îi oferă Tatălui, oferindu-se pe sine însuși. El, Cuvântul „care s-a întrupat”, ia parte, în rugăciunea sa omenească, la tot ceea ce trăiesc „frații săi” (Evr 2, 12); El suferă alături de slăbiciunile lor, pentru a-i elibera de ele[9]. De aceea l-a trimis Tatăl. Cuvintele și faptele sale apar astfel ca o manifestare vizibilă a rugăciunii „în ascuns”.

2603. Evangheliștii au consemnat explicit două rugăciuni rostite de Isus în timpul vieții sale publice. Iar ele încep, amândouă, printr-o aducere de mulțumire. În cea dintâi[10], Isus îl mărturisește pe Tatăl, îl recunoaște și îl binecuvântează pentru că a ascuns tainele Împărăției față de cei ce se cred învățați și le-a dezvăluit „celor mici” (săracilor din Fericiri). Tresăltarea lui – „Da, Tată!” – îi destăinuie străfundul inimii, adeziunea lui la „bunul-plac” al Tatălui, ca un ecou la acel „Fie” al Mamei sale la zămislirea lui și ca un preludiu a ceea ce-i va spune Tatălui în timpul agoniei. Toată rugăciunea lui Isus este în această aderare iubitoare a inimii sale omenești la „taina vrerii” Tatălui (Ef 1, 9).

2604. Cea de a doua rugăciune este relatată de Sfântul Ioan[11] înainte de învierea lui Lazăr. Aducerea de mulțumire precedă evenimentul: „Tată, îți mulțumesc că m-ai ascultat!”, ceea ce înseamnă că Tatăl îi ascultă întotdeauna cererea; iar Isus adaugă îndată: „Iar eu știam că mă asculți întotdeauna”, ceea ce înseamnă că, din partea sa, Isus cere în mod statornic. Astfel, purtată de aducerea de mulțumire, rugăciunea lui Isus ne dezvăluie cum trebuie să cerem: înainte ca darul să fie dat, Isus aderă la Cel care dă și care în darurile sale se dă pe sine. Cel ce dăruie este mai de preț decât darul acordat, El este „Comoara”, și în El se află inima Fiului său; darul este numai „pe deasupra”[12]. Rugăciunea „sacerdotală” a lui Isus[13] ocupă un loc unic în economia mântuirii. Asupra ei vom medita în partea finală a primei secțiuni. Într-adevăr, ea dezvăluie rugăciunea mereu actuală a Marelui nostru Preot și, în același timp, ea cuprinde ceea ce El ne învață în rugăciunea noastră către Tatăl nostru, care va fi comentată în secțiunea a doua.

2605. Când a venit ceasul în care El duce la împlinire planul de iubire al Tatălui, Isus lasă să se întrevadă adâncurile de necercetat ale rugăciunii sale filiale, nu numai înainte de a se dărui de bunăvoie („Abba… nu voința mea, ci a Ta”: Lc 22, 42), ci și în ultimele sale cuvinte de pe Cruce, acolo unde rugăciunea și dăruirea de sine sunt unul și același lucru: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac” (Lc 23, 34); „Adevăr zic ție, astăzi vei fi cu mine în rai” (Lc 23, 43); „Femeie, iată-l pe fiul tău! (…) Iat-o pe mama ta!” (In 19, 26-27); „Mi-e sete!” (In 19, 28); „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34)[14]; „S-a săvârșit!” (In 19, 30); „Tată, în mâinile tale încredințez duhul meu” (Lc 23, 46), până la „strigătul cel mare” cu care moare, dându-și duhul[15].

2606. Toate nenorocirile omenirii din toate timpurile, roabă a păcatului și a morții, toate cererile și mijlocirile din istoria mântuirii se află cuprinse în acest strigăt al Cuvântului întrupat. Iată că Tatăl le primește la sine și, dincolo de orice speranță, le îndeplinește înviindu-l pe Fiul său. Astfel, se împlinește și se consumă drama rugăciunii în economia creației și a mântuirii. Cartea psalmilor ne dă cheia ei în Cristos. Căci în veșnicul Astăzi al învierii spune Tatăl: „Fiul meu ești Tu, eu astăzi te-am născut. Cere-mi și-ți voi da moștenire neamurile și în stăpânirea ta marginile pământului!” (Ps 2, 7-8)[16]

      Scrisoarea către evrei exprimă în termeni dramatici cum rugăciunea lui Isus împlinește izbânda mântuirii: „În zilele vieții sale pământești a înălțat cu strigăt mare și cu lacrimi rugăciuni și cereri către Cel care-l putea izbăvi de moarte și a fost ascultat pentru cucernicia sa; deși era Fiu, a deprins ascultarea din cele ce a suferit și, fiind dus la desăvârșire, a devenit pentru toți cei ce ascultă de El izvor de mântuire veșnică” (Evr 5, 7-9).

Isus ne învață să ne rugăm

2607. Când Isus se roagă, El ne învață deja să ne rugăm. Calea teologală a rugăciunii noastre este rugăciunea sa către Tatăl. Dar Evanghelia ne oferă și o învățătură explicită a lui Isus despre rugăciune. Ca un pedagog, El ne ia de unde ne aflăm și ne conduce progresiv la Tatăl. Vorbindu-le mulțimilor care-l urmează, Isus pleacă de la ceea ce ele știu deja despre rugăciune, din Vechiul Legământ, și le face să se deschidă către noutatea Împărăției ce va să vină. Apoi le dezvăluie, prin parabole, această noutate. În sfârșit, învățăceilor săi, care va trebui să fie pedagogii rugăciunii în Biserica sa, le va vorbi deschis despre Tatăl și despre Duhul Sfânt.

2608. Încă din Cuvântarea de pe Munte, Isus insistă asupra convertirii inimii: împăcarea cu fratele tău înainte de a aduce o ofrandă pe altar[17], iubirea față de dușmani și rugăciunea pentru prigonitori[18], ruga „în taină” către Tatăl (Mt 6, 6) fără a bolborosi multe vorbe[19], iertarea din străfundul inimii în rugăciune[20], curăția inimii și căutarea Împărăției[21]. Această convertire este îndreptată cu totul către Tatăl, este filială.

2609. Inima, hotărâtă astfel să se convertească, învață să se roage în credință. Credința este aderarea filială la Dumnezeu, dincolo de ceea ce simțim și înțelegem. Ea a ajuns cu putință pentru că Fiul preaiubit ne-a deschis calea către Tatăl. El poate să ne ceară să „căutăm” și să „batem”, de vreme ce El Însuși este poarta și calea[22].

2610. La fel cum Isus se roagă Tatălui și îi mulțumește înainte de a-i primi darurile, tot astfel ne învață și această îndrăzneală filială: „Tot ce cereți în rugăciune, să credeți că ați și primit” (Mc 11, 24). Atât de mare este puterea rugăciunii: „Totul îi este cu putință celui ce crede” (Mc 9, 23) cu o credință „care nu șovăie”[23]. Pe cât este de întristat Isus de „lipsa de credință” a celor apropiați (Mc 6, 6) și de „puțina credință” a învățăceilor săi (Mt 8, 26), pe atât este de cuprins de admirație față de „marea credință” a centurionului roman[24] și a cananeencei[25].

2611. Rugăciunea de credință nu constă numai în a zice „Doamne, Doamne!”, ci în a-ți dispune inima spre a săvârși voința Tatălui (Mt 7, 21). Isus își îndeamnă învățăceii să aducă în rugăciune această grijă de a colabora la planul dumnezeiesc[26].

2612. În Isus, „Împărăția lui Dumnezeu este foarte aproape”; El cheamă la convertire și la credință, dar și la veghere. În rugăciune, învățăcelul veghează atent la Cel care Este și care Vine, în amintirea primei lui Veniri în umilința trupului și în speranța celei de a doua Veniri, în slavă[27]. Rugăciunea ucenicilor, în comuniunea lor cu Învățătorul, este o luptă, și numai veghind în rugăciune se pot feri să nu intre în ispită[28].

2613. Sfântul Luca ne-a transmis trei parabole de căpetenie asupra rugăciunii:

      Cea dintâi, cea despre „prietenul cel stânjenitor”[29], îndeamnă la rugăciunea insistentă: „Bateți și vi se va deschide”. Celui ce se roagă astfel, Tatăl din cer „îi va da tot de ce are nevoie”, mai cu seamă pe Duhul Sfânt, care cuprinde toate darurile.

      Cea de-a doua, despre „văduva cea stânjenitoare”[30], este axată pe una dintre însușirile rugăciunii: trebuie să ne rugăm mereu, fără a obosi, cu răbdarea credinței. „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ?”

      Cea de-a treia parabolă, cea despre „fariseu și vameș”[31], privește smerenia inimii care se roagă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Biserica își însușește necontenit această rugăciune: Kyrie, eleison!

2614. Când Isus le încredințează pe față ucenicilor taina rugăciunii către Tatăl, El le dezvăluie cum va trebui să fie rugăciunea lor, ca și a noastră, atunci când El, în natura sa umană glorificată, se va fi întors la Tatăl. Noutatea este acum cererea în numele lui[32]. Credința în El îi introduce pe învățăcei în cunoașterea Tatălui, pentru că Isus este „Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6). Credința își aduce rodul în iubire: păzirea Cuvântului lui, a poruncilor lui, rămânerea cu El în Tatăl care, întru El, ne iubește astfel încât își face sălaș în noi. În acest nou Legământ, certitudinea de a fi ascultați în cererile noastre se întemeiază pe rugăciunea lui Isus[33].

2615. Mai mult chiar, atunci când rugăciunea noastră este unită cu cea a lui Isus, Tatăl ne dăruiește „pe celălalt Sfătuitor și Mângâietor (Paraclet), ca să rămână cu voi pentru totdeauna, Duhul Adevărului” (In 14, 16-17). Această noutate a rugăciunii și a condițiilor ei apare în Cuvântarea de rămas-bun[34]. În Duhul Sfânt, rugăciunea creștină este comuniune de iubire cu Tatăl, nu numai prin Cristos, ci și în El: „Până acum n-ați cerut nimic în numele meu. Cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie desăvârșită!” (In 16, 24)

Isus ascultă rugăciunea

2616. Rugăciunea către Isus este deja ascultată de El în timpul vieții sale publice, prin semne care anticipă puterea Morții și a Învierii sale: Isus ascultă rugăciunea plină de credință, fie exprimată în cuvinte[35], fie făcută în tăcere[36]. Cererea insistentă a orbilor: „Fie-ți milă de noi, Fiul lui David!” (Mt 9, 27), sau „Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Mc 10, 48), a fost reluată în tradiția Rugăciunii către Isus: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Fie că e vorba de vindecarea unor boli sau de iertarea păcatelor, Isus răspunde mereu rugăciunii care i se adresează cu credință: „Mergi în pace, credința ta te-a mântuit!”

      Sfântul Augustin rezumă în mod minunat cele trei dimensiuni ale rugăciunii lui Isus: „El se roagă pentru noi ca preotul nostru, El se roagă în noi drept cap al nostru, El primește rugăciunea noastră ca Dumnezeul nostru. Să ne recunoaștem deci în El glasurile noastre, iar în noi, glasul lui”[37].

Rugăciunea Fecioarei Maria

2617. Rugăciunea Mariei ne este dezvăluită în zorii plinirii timpurilor. Înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu și de revărsarea Duhului Sfânt, rugăciunea ei colaborează într-un mod unic la planul binevoitor al Tatălui: la Buna- Vestire, pentru zămislirea lui Cristos[38], și la Rusalii, pentru nașterea Bisericii, Trupul lui Cristos[39]. În credința slujitoarei sale smerite, Darul lui Dumnezeu află primirea pe care El o aștepta de la începutul timpurilor. Aceea pe care Atotputernicul a făcut-o „plină de har” răspunde prin oferirea întregii sale ființe: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” Fiat este rugăciunea creștină: să fim cu totul ai lui, de vreme ce El este cu totul al nostru.

2618. Evanghelia ne dezvăluie cum se roagă și mijlocește Maria în credință: la Cana[40], Mama lui Isus îl roagă pe Fiul său pentru nevoile unui ospăț de nuntă, semn al unui alt Ospăț, cel al nunții Mielului, care-și dăruiește Trupul și Sângele la cererea Bisericii, Mireasa lui. Iar în ceasul Noului Legământ, la picioarele Crucii[41], Maria este ascultată ca fiind Femeia, noua Evă, adevărata „Mamă a celor vii”.

2619. Iată de ce cântarea Mariei[42], Magnificat-ul latin, Megalynarion-ul bizantin, este deopotrivă cântarea Maicii lui Dumnezeu și cântarea Bisericii, cântarea Fiicei Sionului și cea a noului Popor al lui Dumnezeu, cântare de mulțumire pentru plinătatea de haruri revărsate în economia mântuirii, cântarea „săracilor”, a căror speranță se realizează prin împlinirea făgăduințelor făcute părinților noștri, „lui Abraham și seminției lui, în veac”.

PE SCURT

2620. În Noul Testament, modelul desăvârșit al rugăciunii se află în rugăciunea filială a lui Isus. Făcută adesea în singurătate, în taină, rugăciunea lui Isus implică o aderare iubitoare la voința Tatălui, până la Cruce, și o încredere absolută că ea va fi ascultată.

2621. În învățătura sa, Isus îi deprinde pe ucenici să se roage cu o inimă purificată, cu o credință vie și perseverentă, cu o cutezanță filială. El îi cheamă la veghere și îi îndeamnă să-i înfățișeze lui Dumnezeu cererile lor în numele său. Isus Cristos ascultă El însuși rugăciunile care îi sunt adresate.

2622. Rugăciunea Fecioarei Maria, atât în Fiat, cât și în Magnificat, se caracterizează prin oferirea generoasă a întregii sale ființe întru credință.

Note

[1] Cf. Lc 1, 49; 2, 19. 51.
[2] Cf. Lc 3, 21.
[3] Cf. Lc. 9, 28.
[4] Cf. Lc 22, 41-44.
[5] Cf. Lc 6, 12.
[6] Cf. Lc 9, 18-20.
[7] Cf. Lc 22, 32.
[8] Cf. Mc 1, 35; 6, 46; Lc 5, 16.
[9] Cf. Evr 2, 15; 4, 15.
[10] Cf Mt 11, 25-27; Lc 10, 21-22.
[11] Cf In 11, 41-42.
[12] Cf. Mt 6, 21. 33.
[13] Cf. In 17.
[14] Cf. Ps 22, 2.
[15] Cf. Mc 15, 37; In 19, 30b.
[16] Cf. Fapte 13, 33.
[17] Cf. Mt 5, 23-24.
[18] Cf. Mt 5, 44-45.
[19] Cf. Mt 6, 7.
[20] Cf. Mt 6, 14-15.
[21] Cf. Mt 6, 21. 25. 33.
[22] Cf. Mt 7, 7-11. 13-14.
[23] Cf. Mt 21, 21.
[24] Cf. Mt 8, 10.
[25] Mt 15, 28. – 63. – 64.
[26] Cf. Mt 9, 38; Lc 10, 2; In 4, 34.
[27] Cf. Mc 13; Lc 12, 34-36.
[28] Cf. Lc 22, 40. 46.
[29] Cf. Lc 11, 5-13.
[30] Cf. Lc 18, 1-8.
[31] Cf. Lc 18, 9-14.
[32] Cf. In 14, 13.
[33] Cf. In 14, 13-14.
[34] Cf. In 14, 23-26; 15, 7. 16; 16, 13-15; 16, 23-27.
[35] Leprosul: cf. Mc 1, 40-41; Iair: cf. Mc 5, 36; cananeeanca: cf. Mc 7, 29; tâlharul cel bun: cf. Lc 23, 39-43.
[36] Cei care-l duceau pe paralitic: cf. Mc 2, 3-5; femeia bolnavă care-i atinge veșmântul: cf. Mc 5, 28; lacrimile și mirul păcătoasei: cf. Lc 7, 37-38.
[37] Psal. 85, 1; cf. IGLH 7.
[38] Cf. Lc 1, 38.
[39] Cf. Fapte 1, 14.
[40] Cf. In 2, 1-12.
[41] Cf. In 19, 25-27.
[42] Cf. Lc 1, 46-55.