Meniu

Lupta rugăciunii

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creștină
SECȚIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viața creștină
CAPITOLUL AL TREILEA
Viața de rugăciune

ARTICOLUL 2
Lupta rugăciunii

  1. Rugăciunea este un dar al harului și un răspuns decis din partea noastră. Ea presupune întotdeauna un efort. Marii rugători din Vechiul Legământ, dinainte de Cristos, precum și Maica Domnului și sfinții împreună cu El, ne învață acest lucru: rugăciunea este o luptă. Împotriva cui? Împotriva noastră înșine și împotriva șiretlicurilor Ispititorului, care face totul pentru a-l abate pe om de la rugăciune, de la unirea cu Dumnezeul lui. Ne rugăm așa cum trăim, pentru că trăim așa cum ne rugăm. Dacă nu vrem să acționăm îndeobște după Duhul lui Cristos, nu putem nici să ne rugăm îndeobște în Numele lui. “Lupta spirituală” a noii vieți a creștinului nu poate fi despărțită de lupta rugăciunii.

I. Obiecțiile față de rugăciune

  1. În lupta rugăciunii avem de înfruntat, în noi înșine și în jurul nostru, concepții greșite asupra rugăciunii. Unele văd în ea o simplă operațiune psihologică, altele – un efort de concentrare pentru a ajunge la vidul mental. Altele o reduc la anumite atitudini și cuvinte rituale. În inconștientul multor creștini, rugăciunea este o ocupație incompatibilă cu tot ce au ei de făcut: n-au vreme pentru ea. Cei care îl caută pe Dumnezeu prin rugăciune se descurajează repede dacă nu știu că rugăciunea vine și de la Duhul Sfânt, nu numai de la ei înșiși.
  1. Mai avem de înfruntat și unele mentalități “ale lumii acesteia”; dacă nu suntem atenți, ele ajung să ne contamineze; de pildă, că adevărul ar fi doar ceea ce se verifică prin rațiune și prin știință (or, rugăciunea este un mister care depășește și conștientul, și inconștientul nostru); că doar valorile de producție și de randament ar conta (iar rugăciunea, neproductivă, ar fi deci inutilă); senzualismul și confortul luate drept criterii ale adevărului, ale binelui și ale frumosului (or, rugăciunea, “iubire a Frumuseții” [filocalie], e îndrăgostită de Slava Dumnezeului celui viu și adevărat); ca reacție împotriva activismului, iată rugăciunea înfățișată uneori ca o fugă de lume (or, rugăciunea creștină nu este nici ieșire din istorie, nici divorț față de viață).
  1. În sfârșit, lupta noastră trebuie să facă față la ceea ce resimțim drept eșecuri în rugăciune: descurajarea în fața uscăciunilor noastre, tristețea de a nu da totul Domnului pentru că avem “multe avuții”[1], decepția că nu ni se împlinesc rugile după vrerea noastră, rănirea orgoliului care se înțepenește în nevrednicia noastră de oameni păcătoși, alergia la gratuitatea rugăciunii etc. Concluzia este mereu aceeași: la ce bun să ne rugăm? Pentru a înfrânge aceste obstacole, trebuie să ne luptăm pentru umilință, pentru încredere și pentru perseverență.

II. Umila veghere a inimii

În fața greutăților rugăciunii

  1. Dificultatea obișnuită a rugăciunii noastre este neatenția. Ea poate să se refere la cuvinte și la sensul lor, în rugăciunea vocală; poate să se refere, mai profund, la Acela căruia ne rugăm, atât în rugăciunea vocală (liturgică sau personală), cât și în meditație sau în rugăciunea mentală. A te apuca să vânezi neatențiile ar însemna să le cazi în cursă, în vreme ce este de ajuns să ne întoarcem la inima noastră: o pierdere de atenție ne dezvăluie lucrurile de care suntem atașați, iar această conștientizare smerită în fața Domnului trebuie să ne trezească iubirea preferențială pentru El, oferindu-i cu hotărâre inima noastră pentru ca El să o purifice. Aici se situează lupta: în alegerea Stăpânului pe care vrem să-l slujim[2].
  1. În mod pozitiv, lupta împotriva eu-lui nostru posesiv și dominator constă în veghere, în trezia inimii. Când Isus insistă asupra vegherii, ea se leagă întotdeauna de El, de Venirea lui, în ziua de pe urmă și în fiecare zi: “astăzi”. Mirele vine la miezul nopții; lumina care nu trebuie să se stingă este cea a credinței: “Despre tine-mi spune inima: «Caută fața Lui»” (Ps 27, 8).
  1. O altă dificultate, mai ales pentru cei care vor cu sinceritate să se roage, este uscăciunea. Ea face parte din rugăciunea mentală în care inima este “înțărcată”, fără atracție pentru gânduri, amintiri și simțăminte, fie ele și spirituale. Aceasta este clipa credinței pure, care rămâne cu fidelitate împreună cu Isus, în agonie și în mormânt. “Bobul de grâu, dacă moare, dă multă roadă” (In 12, 24). Dacă uscăciunea este datorată lipsei de rădăcină, deoarece Cuvântul a căzut pe piatră, lupta ține de convertire[3].

În fața ispitelor din timpul rugăciunii

  1. Ispita cea mai frecventă, cea mai ascunsă, este lipsa de credință. Ea se manifestă mai puțin printr-o necredință declarată, cât printr-o preferință de fapt. Când începem să ne rugăm, o mie de treburi sau de griji, socotite urgente, ni se înfățișează ca mai importante. Din nou e momentul adevărului inimii și al iubirii preferențiale. Uneori ne întoarcem către Domnul ca înspre ultimul sprijin: dar credem noi oare cu adevărat acest lucru? Alteori îl luăm pe Domnul drept aliat, dar inima ne e încă plină de prezumție. În toate cazurile, lipsa noastră de credință arată că nu ne aflăm încă în dispoziția inimii smerite: “Fără Mine nu puteți face nimic” (In 15, 5).
  1. O altă ispită, căreia prezumția îi deschide ușa, este lenea spirituală (lat. – acedia). Părinții spirituali înțeleg prin aceasta o formă de deprimare datorată slăbirii ascezei, scăderii vigilenței, neglijenței inimii. “Duhul este sârguincios, dar trupul este slab” (Mt 26, 41). Cu cât cădem mai de sus, cu atât suferim mai mult. Descurajarea, dureroasă, este reversul prezumției. Cel smerit nu se miră de mizeria proprie; ea îl determină la mai multă încredere, la rezistență în statornicie.

III. Încrederea filială

  1. Încrederea filială este încercată – și se dovedește – în strâmtorare[4]. Dificultatea principală privește rugăciunea de cerere, fie pentru sine, fie pentru ceilalți, în mijlocire. Unii încetează chiar să se roage, pentru că, gândesc ei, cererea nu le este îndeplinită. Aici se pun două întrebări: Pentru ce credem noi că cererea nu ne-a fost îndeplinită? În ce fel rugăciunea noastră este ascultată, este “eficientă”?

De ce să ne plângem că nu suntem ascultați?

  1. Ar trebui, înainte de toate, să ne mire o constatare. Când îl lăudăm pe Dumnezeu sau îi mulțumim pentru binefacerile sale în general, nu suntem deloc îngrijorați să știm dacă rugăciunea noastră îi este pe plac. În schimb, avem pretenția să vedem rezultatul cererii noastre. Care este, prin urmare, imaginea lui Dumnezeu ce motivează rugăciunea noastră: este El un mijloc de care ne folosim, sau Tatăl Domnului nostru Isus Cristos?
  1. Suntem convinși oare că “nu știm să cerem așa cum trebuie” (Rom 8, 26)? Îi cerem noi lui Dumnezeu “ceea ce se cuvine”? Tatăl nostru știe ce ne trebuie, înainte ca noi să i-o cerem[5], dar El așteaptă cererea noastră, pentru că demnitatea fiilor săi stă în libertatea lor. Or, trebuie să ne rugăm cu Duhul lui de libertate, pentru a-i cunoaște într-adevăr dorința[6].
  1. “Nu aveți pentru că nu cereți. Cereți și nu primiți pentru că cereți rău, spre a cheltui pentru patimile voastre” (Iac 4, 2-3)[7]. Dacă cerem cu o inimă împărțită, “adulteră”[8], Dumnezeu nu poate să ne împlinească cererea, pentru că El vrea binele nostru, vrea să trăim. “Credeți voi că în van spune Scriptura: «Până la gelozie iubește Duhul pe care l-a pus în voi»?” (Iac 4, 5) Dumnezeu e “gelos” pentru noi, ceea ce este semnul realității iubirii sale. Să intrăm în dorința Duhului său și vom fi ascultați:

    Nu te mâhni dacă nu primești pe dată de la Dumnezeu ceea ce îi ceri; înseamnă că El vrea să-ți facă și mai mult bine, pentru statornicia ta de a rămâne cu El în rugăciune[9].

    El vrea ca dorința noastră să fie încercată în rugăciune. Astfel, El ne pregătește să primim ceea ce este gata să ne dea[10].

În ce fel rugăciunea noastră este eficace?

  1. Revelarea rugăciunii în economia mântuirii ne învață că credința se sprijină pe acțiunea lui Dumnezeu în istorie. Încrederea filială este trezită de acțiunea lui prin excelență: pătimirea și Învierea Fiului său. Rugăciunea creștină este o colaborare cu Providența lui Dumnezeu, cu planul lui de iubire pentru oameni.
  1. La Sfântul Paul, această încredere e cutezătoare[11], întemeiată pe rugăciunea Duhului în noi și pe iubirea fidelă a Tatălui care ni l-a dat pe Fiul Său unic[12]. Transformarea inimii care se roagă este cel dintâi răspuns la cererea noastră.
  1. Rugăciunea lui Isus face din rugăciunea creștină o cerere eficace. El este modelul rugăciunii, se roagă în noi și cu noi. Întrucât inima Fiului nu caută decât ceea ce îi place Tatălui, cum s-ar putea lega inima fiilor adoptivi mai degrabă de daruri, decât de Cel ce dăruiește?
  1. Isus se roagă și pentru noi, în locul nostru și în favoarea noastră. Toate cererile noastre au fost adunate o dată pentru totdeauna în Strigătul lui de pe Cruce și împlinite de Tatăl în Învierea lui, și de aceea el nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl[13]. Dacă rugăciunea noastră este unită cu hotărâre cu cea a lui Isus, în încredere și îndrăzneală filială, noi dobândim tot ce cerem în numele lui, mult mai mult decât un lucru sau altul: pe însuși Duhul Sfânt, care cuprinde toate darurile.

A persevera în iubire

  1. “Rugați-vă fără încetare” (1 Tes 5, 17), “mulțumind pururea pentru toate lui Dumnezeu Tatăl în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Ef 5, 20), “rugați-vă fără încetare cu tot felul de rugăciuni și cereri în Duhul; întru aceasta privegheați fără încetare, rugându-vă pentru toți sfinții” (Ef 6, 18). “Nu ni s-a poruncit să muncim, să veghem și să postim fără încetare, în vreme ce a ne ruga neîncetat este lege pentru noi”[14]. Această râvnă neobosită nu poate veni decât din iubire. Împotriva inerției și lenei noastre, lupta rugăciunii este cea a iubirii smerite, încrezătoare și perseverente. Această iubire ne deschide inimile asupra a trei adevăruri evidente de credință, luminoase și dătătoare de viață:
  1. Rugăciunea este întotdeauna cu putință: timpul creștinului este cel al lui Cristos înviat, care este cu noi “în toate zilele” (Mt 28, 20), oricare ar fi furtunile[15]. Timpul nostru este în mâna lui Dumnezeu:

    Chiar și la piață sau într-o plimbare de unul singur, puteți face o rugăciune continuă și înflăcărată; ori șezând în prăvălia voastră, în timp ce cumpărați sau vindeți, ba chiar și în timp ce vă îndeletniciți cu bucătăria[16].

  1. Rugăciunea este o necesitate vitală. Dovada prin contrariu nu este mai puțin convingătoare: dacă nu ne lăsăm conduși de Duhul Sfânt, recădem în robia păcatului[17]. Cum poate Duhul Sfânt să fie “Viața noastră”, dacă inima noastră e departe de El?

    Nimic nu are valoarea rugăciunii; ea face cu putință ceea ce este cu neputință, ușor ceea ce este greu. Este cu neputință ca omul care se roagă să păcătuiască[18].

    Cine se roagă se mântuiește cu siguranță; cine nu se roagă se osândește cu siguranță[19].

  1. Rugăciunea și viața creștină sunt de nedespărțit, pentru că este vorba despre aceeași iubire și aceeași abnegație ce ia naștere din iubire. Aceeași conformitate filială și iubitoare la planul de iubire al Tatălui. Aceeași unire transformatoare întru Duhul Sfânt, care ne configurează mereu mai mult cu Cristos Isus. Aceeași iubire pentru toți oamenii, acea iubire cu care ne-a iubit Isus. “Tot ce veți cere Tatălui în numele meu, El vă va da. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unii pe alții” (In 15, 16-17). Cel care unește rugăciunea cu faptele și faptele cu rugăciunea, acela se roagă fără încetare. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fără încetare[20].

Rugăciunea Ceasului lui Isus

  1. Când i-a venit Ceasul, Isus se roagă Tatălui[21]. Rugăciunea sa, cea mai lungă transmisă de Evanghelie, îmbrățișează întreaga economie a creației și a mântuirii, precum și moartea și Învierea sa. Rugăciunea Ceasului lui Isus rămâne mereu a sa, la fel cum Paștele său, petrecut “o dată pentru totdeauna”, rămâne prezent în liturgia Bisericii sale.
  1. Tradiția creștină o numește pe bună dreptate “rugăciunea sacerdotală” a lui Isus. Ea este rugăciunea Marelui nostru Preot, inseparabilă de Jertfa sa, de “trecerea” sa (Paștele) către Tatăl, în care El este “consacrat” cu totul Tatălui[22].
  1. În această rugăciune pascală, sacrificială, totul se află “recapitulat” în El[23]: Dumnezeu și lumea, Cuvântul și trupul, viața veșnică și timpul, iubirea care se dăruiește și păcatul care îl trădează, ucenicii prezenți și cei care prin cuvântul lor vor crede în El, înjosirea și slava. Ea este rugăciunea Unității.
  1. Isus a îndeplinit cu totul lucrarea Tatălui, iar rugăciunea sa, ca și Jertfa sa se extind până la sfârșitul timpurilor. Rugăciunea Ceasului umple timpurile de pe urmă și le duce către împlinirea lor. Isus, Fiul căruia Tatăl i-a dat totul, este dăruit cu totul Tatălui și, în același timp, se exprimă cu o libertate suverană[24], datorită puterii pe care Tatăl i-a dat-o asupra a tot trupul. Fiul, care s-a făcut Slujitor, este Domnul, Atotputernicul (Pantocrator). Marele nostru Preot care se roagă pentru noi este și Cel care se roagă în noi și Dumnezeul care ne ascultă.
  1. Numai intrând în sfântul Nume al Domnului Isus putem îmbrățișa dinlăuntru rugăciunea pe care o învățăm de la El: “Tatăl nostru!” Rugăciunea lui sacerdotală inspiră dinlăuntru marile cereri din “Tatăl nostru”: grija pentru Numele Tatălui[25], pasiunea pentru Împărăția (Gloria[26]) lui, împlinirea voinței Tatălui, a planului lui de mântuire[27] și izbăvirea de rău[28].
  1. În sfârșit, aceasta e rugăciunea în care Isus ne revelează și ne dă “cunoașterea” nedespărțită a Tatălui și a Fiului[29], care este însuși misterul Vieții de rugăciune.

PE SCURT

  1. Rugăciunea presupune un efort și o luptă cu noi înșine și cu șiretlicurile Ispititorului. Lupta rugăciunii este nedespărțită de “lupta spirituală” necesară pentru a acționa îndeobște după Duhul lui Cristos: ne rugăm cum trăim, pentru că trăim cum ne rugăm.
  1. În lupta rugăciunii trebuie să înfruntăm concepții greșite, diferite curente de mentalitate, experiența eșecurilor noastre. Acestor ispite, care aruncă îndoiala asupra folosului și chiar asupra posibilității înseși a rugăciunii, se cuvine să le răspundem prin umilință, prin încredere și prin perseverență.
  1. Greutățile principale în practicarea rugăciunii sunt neatenția și uscăciunea. Remediul se află în credință, în convertire și în vegherea inimii.
  1. Două ispite amenință mai des rugăciunea: lipsa de credință și lenea spirituală, care este o formă de deprimare datorată slăbirii ascezei și care duce la descurajare.
  1. Încrederea filială este pusă la încercare atunci când avem sentimentul că nu suntem întotdeauna ascultați. Evanghelia ne invită să ne întrebăm asupra conformității rugăciunii noastre cu dorința Duhului.
  1. “Rugați-vă fără încetare” (1 Tes 5, 17). Rugăciunea este mereu cu putință. Ea este chiar o necesitate vitală. Rugăciunea și viața creștină sunt de nedespărțit.
  1. Rugăciunea Ceasului lui Isus, numită pe bună dreptate “rugăciunea sacerdotală”[30], recapitulează toată economia creației și a mântuirii. Ea inspiră marile cereri din “Tatăl nostru”.

 

Note


[1] Cf. Mc 10, 22.
[2] Cf. Mt 6, 21. 24.
[3] Cf. Lc 8, 6. 13.
[4] Cf. Rom 5, 3-5.
[5] Cf. Mt 6, 8.
[6] Cf. Rom 8, 27.
[7] Cf. tot contextul din Iac 4, 1-10; 1, 5-8; 5, 16.
[8] Cf. Iac 4, 4.
[9] Evagrios, Or. 34.
[10] Sf. Augustin, Ep. 130, 8, 17.
[11] Cf. Rom 10, 12-13.
[12] Cf. Rom 8, 26-39.
[13] Cf. Evr 5, 7; 7, 25; 9, 24.
[14] Evagrios, Cap. pract. 49.
[15] Cf. Lc 8, 24.
[16] Sf. Ioan Chrysostom, Ecl. 2.
[17] Cf. Gal 5, 16-25.
[18] Sf. Ioan Chrysostom, Anna 4, 5.
[19] Sf. Alfons de Liguori, Mez.
[20] Origene, Or. 12.
[21] Cf. In 17.
[22] Cf. In 17, 11. 13. 19.
[23] Cf. Ef 1, 10.
[24] Cf. In 17, 11. 13. 19. 24.
[25] Cf. In 17, 6. 11. 12. 26.
[26] Cf. In 17, 1. 5. 10. 22. 23-26.
[27] Cf. In 17, 2. 4. 6. 9. 11. 12. 24.
[28] Cf. In 17, 15.
[29] Cf. In 17, 3. 6-10. 25.
[30] Cf. In 17.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *