Meniu

Noi credem

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credință
SECȚIUNEA ÎNTÂI
“Cred” – “Credem”
CAPITOLUL AL TREILEA
Răspunsul omului dat lui Dumnezeu

ARTICOLUL 2
Noi credem

  1. Credința este un act personal: răspunsul liber al omului la inițiativa lui Dumnezeu care se revelează. Dar credința nu este un act izolat. Nimeni nu poate să creadă singur, după cum nimeni nu poate să trăiască singur. Nimeni nu și-a dăruit singur credința, după cum nimeni nu și-a dăruit singur viața. Credinciosul a primit credința de la alții și trebuie să o transmită altora. Iubirea noastră față de Isus și față de oameni ne împinge să vorbim și altora despre credința noastră. Fiecare credincios este, astfel, ca o verigă în marele lanț al celor credincioși. Eu nu pot crede fără a fi susținut de credința celorlalți și, prin credința mea, contribui la susținerea credinței celorlalți.
  1. “Eu cred”[1]: este credința Bisericii, mărturisită personal de fiecare credincios, mai ales la botez. “Noi credem”[2]: este credința Bisericii, mărturisită de episcopii adunați în Conciliu sau, mai general, de adunarea liturgică a celor credincioși. “Eu cred”: este, de asemenea, Biserica, Mama noastră, care-i răspunde lui Dumnezeu prin credința ei și care ne învață să spunem: “Eu cred”, “Noi credem”.

I. “Privește, Doamne, la credința Bisericii tale”

  1. În primul rând, Biserica este cea care crede, și astfel, poartă, hrănește și susține credința mea. În primul rând, Biserica este cea care, pretutindeni, îl mărturisește pe Domnul (“Pe tine, pe toată fața pământului, te mărturisește Sfânta Biserică”, cântăm în Te Deum) și cu ea și în ea suntem atrași și aduși să mărturisim și noi: “Eu cred”, “Noi credem”. Prin Biserică primim credința și viața cea nouă în Cristos, prin botez. În Rituale Romanum, cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: “Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Și răspunsul e: “Credința”. “Ce-ți dă credința?” “Viața veșnică”[3].
  1. Mântuirea vine numai de la Dumnezeu. Dar, pentru că primim viața de credință prin Biserică, ea este mama noastră: “Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre nașteri; nu credem în Biserică ca și cum ar fi autoarea mântuirii noastre”[4]. Fiind mama noastră, Biserica este și educatoarea credinței noastre.

II. Limbajul credinței

  1. Noi nu credem în formule, ci în realitățile pe care ele le exprimă și pe care credința ne îngăduie să le “atingem”. “Actul (de credință al) credinciosului nu se oprește la enunț, ci la realitatea enunțată”[5]. Totuși, de aceste realități ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinței. Acestea ne îngăduie să exprimăm și să transmitem credința, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm și să o trăim tot mai mult.
  1. Biserica, “stâlpul și reazemul adevărului” (1 Tim 3, 15), păstrează cu fidelitate “credința transmisă sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos, ea transmite din generație în generație mărturisirea de credință a apostolilor. Așa cum o mamă îi învață pe copiii ei să vorbească și prin însuși acest fapt să înțeleagă și să comunice, Biserica, Maica noastră, ne învață limbajul credinței, pentru a ne introduce în înțelegerea și viața de credință.

III. O singură credință

  1. De veacuri, prin atâtea limbi, culturi, popoare și neamuri, Biserica nu încetează a-și mărturisi credința unică, primită de la un singur Domn, transmisă printr-un singur botez, înrădăcinată în convingerea că toți oamenii nu au decât un singur Dumnezeu și Tată[6]. Sfântul Irineu de Lyon, martor al acestei credințe, afirmă:
  1. “Într-adevăr, Biserica, deși răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, primindu-și de la apostoli și de la ucenicii lor credința, (…) păstrează cu grijă [această propovăduire și credință] și, ca și cum ar locui într-o singură casă, crede în ea în același fel, într-un suflet și într-o inimă, și le propovăduiește, le învață și le transmite într-un glas, ca dintr-o singură gură”[7].
  1. “Într-adevăr, chiar dacă limbile sunt felurite în lume, conținutul Tradiției este unul și același. Și nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credință sau altă Tradiție, nici cele care sunt la iberi, nici cele care sunt la celți, nici cele din Orient, din Egipt, din Libia, nici cele care se află în centrul lumii…”[8] “Așadar mesajul Bisericii este veridic și trainic, pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”[9].
  1. “Această credință, pe care am primit-o de la Biserică, o păstrăm cu grijă, căci fără încetare, sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu, ca o comoară de mare preț închisă într-un vas scump, întinerește ea însăși și întinerește și vasul în care se află”[10].

PE SCURT

  1. Credința este o adeziune personală a omului întreg față de Dumnezeu care se revelează. Ea comportă adeziunea minții și voinței la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte și cuvinte.
  1. «A crede» are deci o dublă referință: la persoană și la adevăr; la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă.
  1. Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
  1. Credința este un dar supranatural al lui Dumnezeu. Pentru a crede, omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt.
  1. «A crede» este un act uman, conștient și liber, care corespunde demnității persoanei umane.
  1. «A crede» este un act eclezial. Credința Bisericii precede, naște, poartă și hrănește credința noastră. Biserica este mama tuturor celor care cred. “Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată, dacă nu are Biserica drept mamă”[11].
  1. «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis, și pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”[12].
  1. Credința este necesară pentru mântuire. Domnul însuși afirmă acest lucru: “Cel care va crede și va fi botezat se va mântui; cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16, 16).
  1. «Credința este o pregustare a cunoașterii, care ne va face fericiți în viața viitoare”[13].

 

Note


[1] Simbolul Apostolilor.
[2] Crezul niceno-constantinopolitan, în originalul grecesc.
[3] OBA.
[4] Faustus de Riez, Spir. 1, 2
[5] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 1, 2, ad 2.
[6] Cf. Ef 4, 4-6.
[7] Haer. 1, 10, 1-2.
[8]. Ibid.
[9] Ibid., 5, 20, 1.
[10] Ibid., 3, 24, 1.
[11] Sf. Ciprian, Unit. Eccl.
[12] SPF 20.
[13] Sf. Toma Aq., Comp. 1, 2.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *