Meniu

Participarea la viaţa socială

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos
SECȚIUNEA ÎNTÂI
Vocația omului: viața în Duh
CAPITOLUL AL DOILEA
COMUNITATEA UMANĂ

ARTICOLUL 2
Participarea la viața socială

I. Autoritatea

  1. “Viața în societate ar fi lipsită de ordine și de rodnicie fără prezența unor oameni învestiți în mod legitim cu autoritate și care asigură salvgardarea instituțiilor și contribuie într-o măsură suficientă la înfăptuirea binelui comun”[1].

    Se numește “autoritate” temeiul în virtutea căruia anumite persoane sau instituții dau legi și porunci unor oameni și așteaptă ascultare din partea lor.

  1. Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate care să o conducă[2]. Aceasta își găsește fundamentul în natura umană. Ea e necesară pentru unitatea Cetății. Rolul ei constă în a asigura pe cât posibil binele comun al societății.
  1. Autoritatea cerută de ordinea morală vine de la Dumnezeu: “Toți oamenii să se supună autorităților care sunt deasupra lor, căci nu există autoritate decât de la Dumnezeu și cele care există sunt rânduite de Dumnezeu. Așadar cel care se împotrivește autorității se împotrivește orânduielii lui Dumnezeu, iar răzvrătiții își vor atrage asupra lor osândă” (Rom 13, 1-2)[3].
  1. Datoria de ascultare impune tuturor să dea autorității cinstirea cuvenită și să înconjoare cu respect și, în funcție de meritul lor, cu recunoștință și bunăvoință persoanele care o exercită. Găsim sub pana sfântului Papă Clement Romanul cea mai veche rugăciune a Bisericii pentru autoritatea politică[4]:

    “Dăruiește-le, Doamne, sănătate, pace, bună înțelegere, stăpânire neclintită, ca să împlinească fără piedici cârmuirea pe care le-ai încredințat-o. Căci Tu, Stăpâne, Împărate ceresc al veacurilor, dăruiești fiilor oamenilor mărire, cinste și putere asupra celor de pe pământ.

    Cârmuiește-le, Doamne, sfatul, ca să caute ceea ce este bine și plăcut înaintea ochilor tăi, pentru ca, folosindu-și cu evlavie, cu pace și blândețe puterea primită de la tine, să afle bunăvoință în fața ta”[5]

  1. Dacă autoritatea trimite la o ordine fixată de Dumnezeu, “determinarea regimului politic și desemnarea conducătorilor trebuie să fie lăsate la libera voință a cetățenilor”[6].

    Diversitatea regimurilor politice este admisibilă din punct de vedere moral, cu condiția ca ele să contribuie la binele legitim al comunității care le adoptă. Regimurile a căror natură este contrară legii naturale, ordinii publice și drepturilor fundamentale ale persoanelor nu pot realiza binele comun al națiunilor cărora li s-au impus.

  1. Autoritatea nu-și are în ea însăși obârșia legitimității morale. Ea nu trebuie să se comporte în mod despotic, ci să acționeze pentru binele comun ca o “forță morală bazată pe libertate și pe simțul de răspundere”[7]:

    Legislația umană nu dobândește caracter de lege decât în măsura în care se conformează dreptei rațiuni; de aici se vede că ea își are puterea de la legea veșnică. În măsura în care ea s-ar îndepărta de rațiune, ar trebui să fie declarată nedreaptă, căci nu ar corespunde noțiunii de lege; ar fi mai degrabă o formă de violență[8].

  1. Autoritatea nu se exercită în mod legitim decât dacă urmărește binele comun al grupului respectiv și dacă, pentru a-l atinge, folosește mijloace licite din punct de vedere moral. Dacă celor care conduc li se întâmplă să promulge legi nedrepte, sau să ia măsuri contrare ordinii morale, aceste dispoziții nu sunt obligatorii pentru conștiințe. “În acest caz, autoritatea încetează să fie autoritate și degenerează în oprimare”[9].
  1. “E preferabil ca orice putere să fie contrabalansată de alte puteri și de alte sfere de competență care să o mențină în limite juste. Acesta e principiul «statului de drept», în care e suverană legea, și nu voința arbitrară a oamenilor”[10].

II. Binele comun

  1. Conform cu natura socială a omului, binele fiecăruia se află în mod necesar în relație cu binele comun. Acesta nu poate fi definit decât în raport cu persoana umană:

    Nu trăiți izolați, retrași în voi înșivă, ca și cum ați fi deja îndreptățiți, ci adunați-vă ca să căutați împreună ceea ce e spre binele tuturor[11].

  1. Prin bine comun trebuie să înțelegem “ansamblul condițiilor de viață socială, care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai din plin și mai ușor perfecțiunea”[12]. Binele comun interesează viața tuturor. El pretinde prudență din partea fiecăruia, și mai mult din partea celor care exercită o funcție de autoritate. El cuprinde trei elemente esențiale:
  1. Presupune, în primul rând, respectul față de persoană ca atare. În numele binelui comun, puterile publice sunt datoare să respecte drepturile fundamentale și inalienabile ale persoanei umane. Societatea e datoare să îngăduie fiecărui membru al său să-și realizeze vocația. În special, binele comun rezidă în condițiile de exercitare a libertăților naturale, care sunt indispensabile pentru înflorirea vocației omului: de exemplu, “dreptul de a acționa conform cu norma dreaptă a conștiinței, dreptul la ocrotirea vieții private și la o justă libertate, inclusiv în materie de religie”[13].
  1. În al doilea rând, binele comun pretinde bunăstarea socială și dezvoltarea grupului însuși. Dezvoltarea este rezumatul tuturor îndatoririlor sociale. Desigur, autoritatea e cea care trebuie să arbitreze, în numele binelui comun, între diferitele interese particulare. Dar ea trebuie să facă accesibile fiecăruia cele de care are nevoie pentru a duce o viață cu adevărat umană: hrană, îmbrăcăminte, sănătate, muncă, educație și cultură, informație adecvată, dreptul de a întemeia o familie etc.[14]
  1. Binele comun implică, în sfârșit, pacea, adică o ordine dreaptă durabilă și sigură. El presupune deci ca autoritatea să asigure, prin mijloace oneste, securitatea societății și a membrilor ei. El întemeiază dreptul la legitimă apărare personală și colectivă.
  1. Dacă fiecare comunitate umană posedă un bine comun care-i îngăduie recunoașterea ca atare, realizarea acestuia cea mai completă se găsește în comunitatea politică. Îi revine statului sarcina să apere și să promoveze binele comun al societății civile, al cetățenilor și al corpurilor intermediare.
  1. Dependențele umane se intensifică. Ele se extind treptat la Pământul întreg. Unitatea familiei umane, adunând ființe ce se bucură de o demnitate naturală egală, implică un bine comun universal. Acesta pretinde o organizare a comunității națiunilor, capabilă “să se ocupe de diversele nevoi ale oamenilor, atât în domeniul vieții sociale, de care țin alimentația, sănătatea, munca, educația, cât și privind unele împrejurări speciale ce pot apărea pe alocuri, cum ar fi (…) rezolvarea situației dramatice a refugiaților risipiți în lumea întreagă sau ajutorarea imigranților și a familiilor lor”[15].
  1. Binele comun este întotdeauna orientat spre progresul persoanelor: “Ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor, și nu invers”[16]. Această ordine are drept bază adevărul, se construiește în dreptate, este însuflețită de iubire.

III. Responsabilitate și participare

  1. Participarea este angajarea voluntară și generoasă a persoanei în schimburile sociale. Toți trebuie să participe, fiecare după locul pe care îl ocupă și rolul pe care îl joacă, la promovarea binelui comun. Această îndatorire este inerentă demnității persoanei umane.
  1. Participarea se realizează, în primul rând, prin implicarea în domeniile ce pretind asumarea unei responsabilități personale: prin grija pentru educarea familiei, prin conștiinciozitate în muncă, omul participă la binele altora și al societății[17].
  1. Cetățenii trebuie, pe cât se poate, să ia parte activă la viața publică. Modalitățile acestei participări pot varia de la o țară sau de la o cultură la alta. “E de lăudat modul de a acționa al națiunilor în care majoritatea cetățenilor participă, într-o autentică libertate, la treburile publice”[18].
  1. Participarea tuturor la înfăptuirea binelui comun implică, precum orice îndatorire etică, o convertire mereu reînnoită a partenerilor sociali. Frauda și alte subterfugii, prin care unii se sustrag constrângerilor legii și prescripțiilor îndatoririi sociale, trebuie să fie condamnate cu fermitate, pentru că sunt incompatibile cu exigențele dreptății. Trebuie să existe preocuparea pentru dezvoltarea instituțiilor ce ameliorează condițiile de viață ale oamenilor[19].
  1. Cei care sunt învestiți cu autoritate sunt datori să întărească valorile ce atrag încrederea membrilor grupului și îi stimulează să se pună în slujba semenilor lor. Participarea începe prin educație și cultură. “Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generațiilor de mâine rațiuni de a trăi și de a spera”[20].

PE SCURT

  1. “Nu există autoritate decât de la Dumnezeu și cele care există sunt rânduite de Dumnezeu” (Rom 13, 1).
  1. Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate pentru a se menține și a se dezvolta.
  1. “Comunitatea politică și autoritatea publică își găsesc temeiul în natura umană și, ca atare, țin de ordinea prestabilită de Dumnezeu”[21].
  1. Autoritatea se exercită în mod legitim dacă se dedică urmăririi binelui comun al societății. Pentru a-l realiza, ea trebuie să folosească mijloace admisibile din punct de vedere moral.
  1. Diversitatea regimurilor politice este legitimă, cu condiția să concure la binele comunității.
  1. Autoritatea politică trebuie să se exercite în limitele ordinii morale și să garanteze condițiile de exercitare a libertății.
  1. Binele comun cuprinde “ansamblul condițiilor de viață socială care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai deplin și mai ușor perfecțiunea”[22].
  1. Binele comun cuprinde trei elemente esențiale: respectarea și promovarea drepturilor fundamentale ale persoanei; prosperitatea sau dezvoltarea bunurilor spirituale și temporale ale societății; pacea și securitatea grupului și a membrilor lui.
  1. Demnitatea persoanei umane presupune căutarea binelui comun. Fiecare trebuie să se preocupe să suscite și să susțină instituții care ameliorează condițiile vieții umane.
  1. Îi revine Statului sarcina să apere și să promoveze binele comun al societății civile. Binele comun al întregii familii umane pretinde o organizare a societății internaționale.

 

Note


[1] PT 46.
[2] Cf. Leon XIII, Enc. Immortale Dei; Enc. Diuturnum illud.
[3] Cf. 1 Pt 2, 13-17.
[4] Cf. deja 1 Tim 2, 1-2.
[5] Clement Romanul, Cor. 61, 1-2.
[6] GS 74, § 3.
[7] GS 74, § 2.
[8] Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 93, 3, ad 2.
[9] PT 51.
[10] CA 44.
[11] Barnaba, Ep. 4, 10.
[12] GS 26, § 1; cf. GS 74, § 1.
[13] GS 26, §2.
[14] Cf. GS 26, § 2.
[15] GS 84, § 2.
[16] GS 26, § 3.
[17] Cf. CA 43.
[18] GS 31, § 3.
[19] Cf. GS 30, § 1.
[20] GS 31, § 3.
[21] GS 74, § 3.
[22] GS 26, § 1.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *