Meniu

Porunca a cincea

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos
SECȚIUNEA A DOUA
Cele zece porunci
CAPITOLUL AL DOILEA
“Să-l iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți”

ARTICOLUL 5
Porunca a cincea

Să nu ucizi (Ex 20, 13).

Ați auzit că s-a spus celor de demult: “Să nu ucizi; iar cine va ucide va da seamă în fața judecății”. Eu însă vă spun că oricine se mânie pe fratele său va da seamă în fața judecății (Mt 5, 21-22).

  1. Viața umană este sacră, pentru că, încă de la originea sa, ea comportă acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și rămâne pentru totdeauna într-o relație deosebită cu Creatorul, unica sa finalitate. Numai Dumnezeu este stăpânul vieții de la începutul și până la sfârșitul ei: în nici o împrejurare, nimeni nu-și poate revendica dreptul să nimicească direct o ființă umană nevinovată”[1].

I. Respectul pentru viața umană

Mărturia Istoriei Sacre

  1. Scriptura, în relatarea uciderii lui Abel de către fratele său, Cain[2], dezvăluie, încă de la începuturile istoriei umane, prezența în om a mâniei și a lăcomiei, consecințe ale păcatului originar. Omul a devenit dușmanul semenului său. Dumnezeu arată ticăloșia acestui fratricid: “Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Acum, dar, blestemat să fii de pământul care și-a deschis gura ca să ia din mâna ta sângele fratelui tău” (Gen 4, 10-11).
  1. Legământul lui Dumnezeu cu omenirea este țesut din frecventa reamintire a darului divin al vieții umane și a violenței ucigătoare a omului:

    Voi cere socoteală pentru sângele fiecăruia dintre voi. (…) Cine varsă sânge de om, sângele său va fi vărsat de om. Căci după chipul lui Dumnezeu a fost făcut omul (Gen 9, 5-6).

    Vechiul Testament a considerat întotdeauna sângele ca un semn sacru al vieții[3]. Această învățătură este necesară în toate timpurile.

  1. Scriptura precizează interdicția poruncii a cincea: “Să nu-l ucizi pe cel nevinovat, nici pe cel drept” (Ex 23, 7). Uciderea voită a unui nevinovat contravine grav demnității ființei umane, “regulii de aur” și sfințeniei Creatorului. Legea care o interzice este universal valabilă: ea îi obligă pe toți și pe fiecare, întotdeauna și oriunde.
  1. În Cuvântarea de pe munte, Domnul reamintește porunca: “Să nu ucizi” (Mt 5, 21) și adaugă la ea interzicerea mâniei, a urii și a răzbunării. Mai mult, Cristos îi cere ucenicului său să întoarcă și celălalt obraz[4], să-și iubească dușmanii[5]. El însuși nu s-a apărat și i-a spus lui Petru să-și pună sabia în teacă[6].

Legitima apărare

  1. Legitima apărare a persoanelor și a societăților nu constituie o excepție la interdicția de a ucide un nevinovat, ceea ce este omucidere voită. “Acțiunea de apărare atrage un efect dublu: unul este păstrarea propriei vieți, iar celălalt, moartea agresorului. (…) Numai primul este voit; celălalt, nu”[7].
  1. Iubirea față de sine rămâne un principiu fundamental al moralității. Deci este legitim a-ți face respectat propriul drept la viață. Cine își apără viața nu se face vinovat de omucidere, chiar dacă este constrâns să-i dea agresorului său o lovitură mortală:

    Dacă pentru apărare se exercită o violență mai mare decât e nevoie, aceasta va fi ilicită. Dar dacă se respinge violența cu măsură, aceasta va fi licită. (…) Și nu este necesar pentru mântuire să se omită acest act de apărare măsurată pentru a evita uciderea celuilalt; căci avem obligația de a veghea mai mult la propria viață decât la a altuia[8].

  1. Legitima apărare poate fi nu numai un drept, ci o obligație gravă, pentru cel răspunzător de viața altuia, de binele comun al familiei sau al comunității civile.
  1. Apărarea binelui comun al societății cere punerea agresorului în imposibilitatea de a face rău. Din acest motiv, învățătura tradițională a Bisericii a recunoscut temeiul dreptului și îndatoririi autorității publice legitime de a aplica pedepse potrivit gravității delictului, fără a exclude, în cazuri de gravitate extremă, pedeapsa cu moartea. Din motive analoge, deținătorii autorității au dreptul să-i respingă cu armele pe agresorii comunității civile pe care o au în grijă.

    Pedeapsa are ca prim efect compensarea dezordinii introduse de greșeală. Când această pedeapsă este acceptată de bunăvoie de vinovat, ea are valoare de ispășire. În plus, pedeapsa are ca efect apărarea ordinii publice și a siguranței persoanelor. În sfârșit, pedeapsa are o valoare tămăduitoare: în măsura posibilului, ea trebuie să contribuie la îndreptarea vinovatului[9].

  1. Dacă mijloacele care nu implică vărsare de sânge sunt suficiente pentru apărarea vieților umane împotriva agresorului și pentru protejarea ordinii publice și a siguranței persoanelor, autoritățile se vor mărgini la acestea, pentru că ele corespund mai bine condițiilor concrete ale binelui comun și sunt mai conforme cu demnitatea persoanei umane.

Omuciderea voluntară

  1. Porunca a cincea interzice omuciderea directă și voluntară, ca fiind păcat grav. Ucigașul și cei care cooperează de bunăvoie la ucidere săvârșesc un păcat care strigă la cer după răzbunare[10].

    Infanticidul[11], fratricidul, patricidul și uciderea soțului/soției sunt crime deosebit de grave din cauza legăturilor naturale pe care le distrug. Preocupările pentru eugenie sau pentru igiena publică nu pot justifica nici o omucidere, chiar poruncită de puterea publică.

  1. Porunca a cincea interzice orice acțiune cu intenția de a provoca indirect moartea unei persoane. Legea morală oprește expunerea cuiva la un risc mortal fără motiv grav, ca și refuzul de a da asistență unei persoane în pericol.

    Tolerarea din partea societății umane a foametei ucigătoare fără strădania de a aduce remedii este o nedreptate scandaloasă și o greșeală gravă. Traficanții, ale căror practici mercantile și de camătă provoacă înfometarea și moartea fraților lor, săvârșesc indirect o omucidere care le este imputabilă[12].

    Omuciderea involuntară nu este imputabilă din punct de vedere moral. Dar nu este lipsit de vinovăție gravă cel care, fără motive proporționate, a acționat astfel încât a cauzat moartea, chiar fără intenția de a o produce.

Avortul

  1. Viața umană trebuie să fie respectată și apărată în mod absolut încă din momentul conceperii. Încă din primul moment al existenței sale, ființei omenești trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care dreptul inviolabil al oricărei ființe nevinovate la viață[13].

    Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut și înainte de a ieși din sânul mamei te-am sfințit (Ier 1, 5)[14].

    Nu-ți erau ascunse oasele mele, când am fost plăsmuit în taină, urzit în adâncurile pământului (Ps 139, 15).

  1. Încă din secolul I, Biserica a afirmat răutatea morală a oricărui avort provocat. Această învățătură nu s-a schimbat și rămâne invariabilă. Avortul direct, adică voit ca finalitate sau ca mijloc, contravine grav legii morale:

    Să nu ucizi fătul prin avort și să nu-l dai pieirii pe nou-născut[15].

    Dumnezeu, Stăpânul vieții, le-a încredințat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viața, misiune care trebuie să fie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Așadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie să fie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase[16].

  1. Cooperarea efectivă la un avort este o greșeală gravă. Biserica sancționează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieții umane. “Cine săvârșește un avort, dacă se ajunge la efectul dorit, își atrage excomunicarea latae senentiae[17], “prin însuși faptul comiterii delictului”[18] și în condițiile prevăzute de Drept[19]. Biserica nu intenționează prin aceasta să restrângă domeniul milostivirii. Ea pune în evidență gravitatea crimei săvârșite, dauna ireparabilă pricinuită nevinovatului ucis, părinților lui și întregii societăți.
  1. Dreptul inalienabil la viață al oricărui individ uman nevinovat este un element constitutiv al societății civile și al legislației ei:

    “Drepturile inalienabile ale persoanei va trebui să fie recunoscute și respectate de societatea civilă și de autoritatea politică. Drepturile omului nu depind nici de indivizi, nici de părinți, și nici măcar nu reprezintă o concesie din partea societății și a statului; ele aparțin naturii umane și sunt inerente persoanei în puterea actului creator în care ea își are originea. Printre aceste drepturi fundamentale, trebuie să fie numit dreptul la viață și la integritate fizică al oricărei ființe umane de la concepere și până la moarte”[20].

    “În momentul în care o lege pozitivă privează o categorie de ființe umane de protecția pe care legislația civilă trebuie să le-o acorde, statul neagă egalitatea tuturor în fața legii. Când statul nu-și pune puterea în slujba drepturilor fiecărui cetățean, și îndeosebi ale celor mai slabi, însuși fundamentul unui stat de drept este amenințat. (…) Ca o consecință a respectului și protecției care trebuie să fie asigurate copilului încă din momentul conceperii lui, legea va trebui să prevadă sancțiuni penale pentru orice violare deliberată a drepturilor lui”[21].

  1. Deoarece trebuie tratat ca o persoană încă de la concepere, embrionul va trebui să fie apărat în integritatea sa, îngrijit și vindecat, în măsura posibilului, ca orice altă ființă umană.

    Diagnosticul prenatal este licit din punct de vedere moral “dacă respectă viața și integritatea embrionului și a fetusului uman și dacă este orientat spre ocrotirea lui sau spre vindecarea lui individuală. (…) Dar este în opoziție gravă cu legea morală când prevede, în funcție de rezultate, eventualitatea provocării unui avort. Un diagnostic nu poate fi echivalentul unei condamnări la moarte”[22].

  1. “Trebuie să fie considerate ca licite intervențiile asupra embrionului uman, cu condiția ca ele să respecte viața și integritatea embrionului și să nu prezinte pentru el riscuri disproporționate, ci să urmărească vindecarea lui, ameliorarea stării lui de sănătate sau supraviețuirea lui individuală”[23].

    “Este imoral să se producă embrioni umani destinați să fie exploatați ca «material biologic» disponibil”[24].

    “Anumite tentative de intervenție asupra patrimoniului cromozomic sau genetic nu sunt terapeutice, ci au drept scop producerea de ființe umane selecționate după sex sau după alte calități prestabilite. Aceste manipulări sunt contrare demnității personale a ființei umane, integrității și identității sale” unice, nerepetabile[25].

Euthanasia

  1. Cei a căror viață e diminuată sau slăbită necesită un respect deosebit. Persoanele bolnave sau handicapate trebuie să fie susținute ca să ducă o viață pe cât posibil normală.
  1. Oricare ar fi motivele și mijloacele, euthanasia directă constă în a pune capăt vieții persoanelor handicapate, bolnave sau muribunde. Ea este inadmisibilă din punct de vedere moral.

    Astfel, o acțiune sau o omisiune care, prin sine sau în intenție, provoacă moartea în scopul de a suprima durerea este o ucidere ce contravine grav demnității persoanei umane și respectului față de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei. Eroarea de judecată în care se poate cădea cu bună-credință nu schimbă natura acestui act ucigaș, care întotdeauna trebuie să fie condamnat și exclus.

  1. Suspendarea unor proceduri medicale costisitoare, riscante, extraordinare sau disproporționate față de rezultatele așteptate poate fi legitimă. E vorba de refuzarea “încăpățânării terapeutice”. În acest fel, nu se dorește moartea; se acceptă faptul că nu poate fi împiedicată. Hotărârile trebuie să fie luate de pacient, dacă are competența și capacitatea, sau dacă nu, de cei care au dreptul legal, respectând întotdeauna voința rezonabilă și interesele legitime ale pacientului.
  1. Chiar dacă moartea este considerată iminentă, îngrijirea datorată în mod obișnuit unei persoane bolnave nu poate fi întreruptă în mod legitim. Folosirea analgezicelor pentru ușurarea suferințelor muribundului, chiar cu riscul de a-i scurta zilele, poate fi, din punct de vedere moral, conformă cu demnitatea umană, dacă moartea nu este voită nici ca finalitate, nici ca mijloc, ci doar prevăzută și tolerată ca inevitabilă. Îngrijirile paleative constituie o formă privilegiată a carității dezinteresate. Din acest motiv, ele trebuie să fie încurajate.

Sinuciderea

  1. Fiecare este răspunzător de viața sa în fața lui Dumnezeu, care i-a dat-o. El este cel care rămâne Stăpânul ei suveran. Noi suntem obligați să o primim cu recunoștință și să o apărăm pentru cinstea lui și pentru mântuirea sufletelor noastre. Suntem administratorii, și nu proprietarii vieții pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o. Nu noi dispunem de ea.
  1. Sinuciderea contrazice înclinația naturală a ființei umane de a-și păzi și perpetua viața. Contravine grav dreptei iubiri de sine. Încalcă în egală măsură și iubirea față de aproapele, fiindcă rupe în mod nedrept legăturile de solidaritate cu societatea familială, națională și umană, față de care rămânem obligați. Sinuciderea este contrară iubirii Dumnezeului cel viu.
  1. Dacă este săvârșită cu intenția de a da exemplu, în special pentru tineri, sinuciderea se încarcă și cu gravitatea scandalului. Cooperarea voluntară la sinucidere contravine legii morale.

    Tulburările psihice grave, angoasa sau teama puternică de încercări, de suferință sau de torturi pot diminua responsabilitatea sinucigașului.

  1. Nu trebuie să ne pierdem speranța în mântuirea veșnică a persoanelor care și-au dat singure moartea. Dumnezeu le poate oferi, pe căile pe care numai El le cunoaște, prilejul unei căințe mântuitoare. Biserica se roagă pentru persoanele care au atentat la propria lor viață.

II. Respectul pentru demnitatea persoanelor

Respectul față de sufletul altuia: scandalul

  1. Scandalul este atitudinea sau comportamentul care îl determină pe altul să săvârșească răul. Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său. El lovește în virtute și în dreptate: îl poate duce pe fratele său la moartea spirituală. Scandalul constituie o greșeală gravă, dacă cel care îl provoacă prin acțiune sau omisiune îl duce deliberat pe altul la o greșeală gravă.
  1. Scandalul dobândește o gravitate deosebită ca urmare a autorității celor care îl cauzează sau a slăbiciunii celor care îl suportă. El i-a inspirat Domnului nostru acest blestem: “Cine scandalizează fie și pe unul singur dintre aceștia mici (…) mai bine ar fi pentru el să i se atârne o piatră de gât și să fie aruncat în mare” (Mt 18, 6)[26]. Scandalul este grav atunci când vine din partea celor care, prin natura sau funcția lor, sunt obligați să-i învețe și să-i educe pe alții. Isus îl reproșează cărturarilor și fariseilor: îi compară cu niște lupi deghizați în miei[27].
  1. Pot provoca scandal și legea sau instituțiile, moda sau opinia publică. Astfel, se fac vinovați de scandal cei care instituie legi sau structuri sociale ce duc la degradarea moravurilor și la coruperea vieții religioase sau la “condiții sociale care, voit sau nu, fac anevoioasă și practic imposibilă o conduită creștină conformă cu poruncile”[28]. Se poate spune același lucru despre conducătorii de întreprinderi, care dau regulamente ce incită la fraudă, despre profesorii care “își exasperează” elevii[29] sau de cei care, manipulând opinia publică, o abat de la valorile morale.
  1. Cel care își folosește puterile de care dispune astfel încât să împingă la fapte rele se face vinovat de scandal și răspunzător de răul pe care l-a favorizat direct sau indirect. “Este cu neputință să nu vină scandalurile, dar vai de cel prin care vin” (Lc 17, 1).

Respectul pentru sănătate

  1. Viața și sănătatea fizică sunt bunuri prețioase, încredințate de Dumnezeu. Trebuie să avem grijă de ele în mod rezonabil, ținând cont de trebuințele altora și de binele comun.

    Grija pentru sănătatea cetățenilor pretinde ajutorul societății ca să se asigure condiții de existență care să permită creșterea și ajungerea la maturitate: hrană și îmbrăcăminte, condiții de locuit, îngrijirea sănătății, învățământ de bază, locuri de muncă, asistență socială.

  1. Dacă morala cheamă la respectul pentru viața trupului, ea nu face totuși din aceasta o valoare absolută. Ea se ridică împotriva unei concepții neo-păgâne, care tinde să promoveze cultul trupului, să-i sacrifice totul, să idolatrizeze perfecțiunea fizică și reușita sportivă. Prin alegerea discriminatorie pe care o face între puternici și slabi, o asemenea concepție poate duce la pervertirea relațiilor umane.
  1. Virtutea cumpătării dispune la evitarea oricărui fel de exces: abuzul de mâncare, de alcool, de tutun și de medicamente. Cei care, în stare de ebrietate sau din patima vitezei, pun în pericol siguranța altora și a lor proprie pe șosele, pe mare sau în aer, se fac vinovați în mod grav.
  1. Folosirea drogurilor aduce daune foarte grave sănătății și vieții umane. În afara indicațiilor strict terapeutice, constituie o greșeală gravă. Producerea clandestină și traficul de droguri sunt practici scandaloase; ele sunt o cooperare directă, prin incitare, la practici care contravin în mod grav legii morale.

Respectul față de persoană și cercetarea științifică

  1. Experimentele științifice, medicale sau psihologice asupra persoanelor sau a grupurilor umane pot contribui la vindecarea bolnavilor și la îmbunătățirea sănătății publice.
  1. Cercetarea științifică fundamentală, precum și cercetarea aplicată constituie o expresie semnificativă a dominației omului asupra creației. Știința și tehnica sunt resurse prețioase când sunt puse în serviciul omului și îi promovează dezvoltarea integrală în folosul tuturor; totuși, ele nu pot indica singure sensul existenței și al progresului uman. Știința și tehnica sunt rânduite pentru om, de la care își au originea și dezvoltarea; de aceea, ele își află în persoană și în valorile ei morale indicația finalității și conștiința limitelor lor.
  1. Este iluzorie revendicarea neutralității morale pentru cercetarea științifică și pentru aplicațiile ei. Pe de altă parte, criteriile de orientare nu pot fi deduse nici din simpla eficacitate tehnică, nici din utilitatea care poate decurge pentru unii în detrimentul altora, și cu atât mai puțin din ideologiile dominante. Știința și tehnica pretind, prin însăși semnificația lor intrinsecă, respectarea necondiționată a criteriilor fundamentale ale moralei; ele trebuie să fie în serviciul persoanei umane, al drepturilor ei inalienabile, al binelui ei adevărat și integral, conform planului și voinței lui Dumnezeu.
  1. Cercetările sau experimentele asupra ființei umane nu pot legitima acte care în sine sunt contrare demnității persoanelor și legii morale. Eventualul consimțământ al subiecților nu justifică asemenea acte. Experimentele asupra ființei umane nu sunt legitime din punct de vedere moral, dacă expun viața sau integritatea fizică și psihică a subiecților la riscuri disproporționate sau evitabile. Experimentele asupra ființelor umane nu sunt conforme cu demnitatea Persoanei, mai ales dacă au loc fără consimțământul explicit al subiectului sau al celor îndreptățiți.
  1. Transplantul de organe nu este acceptabil din punct de vedere moral, dacă donatorul sau cei îndreptățiți nu și-au dat consimțământul explicit în această privință. Transplantul de organe este conform cu legea morală și poate fi vrednic de laudă, dacă pericolele și riscurile fizice și psihice la care se expune donatorul sunt proporționale cu binele urmărit pentru destinatar. Este inadmisibilă din punct de vedere moral provocarea directă a mutilării invalidante sau a morții unei ființe umane fie și pentru a întârzia decesul altor persoane.

Respectul pentru integritatea corporală

  1. Răpirea și luarea de ostatici instaurează teroarea și, prin amenințare, exercită presiuni intolerabile asupra victimelor. Ele sunt ilegitime din punct de vedere moral. Terorismul, care amenință, rănește și ucide fără discriminare, contravine în mod grav dreptății și iubirii. Tortura, care folosește violența fizică sau morală pentru a smulge mărturisiri, pentru a-i pedepsi pe vinovați, pentru a-i înspăimânta pe opozanți, pentru a-și satisface ura, este contrară respectului față de persoană și față de demnitatea umană. În afară de indicațiile medicale de ordin strict terapeutic, amputările, mutilările sau sterilizările direct voite practicate asupra unor persoane nevinovate sunt contrare legii morale[30].
  1. În vremurile trecute, anumite practici crude au fost folosite în mod obișnuit de autoritățile legitime pentru menținerea legii și a ordinii, adesea fără ca păstorii Bisericii să protesteze, ei înșiși adoptând în tribunalele lor prescripțiile dreptului roman despre tortură. Față de aceste fapte regretabile, Biserica a proclamat însă întotdeauna datoria de clemență și milă; ea a interzis clericilor să verse sânge. În vremurile recente, a devenit evident că aceste practici crude nu erau nici necesare ordinii publice, nici conforme cu drepturile legitime ale persoanei umane. Dimpotrivă, ele duc la cele mai mari degradări. Oamenii trebuie să lupte pentru abolirea lor. E nevoie de rugăciune și pentru victime, și pentru călăi.

Respectul față de morți

  1. Muribunzilor li se va acorda atenție și îngrijire pentru a-i ajuta să-și trăiască ultimele clipe în demnitate și pace. Vor fi susținuți de rugăciunea celor apropiați. Aceștia vor avea grijă ca bolnavii să primească la timpul potrivit sacramentele ce pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeul cel viu.
  1. Trupurile răposaților trebuie să fie tratate cu respect și dragoste, în credința și speranța învierii. Îngroparea celor morți este o faptă de milostenie trupească[31]; ea îi cinstește pe fiii lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt.
  1. Autopsia cadavrelor poate fi admisă din punct de vedere moral din motive de anchetă legală sau de cercetare științifică. Dăruirea gratuită a unor organe după moarte este legitimă și poate fi meritorie.

    Biserica permite incinerarea, dacă această opțiune nu intenționează să pună sub semnul întrebării credința în învierea morților[32].

III. Ocrotirea păcii

Pacea

  1. Amintind porunca: “Să nu ucizi” (Mt 5, 21), Domnul cere pacea inimii și denunță imoralitatea mâniei ucigașe și a urii:

    Mânia este o dorință de răzbunare. “Este ilicit să dorești răzbunarea spre răul celui care trebuie să fie pedepsit”; dar este lăudabilă impunerea unei reparații “pentru corectarea viciilor și menținerea dreptății”[33]. Dacă mânia merge până la dorința deliberată de a-l ucide pe aproapele sau de a-l răni grav, ea se opune în mod grav iubirii; este păcat de moarte. Domnul spune: “Oricine se mânie pe fratele său va da seamă în fața judecății” (Mt 5, 22).

  1. Ura voită este contrară dragostei. Ura față de aproapele este un păcat atunci când omul îi dorește în mod deliberat răul. Ura față de aproapele este un păcat grav când i se dorește în mod deliberat un rău grav. “Dar Eu vă spun: iubiți-i pe dușmanii voștri, rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc; astfel, veți fi fiii Tatălui vostru din ceruri…” (Mt 5, 44-45)
  1. Respectarea și dezvoltarea vieții umane au nevoie de pace. Pacea nu e simpla absență a războiului și nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forțele adverse. Pacea nu se poate obține pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între ființele umane, fără respectul față de demnitatea persoanelor și a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternității. Ea este “liniștea ordinii”[34]. Ea este lucrarea dreptății[35] și efectul iubirii[36].
  1. Pacea pământească este chipul și rodul păcii lui Cristos, “Domnul păcii” mesianice (Is 9, 5). Prin sângele Crucii sale, El “a nimicit ura în trupul său” (Ef 2, 16)[37], i-a împăcat pe oameni cu Dumnezeu și a făcut din Biserica sa sacramentul unității neamului omenesc și al unirii lui cu Dumnezeu. “El este pacea noastră” (Ef 2, 14). El proclamă: “Fericiți făcătorii de pace” (Mt 5, 9).
  1. Cei care, pentru ocrotirea drepturilor omului, renunță la acțiunea violentă și sângeroasă și recurg la mijloace de apărare la îndemâna celor mai slabi dau mărturie de iubire evanghelică, cu condiția ca aceasta să se facă fără a aduce prejudicii drepturilor și obligațiilor celorlalți oameni și ale societății. Ei pun în evidență în mod legitim gravitatea riscurilor fizice și morale ale recurgerii la violență, cu distrugerile și morțile pe care le pricinuiește[38].

Evitarea războiului

  1. Porunca a cincea interzice distrugerea voită a vieții umane. Din cauza relelor și a nedreptăților cărora le dă naștere orice război, Biserica îi îndeamnă insistent pe toți să se roage și să acționeze pentru ca Bunătatea divină să ne elibereze de vechea robie a războiului[39].
  1. Fiecare cetățean și fiecare guvernant este obligat să acționeze pentru evitarea războaielor.

    Totuși, “atâta timp cât va exista primejdia de război și va lipsi o autoritate internațională competentă și înzestrată cu forțe corespunzătoare, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare, cu condiția să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare pașnică”[40].

  1. Trebuie să fie examinate cu rigurozitate condițiile stricte ce justifică legitima apărare prin forța armată. O astfel de decizie, datorită gravității sale, e supusă unor condiții riguroase de legitimitate morală. Este nevoie ca în același timp:

    – paguba cauzată de agresor națiunii sau comunității de națiuni să fie de durată, să fie gravă și sigură;

    – toate celelalte mijloace de a-i pune capăt să se fi dovedit impracticabile sau ineficace;

    – să existe condiții de succes bine întemeiate;

    – folosirea armelor să nu atragă rele și dezordini mai grave decât răul care trebuie să fie eliminat. Puterea mijloacelor moderne de distrugere atârnă foarte greu în aprecierea acestei condiții.

    Acestea sunt elementele tradiționale enumerate în doctrina numită a “războiului drept”. Aprecierea acestor condiții de legitimitate morală aparține judecății prudente a celor care poartă răspunderea binelui comun.

  1. În acest caz, puterea publică are dreptul și datoria să impună cetățenilor obligațiile necesare apărării naționale.

    Cei care se consacră slujirii patriei în viața militară sunt slujitori ai securității și libertății popoarelor. Dacă își îndeplinesc corect misiunea, contribuie cu adevărat la binele comun al națiunii și la menținerea păcii[41].

  1. Puterea publică se va îngriji în mod echitabil de cazul celor care, din motive de conștiință, refuză folosirea armelor; ei rămân obligați să slujească sub altă formă comunitatea umană[42].
  1. Biserica și rațiunea umană declară valabilitatea permanentă a legii morale în timpul conflictelor armate. “Faptul că a izbucnit, din nefericire, un război nu înseamnă că totul este îngăduit între părțile adverse”[43].
  1. Trebuie să fie respectați și tratați cu omenie necombatanții, soldații răniți și prizonierii.

    Acțiunile care sunt în mod deliberat contrare dreptului națiunilor și principiilor lui universale, precum și dispozițiile care impun astfel de acțiuni, constituie crime. O ascultare oarbă nu este suficientă ca să-i scuze pe cei care li se supun. Astfel, exterminarea unui popor, a unei națiuni sau a unei minorități etnice trebuie să fie condamnată ca un păcat de moarte. Împotrivirea la ordinele ce comandă un genocid constituie o obligație morală.

  1. “Orice acțiune războinică îndreptată fără discernământ spre distrugerea unor orașe întregi sau a unor regiuni vaste împreună cu locuitorii lor este o crimă împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului însuși, crimă ce trebuie să fie condamnată cu tărie și fără ezitare”[44]. Un risc al războiului modern este că dă ocazia deținătorilor de arme științifice, în special atomice, biologice sau chimice, să comită asemenea crime.
  1. Acumularea armelor pare pentru mulți o modalitate paradoxală de a-i abate de la război pe eventualii adversari. Ei văd în aceasta cel mai eficient mijloc de a asigura pacea între națiuni. Acest procedeu de disuasiune trebuie să fie privit cu serioase rezerve morale. Cursa înarmărilor nu asigură pacea. Departe de a elimina cauzele războiului, ea riscă să le agraveze. Cheltuirea unor bogății fabuloase pentru pregătirea unor arme mereu noi împiedică ajutorarea populațiilor aflate în mizerie[45]; ea pune obstacole dezvoltării popoarelor. Supra-înarmarea înmulțește motivele de conflicte și sporește riscul propagării lor.
  1. Producția și comerțul de arme dăunează binelui comun al națiunilor și al comunității internaționale. De aceea, autoritățile publice au dreptul și datoria să le reglementeze. Urmărirea interesului imediat, privat sau colectiv nu poate legitima acțiuni care ațâță violența și conflictele între națiuni și care compromit ordinea juridică internațională.
  1. Nedreptățile, inegalitățile excesive de ordin economic sau social, invidia, neîncrederea și orgoliul, care fac ravagii între oameni și între națiuni, amenință fără încetare pacea și pricinuiesc războaie. Tot ce se face pentru eliminarea acestor dezordini contribuie la edificarea păcii și la evitarea războiului: În măsura în care sunt păcătoși, oamenii sunt și vor fi mereu amenințați de primejdia războiului, până la venirea lui Cristos. Însă, în măsura în care, uniți în iubire, oamenii înving păcatul, ei înving și violența, până ce se va împlini cuvântul: “Își vor preface săbiile în pluguri și lăncile în seceri. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăța războiul” (Is 2, 4)[46].

PE SCURT

  1. “Dumnezeu ține în mâna sa suflarea a tot ce e viu și sufletul a tot omul” (Iob 12, 10).
  1. Orice viață umană, din momentul conceperii și până la moarte, este sacră, deoarece persoana umană a fost voită pentru ea însăși după chipul și asemănarea Dumnezeului cel viu și sfânt.
  1. Uciderea unei ființe umane contravine grav demnității persoanei și sfințeniei Creatorului.
  1. Interzicerea de a ucide nu abrogă dreptul de a-i lua agresorului nedrept posibilitatea de a face rău. Legitima apărare este o îndatorire gravă pentru cine are răspundere pentru viața altora sau pentru binele comun.
  1. Încă de la conceperea sa, copilul are dreptul la viață. Avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, este o “practică josnică”[47], ce contravine grav legii morale. Biserica sancționează cu pedeapsa canonică de excomunicare acest delict împotriva vieții umane.
  1. Fiindcă trebuie să fie tratat ca o persoană încă de la conceperea sa, embrionul trebuie să fie apărat în integritatea sa, îngrijit și vindecat ca orice altă ființă umană.
  1. Oricare i-ar fi formele și motivele, euthanasia voluntară este o omucidere. Ea contravine grav demnității persoanei umane și respectului față de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei.
  1. Sinuciderea contravine grav dreptății, speranței și dragostei. Ea este interzisă de porunca a cincea.
  1. Scandalul constituie o greșeală gravă, dacă cel care îl provoacă prin acțiune sau omisiune îl determină în mod deliberat pe altul să păcătuiască.
  1. Din cauza relelor și nedreptăților pe care le aduce orice război, trebuie făcut tot ce este în mod rezonabil cu putință pentru a-l evita. Biserica se roagă: “De foamete, de ciumă și de război, mântuiește-ne, Doamne”.
  1. Biserica și rațiunea umană declară valabilitatea permanentă a legii morale în timpul conflictelor armate. Practicile care în mod deliberat contravin dreptului națiunilor și principiilor lui universale constituie crime.
  1. “Cursa înarmărilor este o plagă extrem de gravă a omenirii și îi afectează în mod intolerabil pe cei săraci”[48].
  1. “Fericiți făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9).

 

Note


[1] CDF, Instr. Donum vitae, intr. 5.
[2] Cf. Gen 4, 8-12.
[3] Cf. Lev 17, 14.
[4] Cf. Mt 5, 22-39.
[5] Cf. Mt 5, 44.
[6] Cf. Mt 26, 52.
[7] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 64, 7.
[8] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 64, 7.
[9] Cf. Lc 23, 40-43.
[10] Cf. Gen 4, 10.
[11] Cf. GS 51, § 3.
[12] Cf. Am 8, 4-10.
[13] Cf. CDF, instr. Donum vitae 1, 1.
[14] Cf. Iob 10, 8-12; Ps 22, 10-11.
[15] Didahé 2, 2; Cf. Barnaba, Ep. 19, 5; Scrisoarea către Diognet 5, 5; Tertullian, Apol. 9.
[16] GS 51, § 3.
[17] CIC, can. 1398.
[18] CIC, can. 1314.
[19] Cf. CIC, can. 1323-1324.
[20] CDF, Instr. Donum vitae 3.
[21] CDF, Instr. Donum vitae 3.
[22] CDF, Instr. Donum vitae 1, 2.
[23] CDF, Instr. Donum vitae 1, 3.
[24] CDF, Instr. Donum vitae 1, 5.
[25] CDF, Instr. Donum vitae 1, 6.
[26] Cf. 1 Cor 8, 10-13.
[27] Cf. Mt 7, 15.
[28] Pius al XII-lea, discursul din 1 iunie 1941.
[29] Cf. Ef 6, 4; Col 3, 21.
[30] Cf. DS 3722.
[31] Cf. Tob 1, 16-18.
[32] Cf. CIC, can. 1176, § 3.
[33] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 158, 1, ad 3.
[34] Sf. Augustin, Civ. 19, 13.
[35] Cf. Is 32, 17.
[36] Cf. GS 78, §§ 1-2.
[37] Cf. Col 1, 20-22.
[38] Cf. GS 78, § 5.
[39] Cf. GS 81, § 4.
[40] GS 79, § 4.
[41] Cf. GS 79, § 5.
[42] Cf. GS 79, § 3.
[43] GS 79, § 4.
[44] GS 80, § 4.
[45] Cf. PP 53.
[46] GS 78, § 6.
[47] GS 27, § 3.
[48] GS 81, § 3.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *