Meniu

Porunca a doua

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos
SECȚIUNEA A DOUA
Cele zece porunci
CAPITOLUL ÎNTÂI
“Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău
și din tot cugetul tău”

ARTICOLUL 2
Porunca a doua

Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert (Ex 20, 7; Dt 5, 11).

S-a spus celor de demult: “Să nu juri strâmb” (…) Iar Eu vă zic să nu jurați deloc (Mt 5, 33-34).

I. Numele Domnului este sfânt

  1. Porunca a doua cere să fie respectat numele Domnului. Ca și porunca întâi, ea ține de virtutea religiei și reglementează, mai ales, folosirea cuvântului în cele sfinte.
  1. Printre toate cuvintele Revelației, există unul aparte, care este revelarea numelui dumnezeiesc. Dumnezeu își dezvăluie numele acelora care cred în El; li se revelează în misterul său personal. Dăruirea numelui ține de domeniul confidenței și al intimității. “Sfânt este numele Domnului”. De aceea, omul nu poate abuza de el. Trebuie să-l păstreze în amintire într-o tăcere plină de adorație și iubire[1]. Nu-l va introduce printre cuvintele sale decât pentru a-l binecuvânta, a-l lăuda și a-l preamări[2].
  1. Respectul față de nume exprimă respectul datorat misterului lui Dumnezeu însuși și întregii realități sacre pe care o evocă. Simțul sacrului ține de virtutea religiei:

    Sentimentele de teamă și de sacru sunt, oare, sentimente creștine sau nu? Nimeni nu are temei să se îndoiască de acest lucru. Sunt sentimentele pe care le-am avea, cu mare intensitate, dacă l-am putea vedea pe Dumnezeul atotstăpânitor. Sunt sentimentele pe care le-am avea dacă ne-am da seama de prezența lui. În măsura în care îl credem prezent, trebuie să le avem. Dacă nu le avem, înseamnă că nu percepem, că nu credem că El este prezent[3].

  1. Credinciosul trebuie să dea mărturie despre numele Domnului, mărturisindu-și credința fără să se lase învins de frică[4]. Actul predicării și actul catehizării trebuie să fie pătrunse de adorație și de respect față de numele Domnului nostru Isus Cristos.
  1. Porunca a doua interzice abuzarea de numele lui Dumnezeu, adică folosirea altfel decât se cuvine a numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria și al tuturor sfinților.
  1. Făgăduințele făcute cuiva în numele lui Dumnezeu angajează onoarea, fidelitatea, veracitatea și autoritatea divină. Dreptatea cere ca ele să fie respectate. Încălcarea lor înseamnă abuzare de numele lui Dumnezeu și, într-un fel, înseamnă a-l face pe Dumnezeu mincinos[5].
  1. Hula (blasfemia) se opune direct poruncii a doua. Ea constă în rostirea – lăuntrică sau exterioară – a unor cuvinte de ură, de reproș, de sfidare față de Dumnezeu, în a-l vorbi de rău pe Dumnezeu, în a spune cuvinte necuviincioase despre El, în a abuza de numele lui Dumnezeu. Sfântul Iacob îi mustră pe “cei care hulesc numele cel frumos (al lui Isus) care a fost invocat asupra lor” (Iac 2, 7). Interdicția de a huli se extinde la cuvintele împotriva Bisericii lui Cristos, a sfinților, a lucrurilor sfinte. Blasfematoriu e și să recurgi la numele lui Dumnezeu pentru a acoperi practici criminale, pentru a înrobi popoare, pentru a tortura sau a ucide. Abuzarea de numele lui Dumnezeu pentru a comite o crimă provoacă respingerea religiei.

    Blasfemia e contrară respectului datorat lui Dumnezeu și numelui său sfânt. Prin natura sa, este un păcat grav[6].

  1. Înjurăturile care includ numele lui Dumnezeu, fără intenție de blasfemie, constituie o lipsă de respect față de Domnul. Porunca a doua interzice și folosirea magică a numelui divin.

    Numele lui Dumnezeu e mare acolo unde este rostit cu respectul datorat măreției și maiestății sale. Numele lui Dumnezeu e sfânt acolo unde este chemat cu venerație și cu teama de a nu-l ofensa[7].

II. Numele Domnului rostit în jurământ strâmb

  1. Porunca a doua osândește jurământul strâmb. A face un jurământ înseamnă a-l lua pe Dumnezeu ca martor pentru cele afirmate. Înseamnă a invoca veracitatea lui Dumnezeu drept chezășie a veracității proprii. Jurământul angajează numele Domnului. “Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, pe El să-l slujești și pe numele lui să te juri” (Dt 6, 13).
  1. Reprobarea jurământului strâmb este o datorie față de Dumnezeu. În calitate de Creator și Stăpân, Dumnezeu este norma oricărui adevăr. Cuvântul omenesc este fie în acord, fie în opoziție cu Dumnezeu, care este Adevărul însuși. Când este veridic și legitim, jurământul pune în lumină raportul cuvântului omenesc cu adevărul lui Dumnezeu. Jurământul fals îl cheamă pe Dumnezeu să dea mărturie pentru o minciună.
  1. Este sperjur acela care, sub jurământ, face o promisiune pe care nu are intenția să o țină sau care, după ce a promis cu jurământ, nu-și ține cuvântul. Sperjurul constituie o gravă lipsă de respect față de Domnul a tot cuvântul. A te angaja prin jurământ la săvârșirea unei fapte rele este, de asemenea, un lucru ce se împotrivește sfințeniei numelui divin.
  1. Isus a reamintit porunca a doua în Cuvântarea de pe Munte: “Ați auzit că s-a spus celor de demult: «Să nu juri strâmb, ci să-ți împlinești juruințele față de Domnul». Eu însă vă spun să nu jurați deloc. (…) Cuvântul vostru să fie: «Da? da», «Nu? nu»: tot ce se spune în plus vine de la cel rău” (Mt 5, 33-34. 37)[8]. Isus învață că orice jurământ implică o referire la Dumnezeu și că prezența lui Dumnezeu și a adevărului lui trebuie să fie cinstită în orice cuvânt. Discreția în a recurge la Dumnezeu în limbaj merge mână în mână cu atenția plină de respect față de prezența lui, mărturisită sau batjocorită în fiecare dintre afirmațiile noastre.
  1. Pe urmele Sfântului Paul[9], tradiția Bisericii a înțeles cuvântul lui Isus ca neinterzicând jurământul când acesta e făcut pentru un motiv grav și just (de exemplu, în fața tribunalului). “Jurământul, adică rostirea numelui divin ca martor al adevărului, nu poate fi făcut decât în adevăr, cu discernământ și după dreptate”[10].
  1. Sfințenia numelui divin pretinde și să nu se recurgă la el pentru lucruri fără importanță și să nu se facă jurământ în împrejurări în care ar putea fi interpretat ca o aprobare a puterii ce l-ar cere pe nedrept. Când jurământul e cerut de autorități civile nelegitime, el poate fi refuzat. El trebuie să fie refuzat când este cerut în scopuri contrare demnității persoanelor sau comuniunii Bisericii.

III. Numele creștin

  1. Sacramentul Botezului e conferit “în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). La Botez, numele Domnului îl sfințește pe om și creștinul își primește numele în Biserică. Poate fi numele unui sfânt, adică al unui ucenic care a trăit o viață de fidelitate exemplară față de Domnul. Patronajul sfântului oferă un model de iubire și asigură mijlocirea. “Numele de Botez” poate să exprime și un mister creștin sau o virtute creștină. “Părinții, nașii și parohul vor avea grijă să nu se dea un prenume străin simțului creștin”[11].
  1. Creștinul își începe ziua, rugăciunile și acțiunile cu semnul Crucii, “în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Cel botezat își închină ziua Slavei lui Dumnezeu și invocă harul Mântuitorului, care îi îngăduie să acționeze în Duh ca fiu al Tatălui. Semnul Crucii ne întărește în ispite și în greutăți.
  1. Dumnezeu îl cheamă pe fiecare pe nume[12]. Numele oricărui om e sacru. Numele este icoana persoanei. El cere respect ca semn al demnității celui care îl poartă.
  1. Numele primit e un nume veșnic. În Împărăție, caracterul misterios și unic al fiecărei persoane marcate de numele lui Dumnezeu va străluci în plină lumină. “Biruitorului (…) îi voi da o pietricică albă și pe ea scris un nume nou, pe care nimeni nu-l cunoaște, decât cel care-l primește” (Ap 2, 17). “M-am uitat și, iată, Mielul stătea pe Muntele Sionului și cu El o sută patruzeci și patru de mii, care aveau numele lui și numele Tatălui lui scris pe frunțile lor” (Ap 14, 1).

PE SCURT

  1. “Doamne, Stăpânul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!” (Ps 8, 2)
  1. Porunca a doua prescrie respectarea numelui Domnului. Numele Domnului este sfânt.
  1. Porunca a doua interzice orice folosire necuviincioasă a numelui lui Dumnezeu. Blasfemia constă în folosirea numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria și al sfinților în mod injurios.
  1. Jurământul strâmb îl cheamă pe Dumnezeu să fie martor al unei minciuni. Sperjurul este o greșeală gravă față de Domnul, care este întotdeauna credincios făgăduințelor sale.
  1. “Nu jurați nici pe Creator, nici pe creatură, decât în adevăr, dacă este nevoie și cu respect”[13].
  1. La Botez, creștinul își primește numele în Biserică. Părinții, nașii și parohul se vor îngriji să i se dea un prenume creștin. Patronajul unui sfânt oferă un model de iubire și asigură mijlocirea lui.
  1. Creștinul își începe rugăciunile și acțiunile cu semnul Crucii, “în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin”.
  1. Dumnezeu îl cheamă pe fiecare pe nume[14].

 

Note


[1] Cf. Zah 2, 27.
[2] Cf. Ps 29, 2; 96, 2; 113, 1-2.
[3] Newman, Par. 5, 2.
[4] Cf. Mt 10, 32; 1 Tim 6, 12.
[5] Cf. 1 In 1, 10.
[6] Cf. CIC, can. 1369.
[7] Sf. Augustin, Serm. Dom. 2, 45, 19.
[8] Cf. Iac 5, 12.
[9] Cf. 2 Cor 1, 23; Gal 1, 20.
[10] CIC, can. 1199, § 1.
[11] CIC, can. 855.
[12] Cf. Is 43, 1; In 10, 3.
[13] Sf. Ignațiu, Ex. spir. 38.
[14] Cf. Is 43, 1.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *