Meniu

Porunca a opta

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos
SECȚIUNEA A DOUA
Cele zece porunci
CAPITOLUL AL DOILEA
“Să-l iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți”

ARTICOLUL 8
Porunca a opta

Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău (Ex 20, 16).

S-a zis celor de demult: “Să nu juri strâmb, ci să-ți împlinești juruințele față de Domnul” (Mt 5, 33).

  1. Porunca a opta interzice falsificarea adevărului în relațiile cu alții. Această prescripție morală decurge din vocația poporului sfânt de a fi martor Dumnezeului său, care este și vrea adevărul. Încălcările adevărului exprimă, prin cuvinte sau fapte, un refuz de a se angaja în rectitudinea morală: ele sunt infidelități fundamentale față de Dumnezeu și, în acest sens, atacă temelia Legământului.

I. A trăi în adevăr

  1. Vechiul Testament atestă: Dumnezeu este izvorul oricărui adevăr. Cuvântul lui este adevăr[1]. Legea lui este adevăr[2]. “Adevărul lui dăinuie din neam în neam” (Ps 119, 90)[3]. Pentru că Dumnezeu este “Cel Adevărat” (Rom 3, 4), cei din Poporul său sunt chemați să trăiască întru adevăr[4].
  1. În Isus Cristos, adevărul lui Dumnezeu s-a manifestat în întregime. “Plin de har și de adevăr” (In 1, 14), El este “lumina lumii” (In 8, 12), este Adevărul[5]. “Oricine crede în El nu umblă în întuneric” (In 12, 46). Ucenicul lui Isus rămâne credincios cuvântului lui pentru a cunoaște adevărul care eliberează[6] și care sfințește[7]. A-l urma pe Isus înseamnă a trăi din “Duhul adevărului” (In 14, 17), pe care Tatăl îl trimite în numele său[8] și care călăuzește “la tot adevărul” (In 16, 13). Pe ucenicii săi, Isus îi învață iubirea necondiționată a adevărului: “Vorbirea voastră să fie: «Da? Da.», «Nu? Nu.»” (Mt 5, 37).
  1. Omul tinde în mod natural spre adevăr. E dator să-l cinstească și să-l ateste. “În virtutea demnității lor, toți oamenii, fiind persoane, (…) sunt împinși de natura proprie și obligați moralmente să caute adevărul și, în primul rând, acel adevăr ce privește religia. Ei au și obligația de a adera la adevărul cunoscut și de a-și orândui întreaga viață în conformitate cu exigențele adevărului”[9].
  1. Adevărul ca rectitudine a acțiunii și a cuvântului omului se numește veracitate, sinceritate sau franchețe. Adevărul sau veracitatea este virtutea care constă în a se arăta adevărat în fapte și cuvinte, evitând duplicitatea, prefăcătoria și ipocrizia.
  1. “Oamenii n-ar putea trăi laolaltă dacă nu ar avea încredere reciprocă, adică dacă nu și-ar manifesta adevărul”[10]. Virtutea adevărului dă după dreptate celuilalt ceea ce i se datorează. Veracitatea păstrează dreapta măsură între ceea ce trebuie exprimat și secretul care trebuie să fie păstrat: ea implică cinstea și discreția. După dreptate, “omul îi datorează în mod cinstit celuilalt manifestarea adevărului”[11].
  1. Ucenicul lui Cristos acceptă să “trăiască în adevăr”, adică în simplitatea unei vieți care e conformă cu exemplul Domnului și rămâne în adevărul lui. “Dacă spunem că avem împărtășire cu El, în vreme ce umblăm în întuneric, suntem mincinoși și adevărul nu este în noi” (1 In 1, 6).

II. “A da mărturie adevărului”

  1. În fața lui Pilat, Cristos proclamă că “a venit în lume ca să dea mărturie adevărului” (In 18, 37). Creștinul nu are a “se rușina în a da mărturie Domnului” (2 Tim 1, 8). În situațiile care cer atestarea credinței, creștinul trebuie să o mărturisească fără echivoc, după exemplul Sfântului Paul în fața judecătorilor. Trebuie să-și păstreze “un cuget fără prihană în fața lui Dumnezeu și a oamenilor” (Fapte 24, 16).
  1. Datoria creștinilor de a lua parte la viața Bisericii îi determină să acționeze ca martori ai Evangheliei și ai obligațiilor ce decurg din aceasta. O astfel de mărturie este transmitere a credinței în cuvinte și în fapte. Mărturia este un act de dreptate, care stabilește sau face cunoscut adevărul[12]:

    Toți creștinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieții și prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au îmbrăcat prin Botez și puterea Duhului Sfânt cu care au fost întăriți prin Mir…[13]

  1. Martiriul este mărturia supremă dată adevărului credinței; el desemnează o mărturie care merge până la moarte. Martirul îi dă mărturie lui Cristos, mort și înviat, cu care este unit prin iubire. Dă mărturie adevărului credinței și învățăturii creștine. Îndură moartea printr-un act de tărie. “Lăsați-mă să fiu pradă fiarelor. Prin ele îmi va fi dat să ajung la Dumnezeu”[14].
  1. Biserica a adunat cu cea mai mare grijă amintirile celor care au mers până la capăt mărturisind credința. Acestea sunt Actele Martirilor. Ele constituie arhivele adevărului scrise cu litere de sânge:

    La nimic nu-mi folosesc desfătările lumii sau împărățiile veacului acestuia. Mai bine îmi este să mor [pentru a mă uni] cu Cristos Isus decât să domnesc peste marginile pământului. Îl caut pe Acela care a murit pentru noi. Îl vreau pe Acela care a înviat pentru noi. Clipa nașterii mele se apropie…[15]

    Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua aceasta și de ceasul acesta, m-ai învrednicit să fiu numărat printre martirii tăi. (…) Ți-ai păstrat făgăduința, Dumnezeule al fidelității și al adevărului. Pentru acest har și pentru toate, te laud, te binecuvântez, te preamăresc prin Marele Preot veșnic din ceruri, Isus Cristos, Fiul tău preaiubit. Prin El, care viețuiește și domnește cu tine și cu Duhul, să-ți fie slavă acum și în vecii vecilor. Amin[16].

III. Vătămările aduse adevărului

  1. Ucenicii lui Cristos s-au “îmbrăcat cu omul cel nou creat după Dumnezeu întru dreptatea și sfințenia ce vin din adevăr” (Ef 4, 24). “Lăsând la o parte minciuna”[17], ei trebuie să “lepede orice răutate și viclenie, orice prefăcătorie, invidie și vorbire de rău” (1 Pt 2, 1).
  1. Mărturia falsă și jurământul strâmb. Când este rostit public, un cuvânt contrar adevărului dobândește o gravitate deosebită. În fața unui tribunal, el devine mărturie falsă[18]. Când este spus sub jurământ, e vorba despre un jurământ strâmb. Aceste moduri de a acționa contribuie fie la condamnarea unui nevinovat, fie la disculparea unui vinovat sau la sporirea pedepsei pe care o primește acuzatul[19]. Ele compromit grav exercitarea dreptății și echității în sentința rostită de judecători.
  1. Respectarea reputației persoanelor interzice orice atitudine și orice cuvânt în stare să le prejudicieze pe nedrept[20]. Se face vinovat:

    – de judecată temerară acela care, fie și tacit, admite ca adevărată, fără temei suficient, existența unei vine morale la aproapele;

    – de clevetire (vorbire de rău) acela care, fără motiv valabil din punct de vedere obiectiv, dezvăluie defectele și greșelile altora unor persoane care nu le cunosc[21];

    – de calomnie acela care, prin afirmații contrare adevărului, dăunează reputației altora și pricinuiește judecăți false cu privire la ei.

  1. Pentru a evita judecata temerară, fiecare trebuie să aibă grijă să interpreteze pe cât posibil în sens favorabil gândurile, cuvintele și faptele aproapelui său:

    Orice bun creștin trebuie să fie mai degrabă înclinat să salveze afirmația aproapelui decât să o condamne. Dacă nu o poate salva, să-l întrebe cum o înțelege; și dacă acela o înțelege rău, să-l corecteze cu iubire; iar dacă nu e de ajuns, să caute toate mijloacele potrivite pentru ca, înțelegând-o bine, să se mântuiască[22].

  1. Vorbirea de rău și calomnia nimicesc reputația și onoarea aproapelui. Or, onoarea este mărturia socială dată demnității umane și fiecare om se bucură de un drept natural la onoarea numelui său, la reputație și la respect. De aceea, vorbirea de rău și calomnia lezează virtutea dreptății și a iubirii.
  1. Sunt reprobabile orice cuvânt sau atitudine care, prin lingușire, adulare sau complezență, îl încurajează și îl confirmă pe altul în răutatea faptelor sale și în perversitatea purtării. Adularea este o greșeală gravă dacă se face complice unor vicii sau păcate grave. Dorința de a aduce un serviciu sau prietenia nu justifică duplicitatea limbajului. Adularea este un păcat lesne-iertător când izvorăște doar din dorința de a fi agreabil, de a evita un rău, de a face față unei necesități, de a obține avantaje legitime.
  1. Lăudăroșenia constituie o greșeală împotriva adevărului. La fel, și ironia ce vizează deprecierea cuiva, caricaturizându-i în chip răuvoitor un aspect sau altul al comportării.
  1. Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenția de a înșela”[23]. Domnul denunță minciuna ca o lucrare diabolică: “Voi sunteți ai tatălui vostru, Diavolul; (…) în el nu este adevăr: când spune minciuna, vorbește dintru ale sale, pentru că este mincinos și tatăl minciunii” (In 8, 44).
  1. Minciuna este vătămarea cea mai directă a adevărului. A minți înseamnă a vorbi sau a acționa împotriva adevărului pentru a-l induce în eroare pe acela care are dreptul să-l cunoască. Rănind relația omului cu adevărul și cu aproapele, minciuna vatămă relația fundamentală a omului și a cuvântului său cu Domnul.
  1. Gravitatea minciunii se măsoară după natura adevărului pe care îl deformează, după împrejurări, după intențiile celui care o comite, după daunele suferite de victimele ei. Dacă minciuna în sine nu constituie decât un păcat lesne-iertător, devine păcat de moarte când lezează grav virtutea dreptății și a iubirii.
  1. Minciuna este condamnabilă în natura ei. Este o profanare a cuvântului, al cărui rol este să comunice altora adevărul cunoscut. Hotărârea deliberată de a-l induce în eroare pe aproapele prin afirmații contrare adevărului constituie o încălcare a dreptății și a iubirii. Vina este mai mare când intenția de a înșela riscă să aibă urmări funeste pentru cei care sunt abătuți de la adevăr.
  1. Fiind o violare a virtuții veracității, minciuna este o adevărată violență exercitată asupra altuia. Îl lovește în capacitatea de a cunoaște, care este condiția oricărei judecăți și oricărei hotărâri. Conține în germene dezbinarea minților și toate relele pe care aceasta le generează. Minciuna e funestă pentru orice societate. Subminează încrederea între oameni și sfâșie țesătura relațiilor sociale.
  1. Orice greșeală săvârșită la adresa dreptății și a adevărului atrage datoria de a repara, chiar dacă autorul ei a fost iertat. Când este imposibilă repararea publică a unei daune aduse, ea trebuie făcută în secret; dacă cel care a suferit un prejudiciu nu poate fi despăgubit direct, trebuie să i se dea satisfacție morală, în numele iubirii. Această datorie de reparare privește și greșelile săvârșite la adresa reputației altora. Această reparare morală și uneori materială trebuie apreciată după măsura daunei pricinuite. Ea obligă în conștiință.

IV. Respectul față de adevăr

  1. Dreptul la comunicarea adevărului nu este necondiționat. Fiecare trebuie să-și conformeze viața cu porunca evanghelică a iubirii frățești. Aceasta cere, în situațiile concrete, să se aprecieze dacă se cuvine sau nu să se dezvăluie adevărul celui care îl cere.
  1. Caritatea și respectul față de adevăr trebuie să dicteze răspunsul la orice cerere de informație sau de comunicare. Binele și securitatea altuia, respectarea vieții private, binele comun sunt motive suficiente pentru a păstra sub tăcere ceea ce nu trebuie să fie cunoscut sau pentru a folosi un limbaj discret. Datoria de a evita scandalul pretinde adesea o strictă discreție. Nimeni nu e obligat să dezvăluie adevărul cui nu are dreptul de a-l cunoaște[24].
  1. Secretul sacramentului Reconcilierii e sacru și nu poate fi trădat sub nici un pretext. “Secretul sacramental este inviolabil; de aceea, e absolut interzis preotului să trădeze în orice privință un penitent, prin cuvinte sau în alt fel, și pentru orice motiv”[25].
  1. Secretele profesionale – deținute, de exemplu, de oameni politici, de militari, de medici, de juriști – sau confidențele făcute sub secret trebuie păstrate, în afară de cazurile excepționale, în care păstrarea secretului ar produce celui care le încredințează, celui care le primește, sau unei terțe persoane, daune foarte grave și care nu pot fi evitate decât prin divulgarea adevărului. Chiar dacă nu au fost încredințate sub secret, informațiile private care pot aduce un prejudiciu cuiva nu trebuie divulgate fără un motiv grav și proporționat.
  1. Fiecare trebuie să păstreze o dreaptă rezervă referitor la viața privată a persoanelor. Cei răspunzători cu comunicarea trebuie să păstreze o justă proporție între exigențele binelui comun și respectul față de drepturile particulare. Amestecul informației în viața privată a persoanelor angajate într-o activitate politică sau publică este condamnabil în măsura în care le lezează intimitatea și libertatea.

V. Folosirea mijloacelor de comunicare socială

  1. În sânul societății moderne, mijloacele de comunicare socială au un rol major în informație, în promovarea culturală și în formație. Acest rol crește pe măsura progreselor tehnice, a amploarei și diversității știrilor transmise, a influenței exercitate asupra opiniei publice.
  1. Informația prin mass-media este în slujba binelui comun[26]. Societatea are dreptul la o informație întemeiată pe adevăr, pe libertate, pe dreptate și solidaritate:

    Buna exercitare a acestui drept cere ca, în ceea ce privește obiectul, comunicarea să fie mereu adevărată și completă, ținând seama de dreptate și caritate. Iar în ceea ce privește modalitatea ei, să fie cinstită și adecvată, adică să respecte cu sfințenie, în dobândirea și difuzarea știrilor, legile morale, precum și drepturile legitime și demnitatea omului[27].

  1. “E necesar ca toți membrii societății să-și împlinească și în acest domeniu îndatoririle de dreptate și caritate, străduindu-se astfel și cu ajutorul mijloacelor de comunicare socială să contribuie la formarea și la răspândirea unor opinii publice sănătoase”[28]. Solidaritatea apare ca o consecință a unei comunicări adevărate și drepte și a liberei circulații a ideilor, care favorizează cunoașterea și respectarea celorlalți.
  1. Mijloacele de comunicare socială (îndeosebi mass-media) pot da naștere unei anumite pasivități la cei care le recepționează, făcând din ei consumatori prea puțin vigilenți de mesaje sau de spectacole. Beneficiarii își vor impune moderație și disciplină față de mass-media. Se vor strădui să-și formeze o conștiință luminată și dreaptă pentru a rezista mai ușor la influențele mai puțin oneste.
  1. Pe însuși temeiul îndatoririi lor profesionale, responsabilii presei au obligația ca, în difuzarea informației, să slujească adevărul și să nu vatăme iubirea. Se vor strădui să respecte cu egală grijă natura faptelor și limitele judecății critice asupra persoanelor. Trebuie să evite să cadă în defăimare.
  1. “Îndatoriri deosebite revin, în această materie, autorităților civile în vederea binelui comun, pe care aceste mijloace trebuie să-l slujească. Aceeași autoritate trebuie să apere și să protejeze adevărata și dreapta libertate de informare”[29]. Promulgând legi și veghind la aplicarea lor, puterile publice vor avea grijă “ca nu cumva reaua folosire a mijloacelor de comunicare socială să cauzeze prejudicii grave moralității publice și progresului societății”[30]. Vor sancționa încălcarea drepturilor oricărui om la reputație și la secretul vieții private. Vor da la timp și corect informațiile ce privesc binele general sau răspund la neliniștile întemeiate ale populației. Nimic nu poate justifica recurgerea la informații false pentru a manipula opinia publică prin mijloace de comunicare socială. Nu se va atenta cu astfel de intervenții la libertatea indivizilor și a grupurilor.
  1. Morala denunță plaga statelor totalitare, care falsifică în mod sistematic adevărul, exercită prin mass-media o dominație politică asupra opiniei publice, îi manipulează pe acuzații și pe martorii din procesele publice și își închipuie că își consolidează tirania sufocând sau reprimând tot ceea ce consideră “delicte de opinie”.

VI. Adevărul, frumosul și arta sacră

  1. Practicarea binelui e însoțită de o plăcere spirituală gratuită și de frumusețea morală. La fel, adevărul implică bucuria și splendoarea frumuseții spirituale. Adevărul e frumos în sine. Adevărul cuvântului, expresie rațională a cunoașterii realității create și necreate, este necesar omului înzestrat cu inteligență, dar adevărul poate găsi și alte forme de exprimare umană, complementare, mai ales când trebuie să evoce ceea ce are el negrăit, adâncurile inimii omenești, înălțările sufletului, misterul lui Dumnezeu. Chiar înainte de a se revela omului în cuvinte de adevăr, Dumnezeu i se revelează în limbajul universal al Creației, lucrare a Cuvântului său, a Înțelepciunii sale: ordinea și armonia Cosmosului – pe care le descoperă și copilul, și omul de știință -, “măreția și frumusețea făpturilor duc prin analogie la cunoașterea Creatorului lor” (Înț 13, 5), “căci însuși Autorul frumuseții le-a zidit” (Înț 13, 3).

    Suflul puterii lui Dumnezeu este Înțelepciunea și revărsare curată a slavei Celui Atotputernic; de aceea, nimic pângărit nu intră în ea. E rază a Luminii veșnice și oglindă fără pată a puterii lui Dumnezeu și icoană a bunătății lui (Înț 7, 25-26). Ea este mai frumoasă decât Soarele și mai presus de toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înțelepciunea o întrece; fiindcă după lumină urmează noaptea, dar înțelepciunea nu e biruită de rău (Înț 7, 29-30). Și m-am îndrăgostit de frumusețea ei (Înț 8, 2).

  1. “Creat după chipul lui Dumnezeu” (Gen 1, 26), omul exprimă adevărul relației sale cu Dumnezeu Creatorul și prin frumusețea operelor artistice. Într-adevăr, arta este o formă de exprimare proprie omului; dincolo de căutarea necesităților vitale comune tuturor făpturilor vii, ea este o supraabundență gratuită a bogăției interioare a ființei umane. Izvorând dintr-un talent dat de Creator și din efortul omului, arta e o formă de înțelepciune practică ce unește cunoașterea și priceperea[31] pentru a da formă adevărului unei realități în limbajul accesibil văzului sau auzului. Arta comportă astfel o anumită asemănare cu activitatea lui Dumnezeu în creație, în măsura în care se inspiră din adevăr și din iubirea pentru ființe. Ca orice activitate umană, arta nu-și are în sine scopul absolut, ci este orânduită în vederea scopului ultim al omului și înnobilată de el[32].
  1. Arta sacră este adevărată și frumoasă când corespunde prin forma sa la vocația proprie: de a evoca și a preamări, în credință și adorație, misterul transcendent al lui Dumnezeu, Frumusețe nevăzută, preaînaltă, de Adevăr și Iubire, apărută în Cristos, “strălucirea slavei și chipul ființei lui” (Evr 1, 3), în care “locuiește în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2, 9), frumusețe spirituală care se răsfrânge în Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu, în îngeri și în sfinți. Arta sacră adevărată îl duce pe om la adorație, la rugăciune și la iubirea lui Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul, Cel Sfânt și Sfințitorul.
  1. De aceea, episcopii trebuie, ei înșiși sau prin delegați, să vegheze la promovarea artei sacre, vechi și noi, sub toate formele ei și la îndepărtarea din liturgie și din edificiile de cult, cu aceeași grijă religioasă, a tot ceea ce nu e conform cu adevărul credinței și cu frumusețea autentică a artei sacre[33].

PE SCURT

  1. “Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (Ex 20, 16). Ucenicii lui Cristos “s-au îmbrăcat cu omul cel nou creat după Dumnezeu întru dreptatea și sfințenia ce vin din adevăr” (Ef 4, 24).
  1. Adevărul sau veracitatea este virtutea care constă în a se arăta adevărat în fapte și cuvinte, evitând duplicitatea, prefăcătoria și ipocrizia.
  1. Creștinul nu are a “se rușina în a da mărturie Domnului” (2 Tim 1, 8) prin fapte și cuvinte. Martiriul este mărturia supremă dată adevărului credinței.
  1. Respectarea reputației persoanelor interzice orice atitudine și orice cuvânt de vorbire de rău sau de calomnie.
  1. Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenția de a înșela pe aproapele care are dreptul la adevăr.
  1. O greșeală săvârșită împotriva adevărului pretinde reparare.
  1. Regula de aur ajută pentru a discerne, în situații concrete, dacă se cuvine sau nu să se dezvăluie adevărul celui care îl cere.
  1. “Secretul sacramental este inviolabil”[34]. Secretele profesionale trebuie să fie păstrate. Confidențele care pot aduce prejudicii cuiva nu trebuie să fie divulgate.
  1. Societatea are dreptul la o informație bazată pe adevăr, pe libertate, pe dreptate. Omul trebuie să-și impună moderație și disciplină în folosirea mijloacelor de comunicație socială.
  1. Artele frumoase, dar mai ales arta sacră, “prin natura lor, sunt îndreptate spre exprimarea, într-un fel, în lucrările omului, a infinitei frumuseți divine și sunt cu atât mai mult consacrate laudei și gloriei lui Dumnezeu, cu cât nu au nici un alt scop decât să contribuie cât mai eficient, prin realizările lor, la îndreptarea sufletelor oamenilor spre Dumnezeu”[35].

 

Note


[1] Cf. Prov 8, 7; 2 Sam 7, 28.
[2] Cf. Ps 119, 142.
[3] Cf. Lc 1, 50.
[4] Cf. Ps 119, 30.
[5] Cf. In 14, 6.
[6] Cf. In 8, 32.
[7] Cf. In 17, 17.
[8] Cf. 14, 26.
[9] DH 2.
[10] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 109, 3, ad 1.
[11] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 109, 3.
[12] Cf. Mt 18, 16.
[13] AG 11.
[14] Sf. Ignațiu de Antiohia, Rom. 4, 1.
[15] Sf. Ignațiu de Antiohia, Rom. 6, 1-2.
[16] Sf. Policarp, Mart. 14, 2-3.
[17] Cf. Ef 4, 25.
[18] Cf. Prov 19, 9.
[19] Cf. Prov 18, 5.
[20] Cf. CIC, can. 220.
[21] Cf. Sir 21, 28.
[22] Sf. Ignațiu, Ex. spir., 22.
[23] Sf. Augustin, Mend. 4, 5.
[24] Cf. Sir 27, 16; Prov 25, 9-10.
[25] CIC, can. 983, § 1.
[26] Cf. IM 11.
[27] IM 5.
[28] IM 8.
[29] IM 12.
[30] IM 12.
[31] Cf. Înț 7, 17.
[32] Cf. Pius al XII-lea, Discurs 25 decembrie 1955 și Discurs 3 septembrie 1950.
[33] Cf. SC 122-127.
[34] CIC, can. 983, § 1.
[35] SC 122.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *