Meniu

Porunca a şaptea

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos
SECȚIUNEA A DOUA
Cele zece porunci
CAPITOLUL AL DOILEA
“Să-l iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți”

ARTICOLUL 7
Porunca a șaptea

Să nu furi (Ex 20, 15; Dt 5, 19).

Să nu furi (Mt 19, 18).

  1. Porunca a șaptea ne interzice să luăm sau să păstrăm bunul aproapelui pe nedrept și să-l păgubim pe aproapele, în orice fel, în bunurile sale. Ea prescrie dreptatea și iubirea în gestionarea bunurilor pământești și a roadelor muncii oamenilor. Cere în vederea binelui comun respectarea destinației universale a bunurilor și a dreptului la proprietatea privată. Viața creștină se străduiește să orânduiască bunurile acestei lumi spre Dumnezeu și spre iubirea frățească.

I. Destinația universală a bunurilor și proprietatea privată asupra lor

  1. La început, Dumnezeu a încredințat pământul și resursele lui gestiunii comune a omenirii, pentru ca ea să le îngrijească, să le stăpânească prin munca sa și să se bucure de roade[1]. Bunurile creației sunt destinate întregului neam omenesc. Totuși, pământul este împărțit între oameni spre a le asigura securitatea vieții, expusă penuriei și amenințată de violență. Însușirea bunurilor este legitimă pentru a garanta libertatea și demnitatea persoanelor, pentru a-l ajuta pe fiecare să-și satisfacă nevoile fundamentale și nevoile celor pe care îi are în grijă. Ea trebuie să permită manifestarea unei solidarități naturale între oameni.
  1. Dreptul la proprietatea privată, dobândită prin muncă sau primită de la alții prin moștenire sau donație, nu desființează faptul că la origini pământul a fost dăruit ansamblului omenirii. Destinația universală a bunurilor rămâne primordială, chiar dacă promovarea binelui comun pretinde respectarea proprietății private, a dreptului la ea și a exercitării lui.
  1. “În folosirea bunurilor, omul nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind și comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci și altora”[2]. Proprietatea asupra unui bun face din deținătorul lui un administrator al Providenței pentru a-l face să rodească și a împărtăși binefacerile lui cu alții, și în primul rând cu cei apropiați.
  1. Bunurile de producție – materiale sau nemateriale -, cum ar fi pământuri sau uzine, competențe sau arte, pretind grija posesorilor lor pentru ca de rodnicia lor să profite cât mai mulți. Deținătorii de bunuri de folosire și de consum trebuie să le utilizeze în mod cumpătat, păstrând partea cea mai bună pentru oaspete, pentru cel bolnav, pentru cel sărac.
  1. Autoritatea politică are dreptul și datoria să reglementeze în funcție de binele comun exercitarea legitimă a dreptului de proprietate[3].

II. Respectul față de persoane și față de bunurile lor

  1. În materie economică, respectul față de demnitatea umană pretinde practicarea virtuții cumpătării, pentru a modera atașamentul față de bunurile acestei lumi; a virtuții dreptății, pentru a ocroti drepturile aproapelui și a-i acorda ceea ce i se cuvine; a solidarității, conform regulii de aur și urmând dărnicia Domnului, care, “bogat fiind, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogățească pe noi” (2 Cor 8, 9).

Respectul față de bunurile altuia

  1. Porunca a șaptea interzice furtul, adică uzurparea bunului altuia împotriva voinței rezonabile a proprietarului. Nu e vorba despre furt atunci când consimțământul poate fi presupus sau dacă refuzul e contrar rațiunii și destinației universale a bunurilor. Este cazul necesității urgente și evidente în care singurul mijloc de a satisface nevoi imediate și esențiale (hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc.) este de a dispune și de a folosi bunurile altora[4].
  1. Orice mod de a lua sau de a deține pe nedrept bunul altuia, chiar dacă nu contravine dispozițiilor legii civile, este contrar poruncii a șaptea. De exemplu: a reține în mod deliberat bunuri luate cu împrumut sau obiecte pierdute, a înșela în comerț[5], a plăti salarii nedrepte[6], a ridica prețurile, speculând ignoranța sau mizeria cuiva[7].

    Sunt, de asemenea, ilicite din punct de vedere moral: acțiunea prin care se determină o variație artificială a evaluării bunurilor cu scopul de a dobândi avantaje asupra altora; corupția, prin care se deturnează judecata celor ce trebuie să ia decizii conform dreptului; însușirea și folosirea în interes privat a bunurilor sociale ale unor întreprinderi; lucrările prost executate, frauda fiscală, falsificarea cecurilor și a facturilor, cheltuielile excesive, risipa. A produce în mod voit pagubă proprietății private sau publice este contrar legii morale și pretinde reparare.

  1. Făgăduințele trebuie să fie ținute și contractele respectate riguros, în măsura în care angajamentul luat este corect din punct de vedere moral. O parte însemnată a vieții economice și sociale depinde de valoarea contractelor dintre persoanele fizice sau morale. Astfel, sunt contractele comerciale de vânzare sau cumpărare, contractele de închiriere sau de muncă. Orice contract trebuie să fie convenit și executat cu bună-credință.
  1. Contractele sunt supuse dreptății comutative, care reglează schimburile între persoane, cu respectarea exactă a drepturilor lor. Dreptatea comutativă obligă în mod strict: ea pretinde salvgardarea drepturilor de proprietate, plătirea datoriilor și prestarea obligațiilor liber contractate. Fără dreptatea comutativă nu e posibilă nici o altă formă de dreptate.

    Dreptatea comutativă e distinctă de dreptatea legală, care se referă la ceea ce datorează cetățeanul în mod echitabil comunității, și de dreptatea distributivă, care reglementează ceea ce comunitatea datorează cetățenilor proporțional cu contribuțiile și cu nevoile lor.

  1. În virtutea dreptății comutative, repararea nedreptății comise pretinde restituirea bunului sustras proprietarului său:

    Isus îl binecuvântează pe Zaheu pentru angajamentul lui: “Dacă am păgubit pe cineva, îi dau înapoi împătrit” (Lc 19, 8). Cei care, în mod direct sau indirect, au pus stăpânire pe un bun al altuia sunt obligați să-l restituie sau să dea înapoi echivalentul în natură sau în bani dacă lucrul a dispărut, precum și roadele și avantajele pe care le-ar fi obținut în mod legitim proprietarul lui. De asemenea, sunt datori să restituie în proporție cu responsabilitatea și profitul lor toți aceia care au participat în vreun fel la un furt sau au profitat de el în cunoștință de cauză; de pildă, cei care l-au poruncit, au ajutat la comiterea lui sau au ascuns cele furate.

  1. Jocurile de noroc (jocul de cărți etc.) sau pariurile nu sunt în sine contrare dreptății. Devin moralmente inacceptabile când lipsesc persoana de cele necesare pentru satisfacerea nevoilor proprii și ale altora. Patima jocului riscă să devină o aservire gravă. A paria incorect sau a trișa la joc constituie materie gravă, în afara cazului în care paguba adusă ar fi atât de neînsemnată încât acela care o suferă n-ar putea în mod rezonabil să o considere semnificativă.
  1. Porunca a șaptea interzice actele sau inițiativele care, pentru orice motiv, egoist sau ideologic, mercantil sau totalitar, duc la aservirea unor ființe umane, la nerecunoașterea demnității lor personale, la cumpărarea, vinderea și schimbarea lor ca niște mărfuri. Reducerea prin violență a persoanelor la o valoare de utilizare sau la o sursă de profit este un păcat împotriva demnității persoanei și a drepturilor ei fundamentale. Sfântul Paul poruncea unui stăpân creștin să-și trateze sclavul creștin “nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate, (…) ca pe un om, în Domnul” (Fm 16).

Respectul față de integritatea creației

  1. Porunca a șaptea cere respectarea integrității creației. Animalele, ca și plantele și lucrurile neînsuflețite, sunt în mod natural destinate binelui comun al omenirii din trecut, din prezent și din viitor[8]. Folosirea resurselor minerale, vegetale și animale ale Universului nu poate fi separată de respectarea exigențelor morale. Stăpânirea acordată de Creator omului asupra lucrurilor și ființelor nu este absolută; ea este măsurată de grija pentru calitatea vieții aproapelui, inclusiv a generațiilor viitoare; cere un respect religios față de integritatea creației[9].
  1. Animalele sunt făpturi ale lui Dumnezeu. El le înconjoară cu grija sa providențială[10]. Prin simpla lor existență, ele îl binecuvântează și îi aduc slavă[11]. Așadar oamenii le datorează bunăvoință. Ne vom aminti cu ce delicatețe se purtau cu animalele sfinți ca Francisc din Assisi sau Filip Neri.
  1. Dumnezeu a încredințat animalele celui pe care l-a creat după chipul său[12]. Așadar e legitimă folosirea animalelor pentru hrană și confecționarea îmbrăcămintei. Pot fi domesticite ca să-i fie de folos omului la muncă și în clipele de răgaz. Dacă rămân în limite rezonabile, experiențele medicale și științifice pe animale sunt practici moralmente admisibile, deoarece contribuie la îngrijirea ori salvarea unor vieți omenești.
  1. Este contrar demnității umane faptul de a supune animalele la suferințe inutile sau de a face risipă cu viața lor. De asemenea, este nedemn să se cheltuiască pentru ele sume care ar trebui în mod prioritar să aline mizeria oamenilor. Putem iubi animalele, dar nu trebuie să deturnăm în direcția lor afecțiunea datorată numai persoanelor.

III. Doctrina socială a Bisericii

  1. “Revelația creștină călăuzește la o înțelegere mai pătrunzătoare a legilor vieții sociale”[13]. Biserica primește din Evanghelie revelarea deplină a adevărului omului. Când își împlinește misiunea de a vesti Evanghelia, ea îi atestă omului, în numele lui Cristos, propria lui demnitate și vocația lui la comuniunea persoanelor; îl învață exigențele dreptății și ale păcii, conforme cu înțelepciunea divină.
  1. Biserica exercită o judecată morală în materie economică sau socială “când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor”[14]. În sfera moralității, ea e învestită cu o misiune distinctă de cea a autorităților politice: Biserica se interesează de aspectele vremelnice ale binelui comun, întrucât sunt orânduite în vederea supremului Bine, scopul nostru ultim. Ea se străduiește să inspire atitudinile juste în raport cu bunurile pământești și în relațiile socio-economice.
  1. Doctrina socială a Bisericii s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, la întâlnirea Evangheliei cu societatea industrială modernă, cu noile ei structuri pentru producerea bunurilor de consum, cu noua ei concepție despre societate, stat și autoritate, cu noile ei forme de muncă și de proprietate. Dezvoltarea învățăturii Bisericii în materie economică și socială atestă valoarea permanentă a învățăturii Bisericii, precum și sensul veritabil al tradiției ei mereu vii și active[15].
  1. Învățătura socială a Bisericii constituie un corp de doctrină care se articulează pe măsură ce Biserica interpretează evenimentele din decursul istoriei în lumina ansamblului cuvântului revelat de Cristos Isus, cu asistența Duhului Sfânt[16]. Această învățătură devine cu atât mai acceptabilă pentru oamenii de bunăvoință, cu cât inspiră mai mult purtarea credincioșilor.
  1. Doctrina socială a Bisericii propune principii de reflecție; desprinde criterii de apreciere; dă orientări pentru acțiune: Orice sistem conform căruia raporturile sociale ar fi în întregime determinate de factorii economici este contrar naturii persoanei umane și actelor ei[17].
  1. O teorie care face din profit regula exclusivă și scopul ultim al activității economice este moralmente inacceptabilă. Pofta dezordonată de bani produce întotdeauna efecte perverse. Este una dintre cauzele numeroaselor conflicte ce perturbă ordinea socială[18]. Un sistem care “subordonează drepturile fundamentale ale persoanelor și grupurilor față de organizarea colectivă a producției” este contrar demnității omului[19]. Orice practici care reduc persoanele la starea de simple mijloace în vederea profitului îl aservesc pe om, duc la idolatrizarea banului și contribuie la răspândirea ateismului. “Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și Mamonei” (Mt 6, 24; Lc 16, 13).
  1. Biserica a respins ideologiile totalitare și atee, asociate în timpurile moderne cu “comunismul” sau cu “socialismul”. În același timp, ea a respins în “capitalism” individualismul și primatul absolut al legii pieții asupra muncii omenești[20]. Reglementarea economiei numai prin planificarea centralizată pervertește la bază legăturile sociale; reglementarea ei numai prin legea pieții nu poate realiza dreptatea socială, “căci există numeroase nevoi omenești care nu pot fi satisfăcute prin intermediul pieței”[21]. Trebuie preconizată o reglementare rezonabilă a pieței și a inițiativelor economice, după o justă ierarhie a valorilor și în vederea binelui comun.

IV. Activitatea economică și dreptatea socială

  1. Dezvoltarea activităților economice și creșterea producției sunt destinate să satisfacă nevoile ființelor umane. Viața economică nu vizează numai să înmulțească bunurile produse și să sporească profitul sau puterea; ea este, în primul rând, orânduită în vederea slujirii persoanelor, a omului întreg și a întregii comunități umane. Exercitată după metodele sale proprii, activitatea economică trebuie să se desfășoare în limitele ordinii morale, conform dreptății sociale, pentru a răspunde la planul lui Dumnezeu asupra omului[22].
  1. Munca omenească izvorăște direct de la persoane create după chipul lui Dumnezeu și chemate să prelungească, unele cu/și pentru celelalte, lucrarea creației, stăpânind pământul[23]. Munca este deci o datorie: “Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce» (2 Tes 3, 10)[24]. Munca onorează darurile Creatorului și talanții primiți. Ea poate fi și răscumpărătoare. Îndurând osteneala[25] muncii în unire cu Isus, meșteșugarul din Nazaret și răstignitul de pe Calvar, omul colaborează într-un fel cu Fiul lui Dumnezeu în lucrarea lui răscumpărătoare. Se arată ucenic al lui Cristos purtând crucea în fiecare zi, în activitatea pe care e chemat să o îndeplinească[26]. Munca poate fi un mijloc de sfințire și o însuflețire a realităților pământești în Duhul lui Cristos.
  1. În muncă, persoana își exercită și își desăvârșește o parte dintre capacitățile înscrise în natura sa. Valoarea primordială a muncii ține de omul însuși, care este autorul și destinatarul ei. Munca este pentru om, și nu omul pentru muncă[27]. Fiecare trebuie să poată dobândi de pe urma muncii mijloacele de a-și întreține viața proprie și a celor apropiați și de a sluji comunitatea umană.
  1. Fiecare om are dreptul de inițiativă economică. Fiecare își va folosi în mod legitim talentele pentru a contribui la o abundență de care să se poată bucura toți și pentru a dobândi roadele ce i se cuvin de pe urma eforturilor sale. Va avea grijă să se conformeze reglementărilor stabilite de autoritățile legitime în vederea binelui comun[28].
  1. Viața economică pune în cauză interese diferite, adesea opuse între ele. Astfel se explică apariția conflictelor ce o caracterizează[29]. Trebuie să fie făcute eforturi pentru reducerea acestora prin negocieri ce respectă drepturile și îndatoririle fiecărui partener social: responsabilii de întreprinderi, reprezentanții salariaților – de exemplu, ai organizațiilor sindicale – și, eventual, puterile publice.
  1. Responsabilitatea statului. “Activitatea economică, mai ales a economiei de piață, nu se poate desfășura într-un vid instituțional, juridic și politic. Dimpotrivă, ea presupune o siguranță a garantării libertății individuale și a proprietății și, pe lângă aceasta, o monedă stabilă și servicii publice eficiente. Datoria principală a statului este deci de a garanta această siguranță, așa încât cine muncește să se poată bucura de roadele propriei munci și să se simtă stimulat să o îndeplinească în mod eficient și cinstit. (…) Statul e dator să supravegheze și să călăuzească exercitarea drepturilor omului în sectorul economic; dar în acest domeniu prima răspundere nu revine statului, ci indivizilor și diferitelor grupuri sau asociațiilor care alcătuiesc societatea”[30].
  1. Responsabilii de întreprindere poartă în fața societății răspunderea economică și ecologică a operațiunilor lor[31]. Ei sunt datori să țină seama de binele persoanelor, și nu numai de sporirea profiturilor. Totuși, acestea sunt necesare. Ele permit realizarea investițiilor care asigură viitorul întreprinderilor. Garantează ocuparea forței de muncă.
  1. Accesul la muncă și la profesie trebuie să fie deschis tuturor, fără discriminare nedreaptă, bărbați și femei, sănătoși și handicapați, autohtoni și imigranți[32]. În funcție de împrejurări, societatea trebuie, în ce o privește, să-i ajute pe cetățeni să-și găsească o muncă și un serviciu[33].
  1. Salariul just este rodul legitim al muncii. Faptul de a-l refuza sau de a nu-l da la timpul cuvenit poate constitui o nedreptate gravă[34]. Pentru a evalua remunerația echitabilă, trebuie să se țină seama atât de nevoile, cât și de contribuțiile fiecăruia. “Ținând seamă de funcția și de productivitatea fiecăruia, precum și de condițiile întreprinderii și de binele comun, munca trebuie astfel remunerată încât să i se ofere omului posibilitatea de a asigura pentru sine și pentru ai săi o viață demnă din punct de vedere material, social, cultural și spiritual”[35]. Acordul părților nu e suficient pentru a justifica moralmente cuantumul salariului.
  1. Greva este moralmente legitimă când se prezintă ca un demers inevitabil, dacă nu necesar, în vederea unui rezultat proporționat. Ea devine moralmente inacceptabilă când e însoțită de violență sau dacă i se desemnează obiective ce nu sunt direct legate de condițiile de muncă sau contrare binelui comun.
  1. E nedrept să nu se achite organismelor de asigurări sociale contribuțiile stabilite de autoritățile legitime. Privarea de un loc de muncă din cauza șomajului constituie aproape întotdeauna, pentru cel care îi cade victimă, o lezare a demnității și o amenințare pentru echilibrul vieții. În afară de dauna personală, decurg din ea numeroase riscuri pentru familie[36].

V. Dreptate și solidaritate între națiuni

  1. Pe plan internațional, inegalitatea resurselor și a mijloacelor economice este atât de mare încât provoacă între națiuni o adevărată “prăpastie”[37]. Există, pe de o parte, cei care dețin și dezvoltă mijloacele de creștere și, pe de altă parte, cei care acumulează datorii.
  1. Diferite cauze, de natură religioasă, politică, economică și financiară, conferă astăzi “problemei sociale o dimensiune mondială”[38]. Între națiunile ale căror politici sunt deja interdependente, solidaritatea este necesară. Ea devine indispensabilă când e vorba de a bloca “mecanismele perverse” ce împiedică dezvoltarea țărilor mai puțin avansate[39]. Unor sisteme financiare abuzive sau chiar cămătărești[40], unor relații comerciale strâmbe între națiuni, cursei înarmărilor, trebuie să li se substituie un efort comun pentru a mobiliza resursele spre obiective de dezvoltare morală, culturală și economică, “redefinind prioritățile și scările de valori”[41].
  1. Națiunile bogate au o responsabilitate morală gravă față de cele care nu pot, prin ele însele, să-și asigure mijloacele de dezvoltare sau au fost împiedicate de evenimente istorice tragice. Este o îndatorire de solidaritate și de caritate; este și o obligație de dreptate, dacă bunăstarea națiunilor bogate provine din resurse ce nu au fost plătite în mod echitabil.
  1. Ajutorul direct constituie un răspuns adecvat unor nevoi imediate, extraordinare, provocate, de exemplu, de catastrofe naturale, de epidemii etc. Dar nu este suficient pentru a repara marile daune ce rezultă din situațiile de sărăcie extremă, nici pentru a satisface în mod durabil nevoile. Trebuie reformate instituțiile economice și financiare internaționale, pentru ca ele să promoveze mai bine relații echitabile cu țările mai puțin avansate[42]. Trebuie susținut efortul țărilor sărace care lucrează la creșterea și la eliberarea proprie[43]. Această doctrină se cere aplicată în mod cu totul deosebit în domeniul muncii agricole. țăranii, mai ales în Lumea a Treia, formează masa preponderentă a săracilor.
  1. Sporirea simțului lui Dumnezeu și cunoașterea de sine se află la baza oricărei dezvoltări complete a societății umane. Aceasta înmulțește bunurile materiale și le pune în slujba persoanei și a libertății ei. Diminuează mizeria și exploatarea economică. Sporește respectul față de identitățile culturale și deschiderea față de transcendență[44].
  1. Nu e rolul Păstorilor Bisericii să intervină direct în acțiunea politică și în organizarea vieții sociale. Această sarcină face parte din vocația credincioșilor laici, acționând din propria lor inițiativă împreună cu concetățenii lor. Acțiunea socială poate să implice o pluralitate de căi concrete; ea însă trebuie întotdeauna să fie în vederea binelui comun și conformă mesajului evanghelic și învățăturii Bisericii. Este rolul credincioșilor laici “să însuflețească realitățile temporale cu spirit creștin și să se comporte în cadrul lor ca făcători de pace și de dreptate”[45].

VI. Iubirea față de săraci

  1. Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care vin în ajutor săracilor și-i osândește pe cei cărora nu le pasă de ei: “Cui îți cere, dă-i, și cui vrea să împrumute de la tine, nu-i întoarce spatele” (Mt 5, 42). “În dar ați primit, în dar să dați” (Mt 10, 8). Isus Cristos îi va recunoaște pe aleșii săi după ceea ce vor fi făcut pentru săraci[46]. Atunci când “vestea cea bună e dusă celor săraci” (Mt 11, 5)[47], e semnul prezenței lui Cristos.
  1. “Iubirea Bisericii față de cei săraci (…) face parte din tradiția ei statornică”[48]. Ea se inspiră din Evanghelia Fericirilor[49], din sărăcia lui Isus[50] și din atenția lui față de cei săraci[51]. Iubirea față de cei săraci este chiar unul dintre motivele îndatoririi de a munci, pentru a “putea face binele ajutându-i pe cei lipsiți” (Ef 4, 28). Nu se extinde numai la sărăcia materială, ci și la numeroasele forme de sărăcie culturală și religioasă[52].
  1. Iubirea față de săraci este incompatibilă cu iubirea dezordonată față de bogății sau cu folosirea lor egoistă:

    Hei, voi, bogaților! Plângeți și văitați-vă de necazurile ce vin peste voi! Avuția voastră a putrezit și veșmintele voastre le-au mâncat moliile. Aurul și argintul vostru au ruginit și rugina lor va fi mărturie împotriva voastră și vă va mistui trupul. Foc v-ați adunat pentru zilele de apoi. Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat țarinile și care a fost oprită de voi strigă și strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor. V-ați lăfăit în huzur pe pământ, v-ați hrănit inimile în ziua măcelului; l-ați osândit și l-ați ucis pe cel drept și el nu vi se împotrivește (Iac 5, 1-6).

  1. Sfântul Ioan Gură de Aur amintește cu vehemență: “Să nu faci parte săracilor de bunurile tale înseamnă să-i furi și să le iei viața. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stăpânim, ci ale lor”[53]. “Să fie satisfăcute, în primul rând, exigențele dreptății, ca nu cumva să fie oferit ca dar de caritate ceea ce este datorat după dreptate”[54]:

    Când dăm săracilor cele de neapărată trebuință, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim, mai degrabă, o datorie de dreptate decât un act de caritate[55].

  1. Faptele de milostenie sunt acțiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui în nevoile lui trupești și spirituale[56]. A instrui, a sfătui, a mângâia, a încuraja sunt fapte de milostenie spirituală, ca și a ierta și a suporta cu răbdare. Faptele de milostenie trupească sunt, mai ales, a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i adăposti pe cei fără locuință, a-i îmbrăca pe cei zdrențăroși, a-i vizita pe bolnavi și pe cei închiși, a-i îngropa pe cei morți[57]. Printre aceste gesturi, pomana făcută celor săraci[58] este una dintre principalele mărturii ale iubirii frățești: ea este și o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu[59]:

    Cine are două haine să împartă cu cel care nu are și cine are hrană să facă la fel (Lc 3, 11). Faceți milostenie cu tot ce aveți și atunci toate vor fi pentru voi curate (Lc 11, 41). Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele și cineva dintre voi le spune “Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă” și nu le dați cele de trebuință pentru trup, care e folosul? (Iac 2, 15-16)[60]

  1. “Sub multiplele ei forme: sărăcie materială, oprimare nedreaptă, infirmități fizice și psihice și, în sfârșit, moarte, mizeria umană este semnul evident al condiției native de slăbiciune în care se află omul de la primul păcat și al nevoii de mântuire. De aceea i-a atras compătimirea lui Cristos Mântuitorul, care a vrut să o ia asupra sa și să se identifice cu «cei mai mici dintre frații săi». De aceea, cei striviți de ea sunt obiectul unei iubiri de preferință din partea Bisericii, care, încă de la origini, în ciuda slăbiciunilor multor membri ai săi, nu a încetat să lucreze pentru a-i alina, a-i apăra și a-i elibera, prin nenumăratele opere de binefacere, care rămân mereu și pretutindeni indispensabile”[61].
  1. Încă din Vechiul Testament, tot felul de măsuri juridice (an de iertare, interzicerea cametei și a păstrării de zălog, obligația zeciuielii, plata imediată a zilierului, dreptul de a aduna ciorchinii și spicele rămase) răspund la îndemnul Deuteronomului: “Săracii nu vor lipsi nicicând din această țară; de aceea, îți dau poruncă și îți spun: deschide-ți cu dărnicie mâna către fratele tău, către cel smerit și sărac din țara ta” (Dt 15, 11). Isus își însușește acest cuvânt: “Într-adevăr, pe săraci îi veți avea întotdeauna cu voi, dar pe mine nu mă veți avea întotdeauna” (In 12, 8). Prin aceasta nu anulează vehemența oracolelor din vechime: “Ei îl vând pe cel drept pe bani și pe cel sărman pe o pereche de sandale…” (Am 8, 6), ci ne cheamă să-i recunoaștem prezența în cei săraci, care sunt frații săi[62]:

    În ziua când mama sa a mustrat-o că îngrijește acasă săraci și bolnavi, sfânta Roza din Lima[63] i-a spus: “Când îi slujim pe săraci și pe bolnavi, îl slujim pe Isus. Nu trebuie să încetăm vreodată să-l ajutăm pe aproapele nostru, pentru că în frații noștri îl slujim pe Isus”.

PE SCURT

  1. “Să nu furi” (Dt 5, 19). “Nici hoții, nici zgârciții,(…) nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Cor 6, 10).
  1. Porunca a șaptea prescrie practicarea dreptății și a iubirii în gestionarea bunurilor pământești și a roadelor muncii oamenilor.
  1. Bunurile creației sunt destinate întregului neam omenesc. Dreptul la proprietatea privată nu desființează destinația universală a bunurilor.
  1. Porunca a șaptea interzice furtul. Furtul este uzurparea bunului altuia împotriva voinței rezonabile a proprietarului.
  1. Orice mod de a lua și de a folosi pe nedrept bunul altuia este contrar poruncii a șaptea. Nedreptatea săvârșită cere reparație. Dreptatea comutativă cere înapoierea bunului furat.
  1. Legea morală interzice actele care, în scopuri mercantile sau totalitare, duc la aservirea unor ființe omenești, la cumpărarea, vinderea și schimbarea lor ca niște mărfuri.
  1. Stăpânirea acordată de Creator omului asupra resurselor minerale, vegetale și animale ale Universului nu poate fi despărțită de respectarea obligațiilor morale, inclusiv față de generațiile viitoare.
  1. Animalele sunt încredințate omului, care le datorează bunăvoință. Ele pot sluji la dreapta satisfacere a nevoilor omului.
  1. Biserica exercită o judecată morală în materie economică sau socială când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor. Ea se interesează de binele comun vremelnic al oamenilor, întrucât este orânduit în vederea supremului Bine, scopul nostru ultim.
  1. Omul însuși este autorul, centrul și scopul întregii vieți economice și sociale. Punctul decisiv al problemei sociale este ca bunurile create de Dumnezeu pentru toți să ajungă efectiv la toți, conform dreptății și cu ajutorul iubirii.
  1. Valoarea primordială a muncii decurge de la omul însuși, care este autorul și destinatarul ei. Prin munca sa, omul participă la lucrarea creației. Unită cu Cristos, munca poate fi răscumpărătoare.
  1. Dezvoltarea adevărată este aceea a omului întreg. Trebuie sporită capacitatea fiecărei persoane de a răspunde la vocația sa, deci la chemarea lui Dumnezeu[64].
  1. Pomana făcută săracilor este o mărturie a iubirii frățești: ea este și o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu.
  1. În mulțimea ființelor umane fără pâine, fără adăpost, fără sălaș, cum să nu-l recunoaștem pe Lazăr, cerșetorul flămând din parabolă?[65] Cum să nu-l auzim pe Isus: “Mie nu mi-ați făcut”? (Mt 25, 45)

 

Note


[1] Cf. Gen 1, 26-29.
[2] GS 69, § 1.
[3] Cf. GS 71, § 4; SRS 42; CA 40; 48.
[4] Cf. GS 69, § 1.
[5] Cf. Dt 25, 13-16.
[6] Cf. Dt 24, 14-15; Iac 5, 4.
[7] Cf. Am 8, 4-6.
[8] Cf. Gen 1, 28-31.
[9] Cf. CA 37-38.
[10] Cf. Mt 6, 26.
[11] Cf. Dan 3, 57-58.
[12] Cf. Gen 2, 19-20; 9, 1-4.
[13] GS 23, § 1.
[14] GS 76, § 5.
[15] Cf. CA 3.
[16] Cf. SRS 1; 41.
[17] Cf. CA 24.
[18] Cf. GS 63, § 3; LE 7; CA 35.
[19]. GS 65.
[20] Cf. CA 10; 13; 44.
[21] CA 34.
[22] Cf. GS 64.
[23] Cf. Gen 1, 28; GS 34; CA 31.
[24] Cf. 1 Tes 4, 11.
[25] Cf. Gen 3, 14-19.
[26] Cf. LE 27.
[27] Cf. LE 6.
[28] Cf. CA 32; 34.
[29] Cf. LE 11.
[30] CA 48.
[31] Cf. CA 37.
[32] Cf. LE 19; 22-23.
[33] Cf. CA 48.
[34] Cf. Lev 19, 13; Dt 24, 14-15; Iac 5, 4.
[35] GS 67, § 2.
[36] Cf. LE 18.
[37] SRS 14.
[38] SRS 9.
[39] Cf. SRS 17; 45.
[40] Cf. CA 35.
[41] CA 28.
[42] Cf. SRS 16.
[43] Cf. CA 26.
[44] Cf. SRS 32; CA 51.
[45] SRS 47; cf. 42.
[46] Cf. Mt 25, 31-46.
[47] Cf. Lc 4, 18.
[48] CA 57.
[49] Cf. Lc 6, 20-22.
[50] Cf. Mt 8, 20.
[51] Cf. Mc 12, 41-44.
[52] Cf. CA 57.
[53] Laz. 1, 6.
[54] AA 8.
[55] Sf. Grigore cel Mare, Past. 3, 21.
[56] Cf. Is 58, 6-7; Evr 13, 3.
[57] Mt 25, 31-46.
[58] Cf. Tob 4, 5-11; Sir 17, 22.
[59] Cf. Mt 6, 2-4.
[60] Cf. 1 In 3, 17.
[61] CDF, Inst. Libertatis conscientia, 68.
[62] Cf. Mt 25, 40.
[63] Vita.
[64] Cf. CA 29.
[65] Cf. Lc 17, 19-31.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *