Porunca a şasea

PARTEA A TREIA: Viața în Cristos

SECȚIUNEA A DOUA
Cele zece porunci

CAPITOLUL AL DOILEA
„Să-l iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți”

ARTICOLUL 6
Porunca a șasea

Să nu săvârșești adulter (Ex 20, 14; Dt 5, 17).

Ați auzit că s-a spus: „Să nu săvârșești adulter”. Eu însă vă spun: Oricine se uită la o femeie, dorind-o, a și săvârșit adulter cu ea, în inima sa (Mt 5, 27-28).

I. „Bărbat și femeie i-a făcut…”

2331. „Dumnezeu este iubire. El trăiește în sine însuși un mister de comuniune și iubire. Creând umanitatea bărbatului și a femeii după chipul său, (…) Dumnezeu întipărește în ea vocația, și deci capacitatea și responsabilitatea corespunzătoare, pentru iubire și comuniune”[1].

      „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său: (…) bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1, 27). „Creșteți și vă înmulțiți” (Gen 1, 28). „În ziua în care Dumnezeu l-a creat pe om, după asemănarea lui Dumnezeu l-a creat, bărbat și femeie i-a creat: i-a binecuvântat și i-a chemat cu numele de om în ziua în care au fost creați” (Gen 5, 1-2).

2332. Sexualitatea afectează toate aspectele persoanei umane, în unitatea trupului și sufletului ei. Ea privește în mod deosebit afectivitatea, capacitatea de a iubi și a procrea și, într-un mod mai general, aptitudinea de a lega relații de comuniune cu alții.

2333. Fiecăruia, bărbatului și femeii, îi revine datoria să-și recunoască și să-și accepte propria identitate sexuală. Diferența și complementaritatea fizică, morală și spirituală sunt orientate spre binele căsătoriei și al dezvoltării vieții familiale. Armonia cuplului și a societății depinde în parte de felul în care sunt trăite între sexe complementaritatea, nevoia unuia de celălalt și sprijinul reciproc.

2334. „Creându-l pe om bărbat și femeie, Dumnezeu înzestrează cu demnitate personală în mod egal bărbatul și femeia”[2]. „Omul este o persoană: în egală măsură bărbatul ca și femeia, pentru că amândoi sunt făcuți după chipul și asemănarea unui Dumnezeu personal”[3].

2335. Fiecare dintre cele două sexe este, cu demnitate egală, deși în mod diferit, chip al puterii și al afecțiunii lui Dumnezeu. Unirea dintre bărbat și femeie în căsătorie este un mod de a imita în trup generozitatea și rodnicia Creatorului: „Bărbatul își va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un singur trup” (Gen 2, 24). Din această unire provin toate generațiile de oameni[4].

2336. Isus a venit să restaureze creația în puritatea de la început. În Cuvântarea de pe munte, El interpretează într-un mod riguros planul lui Dumnezeu: „Ați auzit că s-a spus: «Să nu săvârșești adulter». Eu însă vă spun: Oricine se uită la o femeie, dorind-o, a și săvârșit adulter cu ea, în inima sa»” (Mt 5, 27-28). Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu trebuie să despartă[5]. Tradiția Bisericii a înțeles porunca a șasea ca înglobând ansamblul sexualității umane.

II. Chemarea la curăție

2337. Curăția semnifică integrarea reușită a sexualității în persoană și, prin aceasta, unitatea lăuntrică a omului în ființa sa trupească și spirituală. Sexualitatea, în care se exprimă apartenența omului la lumea corporală și biologică, devine personală și cu adevărat umană atunci când este integrată în relația de la persoană la persoană, în dăruirea reciprocă totală și nelimitată temporal a bărbatului și a femeii. Virtutea curăției cuprinde deci integritatea persoanei și integralitatea dăruirii.

Integritatea persoanei

2338. Persoana castă păstrează integritatea forțelor de viață și de iubire aflate în ea. Această integritate asigură unitatea persoanei; ea se opune oricărui comportament care ar răni-o. Ea nu tolerează nici viață dublă, nici duplicitate de limbaj[6].

2339. Curăția cere o ucenicie a stăpânirii de sine, care este o pedagogie a libertății umane. Alternativa este clară: ori omul poruncește pasiunilor sale și dobândește pacea, ori se lasă aservit de ele și devine nefericit[7]. „Demnitatea omului îi cere să se comporte conform unei alegeri libere și conștiente, mișcată și determinată de o convingere personală, și nu sub simplul efect al stimulilor instinctivi sau din cauza unei constrângeri exterioare. Omul dobândește o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice robie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui și își procură în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul și priceperea sa”[8].

2340. Cel care vrea să rămână credincios făgăduințelor de la Botez și să reziste ispitelor va avea grijă să folosească mijloacele potrivite: cunoașterea de sine, practicarea unei asceze adaptate la situațiile întâlnite, ascultarea față de poruncile lui Dumnezeu, practicarea virtuților morale și fidelitatea față de rugăciune. „Curăția cu adevărat ne adună și ne aduce la unitatea pe care am pierdut-o risipindu-ne”[9].

2341. Virtutea curăției e strâns dependentă de virtutea cardinală a cumpătării, care are drept scop să impregneze cu rațiune pasiunile și apetiturile sensibilității umane.

2342. Stăpânirea de sine este o lucrare de lungă durată. Niciodată nu se poate considera dobândită o dată pentru totdeauna. Presupune un efort reluat la toate vârstele[10]. Efortul pe care îl cere poate fi mai intens în anumite perioade, ca, de exemplu, atunci când se formează personalitatea, în timpul copilăriei și al adolescenței.

2343. Curăția cunoaște legi de creștere, trecând prin stadii marcate de imperfecțiune și prea adesea de păcat. „Omul virtuos și cast se construiește zi cu zi prin alegeri numeroase și libere. Astfel, el cunoaște, iubește și împlinește binele moral, urmând etapele unei creșteri”[11].

2344. Curăția reprezintă o îndatorire eminamente personală, dar ea implică și un efort cultural, căci există o „interdependență între progresul persoanei umane și dezvoltarea societății”[12]. Curăția presupune respectarea drepturilor persoanei, mai ales acela de a primi o informare și o educație care să respecte dimensiunile morale și spirituale ale vieții umane.

2345. Curăția este o virtute morală. Ea este și un dar al lui Dumnezeu, un har, un rod al lucrării Duhului[13]. Duhul Sfânt îi dă celui pe care l-a renăscut prin apa Botezului harul de a imita puritatea lui Cristos[14].

Integralitatea dăruirii de sine

2346. Iubirea e forma tuturor virtuților. Sub influența ei, curăția apare ca o școală de dăruire a persoanei. Stăpânirea de sine e orânduită spre dăruirea de sine. Curăția îl face pe cel care o practică să devină, pe lângă aproapele său, un martor al fidelității și al afecțiunii lui Dumnezeu.

2347. Virtutea curăției înflorește în prietenie. Ea îi arată ucenicului cum să-l urmeze și să-l imite pe Acela care ne-a ales drept prietenii săi[15], s-a dăruit total nouă și ne face părtași la condiția lui divină. Curăția e făgăduință de nemurire.

      Curăția se exprimă, în mod deosebit, în prietenia față de aproapele. Dezvoltată între persoane de același sex sau de sexe diferite, prietenia reprezintă un mare bine pentru toți. Ea duce la comuniunea spirituală.

Diferitele forme de curăție

2348. Orice botezat e chemat la curăție. Creștinul „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3, 27), modelul oricărei curății. Toți creștinii sunt chemați să ducă o viață curată, conform cu starea lor de viață. În clipa Botezului său, creștinul s-a angajat să-și trăiască afectivitatea în curăție.

2349. „Curăția trebuie să caracterizeze persoanele în diferitele stări de viață: unele în fecioria sau celibatul consacrat, modalitate eminentă de a se dărui mai ușor lui Dumnezeu cu inimă neîmpărțită; celelalte, în modul stabilit pentru toți de legea morală și după cum sunt căsătorite sau celibatare”[16]. Persoanele căsătorite sunt chemate la trăirea curăției conjugale; celelalte, la practicarea curăției în înfrânare:

      Virtutea curăției are trei forme: una a soților, alta a văduviei, a treia a fecioriei. Nu o lăudăm pe una dintre ele, excluzându-le pe celelalte. În aceasta disciplina Bisericii e bogată[17].

2350. Logodnicii sunt chemați la trăirea curăției în înfrânare. Astfel puși la încercare, vor descoperi respectul reciproc, vor face ucenicia fidelității și a speranței de a se primi unul pe celălalt de la Dumnezeu. Vor rezerva pentru timpul căsătoriei manifestările de tandrețe specifice iubirii conjugale. Se vor ajuta unul pe altul să crească în curăție.

Vătămările curăției

2351. Luxuria este dorința dezordonată după plăcerea venerică sau desfătarea dezordonată în aceasta. Plăcerea sexuală e moralmente dezordonată când este căutată pentru ea însăși, în mod izolat de scopurile procreării și unirii.

2352. Prin masturbare se înțelege excitarea voită a organelor genitale pentru a dobândi o plăcere venerică. „În linia unei tradiții constante, atât Magisteriul Bisericii, cât și simțul moral al credincioșilor au afirmat fără ezitare că masturbarea este un act în mod intrinsec și grav dezordonat”. „Oricare ar fi motivul, folosirea deliberată a facultății sexuale în afara relațiilor conjugale normale îi contrazice finalitatea”. Plăcerea sexuală este căutată în afara „relației sexuale cerute de ordinea morală, aceea care realizează, în contextul unei iubiri adevărate, sensul integral al dăruirii reciproce și al procreării umane”[18].

      Pentru formularea unei judecăți echitabile asupra responsabilității morale a subiecților și pentru orientarea acțiunii pastorale, se va ține seama de imaturitatea afectivă, de forța obiceiurilor dobândite, de starea de angoasă sau de alți factori psihici sau sociali care micșorează sau chiar nimicesc culpabilitatea morală.

2353. Desfrânarea este unirea trupească în afara căsătoriei între un bărbat și o femeie, ambii liberi. Ea este în mod grav contrară demnității persoanelor și a sexualității umane, care e în mod natural orânduită spre binele soților, precum și spre zămislirea și creșterea copiilor. Pe lângă aceasta, constituie un scandal grav când e vorba de coruperea tinerilor.

2354. Pornografia constă în a scoate actele sexuale, reale sau simulate, din intimitatea partenerilor, pentru a le exhiba în fața unor terțe persoane în mod deliberat. Ea ofensează curăția, pentru că denaturează actul conjugal, dăruire intimă a soților unul către celălalt. Încalcă în mod grav demnitatea celor care se implică în ea (actori, comercianți, public), pentru că unul devine pentru altul obiectul unei plăceri rudimentare și al unui profit ilicit. Îi cufundă și pe unii, și pe alții în iluzia unei lumi artificiale. Ea constituie o greșeală gravă. Autoritățile civile trebuie să împiedice producerea și difuzarea materialelor pornografice.

2355. Prostituția atentează la demnitatea persoanei care se prostituează și care e redusă la plăcerea venerică obținută de la ea. Cel care plătește păcătuiește grav împotriva lui însuți: lezează curăția la care îl angaja Botezul său și își pângărește trupul, templu al Duhului Sfânt[19]. Prostituția constituie un flagel social. El lovește, în mod obișnuit, femei, dar și bărbați, copii sau adolescenți (în ultimele două cazuri, păcatul este dublat de scandal). Deși faptul de a se deda prostituției este întotdeauna păcătos în mod grav, mizeria, șantajul și presiunea socială pot atenua imputabilitatea greșelii.

2356. Violul desemnează intrarea prin efracție, cu violență, în intimitatea sexuală a unei persoane. El lezează dreptatea și iubirea. Violul rănește profund dreptul fiecărui om la respect, la libertate, la integritatea fizică și morală. Creează un prejudiciu grav, care o poate marca pe victimă pentru toată viața. Constituie întotdeauna un act rău în mod intrinsec. Și mai grav este violul săvârșit de către rude apropiate (cf. incest) sau de către educatori asupra copiilor care le sunt încredințați.

Curăție și homosexualitate

2357. Homosexualitatea desemnează relațiile între bărbați sau între femei care simt o atracție sexuală exclusivă sau predominantă față de persoane de același sex. Ea îmbracă forme foarte variate de-a lungul secolelor și în diferite culturi. Geneza ei psihică rămâne în mare măsură neexplicată. Bazându-se pe Sfânta Scriptură, care le prezintă ca depravări grave[20], Tradiția a declarat întotdeauna că „actele de homosexualitate sunt în mod intrinsec dezordonate”[21]. Ele sunt contrare legii naturale. Închid actul sexual față de darul vieții. Nu izvorăsc dintr-o complementaritate sexuală și afectivă adevărată. Nu pot fi aprobate în nici un caz.

2358. Un număr deloc neglijabil de bărbați și de femei prezintă tendințe homosexuale înnăscute. Ei nu-și aleg condiția homosexuală: ea constituie pentru cea mai mare parte dintre ei o încercare. Trebuie să fie priviți cu respect, compasiune și delicatețe. Se va evita orice semn de discriminare nedreaptă față de ei. Aceste persoane sunt chemate să realizeze voința lui Dumnezeu în viața lor și, dacă sunt creștine, să unească greutățile pe care le întâmpină datorită condiției lor cu jertfa Crucii Domnului.

2359. Persoanele homosexuale sunt chemate la curăție. Prin virtuțile stăpânirii de sine, educatoare ale libertății interioare, uneori cu sprijinul unei prietenii dezinteresate, prin rugăciune și harul sacramental, ele pot și trebuie să se apropie, treptat și cu hotărâre, de perfecțiunea creștină.

III. Iubirea dintre soți

2360. Sexualitatea este orânduită în vederea iubirii conjugale dintre bărbat și femeie. În căsătorie, intimitatea trupească a soților devine semn și chezășie de comuniune spirituală. Între botezați, legăturile căsătoriei sunt sfințite prin sacrament.

2361. „Sexualitatea, prin care bărbatul și femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii și exclusive ale soților, nu este ceva pur biologic, ci privește persoana umană în ceea ce are mai intim. Ea nu se realizează în mod cu adevărat omenesc decât dacă e parte integrantă din iubirea în care bărbatul și femeia se angajează în întregime unul față de celălalt până la moarte”[22]:

      Tobia s-a sculat din pat și i-a spus Sarei: „Scoală-te, sora mea, să ne rugăm și să-i cerem Domnului nostru să-și arate îndurarea față de noi și să ne mântuiască”. Ea s-a sculat și au început să se roage și să ceară să fie mântuiți și el a început să zică: „Binecuvântat ești, Dumnezeul părinților noștri! (…) Tu l-ai făcut pe Adam și Tu ai făcut-o pe Eva, femeia lui, ca să-i fie ajutor și sprijin, și din amândoi s-a născut seminția oamenilor. Și Tu ai spus: «Nu e bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor asemenea lui». Și acum, nu pentru desfrânare o iau pe această soră a mea, ci cu un cuget drept. Binevoiește a te milostivi de mine și de ea și a ne duce împreună până la bătrânețe!” Și au spus împreună: „Amin, amin”. Și s-au culcat pentru noapte (Tob 8, 4-9).

2362. „Actele prin care soții se unesc în curăție și intimitate sunt oneste și demne și, dacă sunt împlinite în mod cu adevărat omenesc, semnifică și favorizează dăruirea reciprocă prin care ei se îmbogățesc unul pe altul cu bucurie și recunoștință”[23]. Sexualitatea este izvor de bucurie și de plăcere:

      Creatorul însuși (…) a rânduit ca, în reciproca dăruire fizică totală, soții să simtă o plăcere și o satisfacție a trupului și a spiritului. Așadar soții nu fac nici un rău căutând această plăcere și bucurându-se de ea. Ei acceptă ceea ce Creatorul a voit pentru ei. Totuși, soții trebuie să știe să rămână în limitele unei drepte măsuri[24].

2363. Prin unirea dintre soți, se realizează dubla finalitate a căsătoriei: binele soților și transmiterea vieții. Aceste două semnificații sau valori ale căsătoriei nu pot fi separate una de alta fără a altera viața spirituală a cuplului și a compromite roadele căsătoriei și viitorul familiei.

      Iubirea conjugală dintre bărbat și femeie este așezată astfel sub dubla exigență a fidelității și a rodniciei.

Fidelitatea conjugală

2364. Cuplul conjugal formează „o comuniune intimă de viață și de iubire întemeiată de Creator și înzestrată de El cu legi proprii. Ea e statornicită de legământul dintre soți sau, altfel spus, de consimțământul lor personal irevoca-bil”[25]. Amândoi se dăruiesc în mod definitiv și total unul altuia. Nu mai sunt doi, ci formează un singur trup. Legământul încheiat în mod liber de soți le impune obligația de a-l păstra unic și indisolubil[26]. „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc 10, 9)[27].

2365. Fidelitatea exprimă statornicia în ținerea cuvântului dat. Dumnezeu este fidel. Sacramentul Căsătoriei îi introduce pe bărbat și pe femeie în fidelitatea lui Cristos față de Biserica sa. Prin curăția conjugală, ei dau mărturie pentru acest mister în fața lumii.

      Sfântul Ioan Gură de Aur sugerează tinerilor soți să se adreseze astfel soției lor: „Te-am luat în brațele mele și te iubesc mai mult decât viața mea. Căci viața de acum nu e nimic și visul meu cel mai fierbinte e să o petrec împreună cu tine în așa fel încât să fim siguri că nu vom fi despărțiți în cea care ne așteaptă. (…) Așez iubirea ta mai presus de toate și nimic n-ar fi mai dureros pentru mine decât să nu am aceleași gânduri ca tine”[28].

Rodnicia căsătoriei

2366. Rodnicia este un dar, un scop al căsătoriei, căci iubirea conjugală tinde în mod firesc să rodească. Copilul nu vine din exterior să se adauge la iubirea reciprocă dintre soți; el apare chiar în inima acestei dăruiri reciproce, pentru care constituie un rod și o împlinire. Așadar Biserica, „luând partea vieții”[29], învață că „orice act matrimonial trebuie să rămână deschis spre transmiterea vieții”[30]. „Această învățătură, în repetate rânduri expusă de Magisteriu, se întemeiază pe legătura indisolubilă, pe care Dumnezeu a voit-o și omul nu o poate rupe din proprie inițiativă, între cele două semnificații ale actului conjugal: unire și procreare”[31].

2367. Chemați să dăruiască viața, soții se împărtășesc din puterea creatoare și din paternitatea lui Dumnezeu[32]. „În îndatorirea lor de a transmite viața și de a educa, îndatorire ce trebuie să fie considerată ca misiunea lor proprie, soții știu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul și, într-un fel, interpreții ei. Să-și îndeplinească deci menirea cu toată responsabilitatea umană și creștină”[33].

2368. Un aspect special al acestei responsabilități privește reglementarea nașterilor. Pentru motive juste, soții pot voi să distanțeze nașterile copiilor lor. Sunt datori însă să se asigure că dorința lor nu vine din egoism, ci e conformă cu dreapta generozitate a unei paternități responsabile. Pe lângă aceasta, își vor orândui comportarea după criteriile obiective ale moralității:

      Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieții, moralitatea comportamentului nu depinde numai de sinceritatea intenției și de aprecierea motivelor, ci trebuie să fie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane și a actelor ei, criterii ce respectă semnificația totală a dăruirii reciproce și a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă e cultivată cu sinceritate virtutea castității conjugale[34].

2369. „Salvgardând aceste două aspecte esențiale, unirea și procrearea, actul conjugal își păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă și adevărată și orientarea spre înalta vocație a omului la paternitate”[35].

2370. Înfrânarea periodică, metodele de reglementare a nașterilor bazate pe autoobservație și recurgerea la perioadele nefertile[36] sunt conforme cu criteriile obiective ale moralității. Aceste metode respectă trupul soților, încurajează afecțiunea dintre ei și favorizează educarea unei libertăți autentice. Dimpotrivă, este în mod intrinsec rea „orice acțiune care, fie în vederea actului conjugal, fie în desfășurarea lui, fie în desfășurarea consecințelor lui naturale, și-ar propune ca scop sau ca mijloc să facă imposibilă procrearea”[37]:

      Față de limbajul care exprimă în mod firesc dăruirea reciprocă și totală dintre soți, contracepția opune un limbaj în mod obiectiv contradictoriu, conform căruia nu mai e vorba de dăruire reciprocă totală. Urmează de aici nu numai refuzul pozitiv al deschiderii la viață, ci și o falsificare a adevărului lăuntric al iubirii conjugale, chemată să fie o dăruire a persoanei întregi. Această diferență antropologică și morală între contracepție și recurgerea la ritmurile periodice implică două concepții ireductibile una la cealaltă asupra persoanei și asupra sexualității umane[38].

2371. „Să le fie limpede tuturor că viața omului și îndatorirea de a o transmite nu sunt limitate la lumea aceasta și nici nu pot fi măsurate și înțelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veșnic al oamenilor„[39].

2372. Statul e răspunzător de bunăstarea cetățenilor. Ca atare, e legitim să intervină pentru a orienta demografia populației. O poate face pe calea unei informări obiective și respectuoase, dar nu prin autoritarism și constrângere. Nu se poate substitui în mod legitim inițiativei soților, care sunt primii răspunzători de procrearea și educarea copiilor lor[40]. Nu e autorizat să favorizeze mijloace de reglementare demografică ce contravin moralei.

Copilul ca dar

2373. Sfânta Scriptură și practica tradițională a Bisericii văd în familiile numeroase un semn al binecuvântării divine și al generozității părinților[41].

2374. Mare e suferința cuplurilor care descoperă că sunt sterile. „Ce ai să-mi dai?”, îl întreabă Abram pe Dumnezeu. „Că, iată, am să mor fără copii…” (Gen 15, 2) „Dă-mi copii, că, de nu, am să mor!”, îi strigă Rahila soțului său, Iacob (Gen 30, 1).

2375. Cercetările care tind să reducă sterilitatea umană trebuie să fie încurajate, cu condiția să fie puse „în slujba persoanei umane, a drepturilor ei inalienabile, a binelui ei adevărat și integral, conform cu planul și voința lui Dumnezeu”[42].

2376. Tehnicile ce provoacă o disociere a părinților, prin intervenția unei persoane străine de cuplu (donare de spermă sau de ovocit, împrumut de uter) sunt grav neoneste. Aceste tehnici (inseminare și fecundare artificiale heterologe) lezează dreptul copilului de a se naște dintr-un tată și dintr-o mamă pe care să-i cunoască și care să fie legați între ei prin căsătorie. Ele trădează „dreptul exclusiv [al soților] de a nu deveni tată și mamă decât unul prin celălalt”[43].

2377. Practicate în cadrul cuplului, aceste tehnici (inseminare și fecundare artificiale homologe) sunt, poate, mai puțin prejudiciabile, dar rămân inacceptabile moralmente. Ele disociază actul sexual de actul procreator. Actul fondator al existenței copilului nu mai este un act prin care două persoane se dăruiesc una alteia, ci „el așază viața și identitatea embrionului în puterea medicilor și biologilor și instaurează o dominație a tehnicii asupra originii și destinului persoanei umane. O asemenea relație de dominare este prin sine contrară demnității și egalității, care trebuie să fie comune părinților și copiilor”[44]. „Procrearea este moralmente lipsită de perfecțiunea proprie când nu este voită ca rod al actului conjugal, adică al gestului specific de unire dintre soți. (…) Numai respectarea legăturii existente între semnificațiile actului conjugal și respectarea unității ființei umane îngăduie o procreare conformă cu demnitatea persoanei”[45].

2378. Copilul nu este ceva datorat, ci un dar. „Darul cel mai înalt al căsătoriei” este o persoană umană. Copilul nu poate fi considerat ca un obiect de proprietate, situație la care ar duce recunoașterea unui pretins „drept la copil”. În acest domeniu numai copilul are adevărate drepturi: acela „de a fi rodul actului specific al iubirii conjugale a părinților săi, precum și dreptul de a fi respectat ca persoană din clipa conceperii sale”[46].

2379. Evanghelia arată că sterilitatea fizică nu este un rău absolut. Soții care, după ce au epuizat remediile medicale legitime, suferă de sterilitate se vor uni cu Crucea Domnului, izvorul a toată rodnicia spirituală. Ei își pot manifesta generozitatea adoptând copii părăsiți sau împlinind slujiri exigente față de aproapele.

IV. Vătămările la adresa demnității căsătoriei

2380. Adulterul. Acest cuvânt desemnează infidelitatea conjugală. Când doi parteneri, dintre care cel puțin unul este căsătorit, leagă între ei o relație sexuală, fie și efemeră, săvârșesc un adulter. Cristos condamnă adulterul săvârșit chiar și numai cu dorința[47]. Porunca a șasea și Noul Testament interzic cu totul adulterul[48]. Profeții îi denunță gravitatea. Ei văd în adulter chipul păcatului de idolatrie[49].

2381. Adulterul este o nedreptate. Cel care îl săvârșește își încalcă angajamentele. El vatămă acel semn al Legământului care este legătura matrimonială, lezează dreptul celuilalt soț și lovește în instituția Căsătoriei, violând contractul care o întemeiază. Compromite binele propagării speciei umane și al copiilor, care au nevoie de unire stabilă între părinții lor.

Divorțul

2382. Domnul Isus a insistat asupra intenției originare a Creatorului, care voia o căsătorie indisolubilă[50]. El abrogă derogările ce se strecuraseră în Legea veche[51].

      Între creștinii catolici, „căsătoria încheiată și consumată nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și pentru nici un motiv, în afară de moarte”[52].

2383. Despărțirea dintre soți cu păstrarea legăturii matrimoniale poate fi legitimă în anumite cazuri prevăzute de Dreptul canonic[53].

      Dacă divorțul civil rămâne singurul mod posibil de a asigura anumite drepturi legitime, îngrijirea copiilor sau apărarea patrimoniului, poate fi tolerat fără a constitui o greșeală morală.

2384. Divorțul este o ofensă gravă adusă legii naturale. El pretinde că rupe contractul liber consimțit al soților de a trăi unul cu altul până la moarte. Divorțul lezează Legământul de mântuire pentru care Căsătoria sacramentală constituie un semn. Faptul de a contracta o nouă unire, chiar recunoscută de legea civilă, adaugă ceva la gravitatea rupturii: soțul recăsătorit se află atunci în situație de adulter public și permanent:

      Dacă soțul, după ce s-a despărțit de soția sa, se unește cu altă femeie, este el însuși adulter, pentru că o împinge și pe acea femeie la adulter; iar femeia care trăiește cu el este adulteră, pentru că a atras la sine pe soțul alteia[54].

2385. Divorțul e imoral și ca urmare a dezordinii pe care o introduce în celula familială și în societate. Această dezordine aduce după sine prejudicii grave: pentru celălalt soț, care se vede părăsit; pentru copii, traumatizați de despărțirea părinților și adesea trași de ambele părți; pentru efectul de contagiune, care face din divorț o adevărată plagă socială.

2386. Se poate întâmpla ca unul dintre soți să fie victima nevinovată a unui divorț pronunțat de legea civilă; atunci el nu contravine preceptului moral. Există o diferență considerabilă între soțul care s-a străduit cu sinceritate să fie fidel sacramentului Căsătoriei și se vede pe nedrept părăsit și acela care, printr-o greșeală gravă, distruge o căsătorie canonic validă[55].

Alte vătămări la adresa demnității căsătoriei

2387. E de înțeles drama aceluia care, dorind să se convertească la Evanghelie, se vede obligat să repudieze una sau mai multe femei cu care a împărțit ani de viață conjugală. Totuși, poligamia e în contradicție cu legea morală. Ea „se opune radical comuniunii conjugale: într-adevăr, neagă în mod direct planul lui Dumnezeu așa cum ne-a fost revelat la început; e contrară demnității personale egale a femeii și a bărbatului, care în căsătorie se dăruiesc într-o iubire totală, ce, prin însuși acest fapt, este unică și exclusivă”[56]. Creștinul fost poligam are grava îndatorire de dreptate să-și onoreze obligațiile contractate față de fostele soții și față de copii.

2388. Incestul desemnează relații intime între rude de sânge sau prin alianță de un grad care interzice căsătoria între ei[57]. Sfântul Paul stigmatizează această greșeală deosebit de gravă: „Se aude că e desfrânare printre voi, (…) încât unul trăiește cu femeia tatălui său! (…) În numele Domnului Isus, (…) trebuie să-l dăm pe un astfel de om Satanei spre pieirea trupului…” (1 Cor 5, 1. 4-5) Incestul corupe relațiile familiale și indică un regres spre animalitate.

2389. Se pot lega de incest abuzurile sexuale săvârșite de adulți asupra unor copii sau adolescenți încredințați ocrotirii lor. Greșeala e dublată atunci de o lezare scandaloasă adusă integrității fizice și morale a tinerilor, care îi va marca toată viața, și de o violare a responsabilității educative.

2390. Vorbim despre unire liberă atunci când bărbatul și femeia refuză să dea formă juridică și publică unei legături ce implică intimitatea sexuală.

      Expresia e înșelătoare: ce poate însemna o unire în care persoanele nu se angajează una față de cealaltă, dovedind astfel o lipsă de încredere în celălalt, în sine sau în viitor?

      Expresia acoperă situații diferite: concubinaj, refuz al căsătoriei ca atare, incapacitatea de a se lega prin angajamente pe termen lung[58]. Toate aceste situații lezează demnitatea căsătoriei; ele distrug însăși ideea de familie; slăbesc simțul fidelității. Sunt contrare legii morale: actul sexual trebuie să-și aibă locul exclusiv în căsătorie; în afara ei, el constituie întotdeauna un păcat grav și exclude de la Împărtășania sacramentală.

2391. Mulți cer astăzi un fel de drept la probă, atunci când există intenția de căsătorie. Oricare ar fi fermitatea hotărârii celor care se angajează în raporturi sexuale premature, „acestea nu îngăduie să se asigure, în sinceritatea și fidelitatea ei, relația interpersonală dintre un bărbat și o femeie, și mai ales nu-i pot proteja împotriva fanteziilor și capriciilor”[59]. Unirea trupească nu este moralmente legitimă decât atunci când s-a instaurat o comunitate de viață definitivă între bărbat și femeie. Iubirea omenească nu admite „proba”. Pretinde o dăruire totală și definitivă a persoanelor una față de cealaltă[60].

PE SCURT

2392. „Iubirea este vocația fundamentală și înnăscută a oricărei ființe omenești”[61].

2393. Creându-l pe om bărbat și femeie, Dumnezeu înzestrează cu demnitate personală în mod egal bărbatul și femeia. Fiecăruia, bărbatului și femeii, îi revine să-și recunoască și să-și accepte propria identitate sexuală.

2394. Cristos este modelul curăției. Fiecare creștin este chemat să ducă o viață curată, conform cu starea sa de viață.

2395. Curăția semnifică integrarea reușită a sexualității în persoană. Ea implică ucenicia stăpânirii personale de sine.

2396. Printre păcatele în mod grav contrare curăției, trebuie să fie citate masturbarea, desfrânarea, pornografia și practicile homosexuale.

2397. Legământul contractat în mod liber de soți implică o iubire fidelă. Ea le conferă obligația de a-și păstra căsătoria indisolubilă.

2398. Rodnicia este un bun, un dar, un scop al căsătoriei. Dăruind viața, soții se împărtășesc din paternitatea lui Dumnezeu.

2399. Reglementarea nașterilor reprezintă un aspect al paternității și maternității responsabile. Legitimitatea intențiilor soților nu justifică recurgerea la mijloace moralmente inacceptabile (de exemplu, sterilizarea directă sau contracepția).

2400. Adulterul și divorțul, poligamia și unirea liberă sunt vătămări grave aduse demnității căsătoriei.

Note

[1] FC 11.
[2] FC 22; cf. GS 49, § 2.
[3] MD 6.
[4] Cf. Gen 4, 1-2. 25-26; 5, 1.
[5] Cf. Mt 19, 6.
[6] Cf. Mt 5, 37.
[7] Cf. Sir 1, 22.
[8] GS 17.
[9] Sf. Augustin, Conf. 10, 29.
[10] Cf. Tit 2, 1-6.
[11] FC 34.
[12] GS 25, § 1.
[13] Cf. Gal 5, 22.
[14] Cf. 1 In 3, 3.
[15] Cf. In 15, 15.
[16] CDF, Decl. Persona humana, 11.
[17] Sf. Ambroziu, Vid. 23.
[18] CDF, Decl. Persona humana, 9.
[19] Cf. 1 Cor 6, 15-20.
[20] Cf. Gen 19, 1-29; Rom 1, 24-27; 1 Cor 6, 10; 1 Tim 1, 10.
[21] CDF, Decl. Persona humana, 8.
[22] FC 11.
[23] GS 49, § 2.
[24] Pius al XII-lea, Discurs 29 octombrie 1951.
[25] GS 48, § 1.
[26] Cf. CIC, can. 1056. – 105. Cf. Mt 19, 1-12; 1 Cor 7, 10-11.
[27] Cf. Mt 19, 1-12; 1 Cor 7, 10-11.
[28] Hom. in Eph. 20, 8.
[29] FC 30.
[30] HV 11.
[31] HV 12; cf. Pius XI, Enc. Casti connubii.
[32] Cf. Ef 3, 14; Mt 23, 9.
[33] GS 50, § 2.
[34] GS 51, § 3.
[35] HV 12.
[36] Cf. HV 16.
[37] HV 14.
[38] FC 32.
[39] GS 51, § 4.
[40] Cf. HV 23; PP 37.
[41] Cf. GS 50, § 2.
[42] CDF, Instr. Donum vitae, Intr. 2.
[43] CDF, Instr. Donum vitae, 2, 1.
[44] CDF, Instr. Donum vitae, 2, 5.
[45] CDF, Instr. Donum vitae, 2, 4.
[46] CDF, Instr. Donum vitae, 2, 8.
[47] Cf. Mt 5, 27-28.
[48] Cf. Mt 5, 32; 19, 6; Mc 10, 11; 1 Cor 6, 9-10.
[49] Cf. Os 2, 7; Ier 5, 7; 13, 27.
[50] Cf. Mt 5, 31-32; 19, 3-9; Mc 10, 9; Lc 16, 18; 1 Cor 7, 10-11.
[51] Cf. Mt 19, 7-9.
[52] CIC, can. 1141.
[53] Cf. CIC, can. 1151-1155.
[54] Sf. Vasile, Moral. regula 73.
[55] Cf. FC 84.
[56] FC 19; cf. GS 47, § 2.
[57] Cf. Lev 18, 7-20.
[58] Cf. FC 81.
[59] CDF, Decl. Persona humana, 7.
[60] Cf. FC 80.
[61] FC 11.