Meniu

S-a coborât în iad şi a înviat din morţi

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credință
SECȚIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credință creștină
Simbolurile credinței
CAPITOLUL AL DOILEA
“Cred în Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu unul-născut”

ARTICOLUL 5
“Isus Cristos s-a coborât în iad,
a treia zi a înviat din morți”

  1. “Isus s-a coborât în părțile cele mai de jos ale pământului. Cel ce s-a coborât, acela este care s-a și suit” (Ef 4, 9-10). Simbolul apostolilor mărturisește în același articol de credință coborârea lui Isus în iad și Învierea lui din morți a treia zi, deoarece în Paștele său el a făcut să țâșnească viața din străfundurile morții:

    Cristos, Fiul tău,
    care, înălțându-se din adâncul mormântului,
    și-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină
    și viețuiește și domnește în vecii vecilor. Amin[1].

 

PARAGRAFUL 1. Cristos s-a coborât în iad

  1. Afirmațiile frecvente din Noul Testament, după care Isus “a înviat din morți” (Fapte 3, 15; Rom 8, 11; Cor 15, 20), presupun că, înainte de Înviere, El a locuit în lăcașul morților[2]. Aceasta este cea dintâi semnificație pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toți oamenii și a coborât la ei cu sufletul său în lăcașul morților. Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor, proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere[3].
  1. Scriptura numește iad, șeol sau Hades[4] lăcașul morților în care s-a coborât Isus cel mort, fiindcă cei care se află acolo sunt privați de vederea lui Dumnezeu[5]. Într-adevăr, aceasta este, în așteptarea Răscumpărătorului, condiția tuturor celor care au murit, răi sau drepți[6], ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică, după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr, care a fost primit în “sânul lui Abraham”[7]. “Tocmai pe aceste suflete sfinte, care îl așteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham, le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”[8]. Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiți[9], nici ca să distrugă iadul osîndirii[10], ci ca să-i elibereze pe cei drepți care l-au precedat[11].
  1. “Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă și morților…” (1 Pt 4, 6) Coborârea în iad este împlinirea, până la desăvârșire, a vestirii evanghelice a mântuirii. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus, fază condensată în timp, dar nemărginit de vastă în semnificația sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp și orice loc, căci toți cei mântuiți au fost făcuți părtași la Răscumpărare.
  1. Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morții[12] pentru ca “cei morți să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li, auzindu-l, să învie” (In 5, 25). Isus, “Începătorul vieții” (Fapte 3, 15), “l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavol, și i-a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evr 2, 14-15). De acum înainte, Cristos cel înviat “are cheile morții și ale iadului” (Ap 1, 18) și “în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt” (Fil 2, 10).

    O mare liniște domnește astăzi pe pământ, o mare liniște și o mare singurătate. O mare liniște, pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat și s-a liniștit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup și s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. (…) El îl va căuta pe Adam, cel dintâi Părinte al nostru, oaia cea rătăcită. El vrea să-i cerceteze pe toți aceia care sunt așezați în întuneric și în umbra morții. Se duce să-i scape de suferințe pe Adam cel aflat în lanțuri și pe Eva, prizonieră și ea, El, care este în același timp Dumnezeul lor și Fiul lor. (…) “Eu sunt Dumnezeul tău, și pentru tine am devenit Fiul tău. Scoală-te tu, care dormeai, căci nu te-am creat ca să stai aici, înlănțuit în iad. Scoală-te din morți: Eu sunt Viața celor care au murit”[13].

PE SCURT

  1. Prin expresia “Isus s-a coborât în iad”, Simbolul mărturisește că Isus a murit cu adevărat și că, prin moartea sa pentru noi, El a învins moartea și pe diavol, “care are stăpânirea morții” (Evr 2, 14).
  1. Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcașul morților. El a deschis porțile cerului celor drepți care îl precedaseră.

 

PARAGRAFUL 2. A treia zi a înviat din morți

  1. “Și noi vă binevestim făgăduința făcută părinților noștri, că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviindu-l pe Isus” (Fapte 13, 32-33). Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinței noastre în Cristos, crezut și trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creștină, transmis ca adevăr fundamental de Tradiție, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esențială a Misterului pascal împreună cu Crucea:

    Cristos a înviat din morți
    Cu moartea pe moarte călcând
    Și celor din morminte viață dăruindu-le[14].

I. Evenimentul istoric și transcendent

  1. Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real, care a avut manifestări constatate istoric așa cum atestă Noul Testament. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: “V-am transmis, înainte de toate, ceea ce am primit și eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi; și că s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15, 3-4). Apostolul vorbește aici despre tradiția vie a Învierii, pe care o primise după convertirea sa la porțile Damascului[15].

Mormântul gol

  1. “Pentru ce-l căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci a înviat” (Lc 24, 5-6). În cadrul evenimentelor Paștelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată și altfel[16]. Cu toate acestea, mormântul gol a constituit un semn esențial pentru toți. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoașterea faptului însuși al Învierii. Este cazul femeilor sfinte mai întâi[17], apoi al lui Petru[18]. “Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20, 2) afirmă că, intrând în mormântul gol și descoperind “fâșiile de pânză jos” (In 20, 6), “a văzut și a crezut” (In 20, 8). Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol[19], că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească și că Isus nu revenise, pur și simplu, la o viață pământească, așa cum se întâmplase cu Lazăr[20].

Aparițiile Celui Înviat

  1. Maria Magdalena și femeile sfinte, care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus[21], îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului[22], au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat[23]. Așadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înșiși (cf. Lc 24, 9-10). Lor, Isus li se arată după aceea, întâi lui Petru, pe urmă celor Doisprezece[24]. Chemat să întărească credința fraților săi[25], Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora și mărturia lui face comunitatea să exclame: “A înviat cu adevărat Domnul și s-a arătat lui Simon!” (Lc 24, 34).
  1. Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paști angajează pe fiecare dintre apostoli – și în mod cu totul deosebit pe Petru – în construirea erei noi care a început în dimineața Paștelui. În calitate de martori ai Celui înviat, ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Credința celei dintâi comunități a credincioșilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreți, cunoscuți de creștini și, cei mai mulți, trăind încă printre ei. Acești “martori ai Învierii lui Cristos”[26] sunt, în primul rând, Petru și cei Doisprezece, dar nu numai ei: Paul vorbește clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în același timp, în afară de Iacob și de toți apostolii[27].
  1. În fața acestor mărturii, învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice și nu poate fi negată ca eveniment istoric. Din fapte rezultă că credința ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii și a morții pe Cruce a Învățătorului lor, vestite de Acesta dinainte[28]. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puțin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică, Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuți (Lc 24, 17) și înspăimântați[29]. Din această cauză, n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt și “cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24, 11)[30]. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paști, “îi mustră pentru necredința și împietrirea inimii lor, căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16, 14).
  1. Chiar când sunt puși în fața realității lui Isus înviat, ucenicii încă se mai îndoiesc[31], într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă[32]. “Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau” (Lc 24, 41). Toma avea să cunoască aceeași încercare a îndoielii[33], iar în momentul ultimei apariții în Galileea, relatată de Matei, “unii totuși s-au îndoit” (Mt 28, 17). De aceea, ipoteza după care Învierea ar fi fost un “produs” al credinței (sau al credulității) apostolilor este lipsită de consistență. Dimpotrivă, credința lor în Înviere s-a născut – sub acțiunea harului divin – din experiența directă a realității lui Isus cel înviat.

Starea naturii omenești a lui Cristos înviat

  1. Isus cel înviat stabilește relații directe cu ucenicii săi, prin atingere[34] și mâncând împreună cu ei[35]. Prin aceasta, îi invită să-și dea seama că nu este o fantomă[36], dar, mai ales, să constate că trupul înviat cu care li se înfățișează este același care a fost martirizat și răstignit, de vreme ce poartă încă urmele pătimirii[37]. Totuși, acest trup autentic are în același timp însușirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spațiu și timp, dar se poate face prezent în ce mod dorește, unde și când vrea[38], căci umanitatea sa nu mai poate fi reținută pe pământ și nu mai aparține decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui[39]. Și din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voiește: sub înfățișarea unui grădinar[40] sau “în alt chip” (Mc 16, 12) decât cel știut de ucenici, tocmai pentru a le trezi credința[41].
  1. Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viața pământească, precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârșit înainte de Paști: cea a fiicei lui Iair, a tânărului din Naim, a lui Lazăr. Aceste fapte erau evenimente miraculoase, dar persoanele în cauză se întorceau, prin puterea lui Isus, la o viață pământească “obișnuită”. La un moment dat, aveau să moară iarăși. Învierea lui Cristos este esențialmente diferită. În trupul său înviat, El trece de la starea de moarte la o altă viață dincolo de timp și spațiu. Trupul lui Isus este plin, la Înviere, de puterea Duhului Sfânt; el participă la viața dumnezeiască în starea de glorie, încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este “omul ceresc”[42].

Învierea ca eveniment transcendent

  1. “Da, cu adevărat fericită noapte: numai ție ți s-a dat să cunoști vremea și ceasul în care Isus Cristos a înviat din morți” – sună cântarea Exsultet de Paști. Într-adevăr, nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuși al Învierii și nici un evanghelist nu-l descrie. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. Cu atât mai puțin a fost perceptibilă simțurilor esența ei cea mai intimă, trecerea la o altă viață. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol și prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat, Învierea rămâne în aceeași măsură, prin ceea ce transcende și depășește istoria, în centrul misterului credinței. De aceea, Isus cel înviat nu se arată lumii[43], ci ucenicilor săi, “celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim și care sunt acum martorii lui în fața poporului” (Fapte 13, 31).

II. Învierea – lucrare a Sfintei Treimi

  1. Învierea lui Cristos este obiect de credință ca fiind o intervenție transcendentă a lui Dumnezeu însuși în creație și în istorie. În ea, cele trei Persoane dumnezeiești acționează împreună și în același timp își manifestă originalitatea proprie. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care “l-a înviat”[44] pe Cristos, Fiul său, și astfel, a introdus într-un mod desăvârșit umanitatea lui – cu trupul său – în Treime. Isus a fost definitiv revelat ca “Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfințeniei, prin Învierea lui din morți” (Rom 1, 3-4). Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu[45]prin lucrarea Duhului care a dat viață firii omenești moarte a lui Isus și a chemat-o la starea glorioasă de Domn.
  1. Cât despre Fiul, El își înfăptuiește propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeiești. Isus vestește că Fiul Omului va trebui să pătimească mult, să moară, și apoi să învie (în sensul activ al cuvântului[46]). În altă parte, El afirmă explicit: “Eu îmi pun viața ca iarăși să o iau. (…) Putere am să o pun și putere am iarăși să o iau” (In 10, 17-18). “Noi credem (…) că Isus a murit și a înviat” (1 Tes 4, 14).
  1. Părinții Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos, care a rămas unită cu sufletul și cu trupul său despărțite între ele prin moarte: “Prin unitatea naturii dumnezeiești, care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părți ale omului, acestea se unesc din nou. Astfel, moartea se produce prin despărțirea compusului uman, iar Învierea – prin unirea celor două părți despărțite”[47].

III. Sensul și valoarea mântuitoare a Învierii

  1. “Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (1 Cor 15, 14). Învierea constituie, înainte de toate, confirmarea a tot ce a făcut și a învățat Cristos. Toate adevărurile, chiar și cele mai inaccesibile spiritului uman, își găsesc justificarea de vreme ce, prin Învierea sa, Cristos a dat dovada definitivă, pe care o promisese, a autorității sale dumnezeiești.
  1. Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduințelor Vechiului Testament[48] și ale lui Isus însuși din timpul vieții sale pământești[49]. Expresia “după Scripturi”[50] arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeții.
  1. Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. El spusese: “Când îl veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt” (In 8, 28). Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat “Eu sunt”, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu însuși. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: “Făgăduința făcută părinților noștri, Dumnezeu a împlinit-o cu noi, (…) înviindu-l pe Isus, precum este scris și în Psalmul al doilea: «Fiul meu ești Tu; Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13, 32-33)[51]. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Este împlinirea acestuia după planul veșnic al lui Dumnezeu.
  1. Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa, Cristos ne izbăvește de păcat, iar prin Învierea sa, ne deschide accesul la o nouă viață. Aceasta este, mai întâi, îndreptățirea care ne reașază în harul lui Dumnezeu[52], “pentru ca, precum a fost înviat Cristos din morți, (…) așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom 6, 4). Ea constă în victoria asupra morții păcatului și în noua participare la har[53]. Ea împlinește înfierea, pentru că oamenii devin frați ai lui Cristos, precum îi numește Isus însuși pe ucenicii săi după Înviere: “Duceți-vă și vestiți fraților mei” (Mt 28, 10; In 20, 17). Frați nu prin natură, ci prin darul harului, deoarece această înfiere oferă o participare reală la viața Fiului unic, care s-a revelat plenar în Învierea lui.
  1. În sfârșit, Învierea lui Cristos – și însuși Cristos înviat – este principiu și izvor al învierii noastre viitoare: “Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți. (…) Căci, precum toți mor în Adam, tot astfel, toți vor fi înviați în Cristos” (1 Cor 15, 20-22). În așteptarea acestei împliniri, Isus cel înviat trăiește în inima credincioșilor săi. În El, creștinii “gustă puterile veacului viitor” (Evr 6, 5) și viața lor este atrasă de Cristos în sânul vieții dumnezeiești[54], “ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine, ci pentru Acela care a murit și a înviat pentru ei” (2 Cor 5, 15).

PE SCURT

  1. Credința în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat și în același timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanității lui Cristos în slava lui Dumnezeu.
  1. Mormântul gol și fâșiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morții și stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat.
  1. Cristos, “întâiul născut dintre cei morți” (Col 1, 18), este principiul propriei noastre învieri, încă de acum prin îndreptățirea sufletului nostru[55] și mai târziu prin învierea trupului nostru[56].

 

Note


[1] LR, Vigilia Pascală 18: Exsultet.
[2] Cf. Evr 13, 20.
[3] Cf. 1 Pt 3, 18-19.
[4] Cf. Fil 2, 10; Fapte 2, 24; Ap 1, 18; Ef 4, 9.
[5] Cf. Ps 6, 6; 88, 11-13.
[6] Cf. Ps 89, 49; 1 Sam 28, 19; Ez 32, 17-32.
[7] Cf. Lc 16, 22-26.
[8] CR 1, 6, 3.
[9] Cf. Cc. Roma (în 745): DS 587.
[10] Cf. DS 1011; 1077.
[11] Cf. Cc. Toledo IV (în 625): DS 485; Mt 27, 52-53.
[12] Cf. Mt 12, 40; Rom 10, 7; Ef 4, 9.
[13] Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă.
[14] Liturgia bizantină, Troparul de Paști.
[15] Cf. Fapte 9, 3-18.
[16] Cf. In 20, 13; Mt 28, 11-15.
[17] Cf. Lc 24, 3. 22-23.
[18] Cf. Lc 24, 12.
[19] Cf. In 20, 5-7.
[20] Cf. In 11, 44.
[21] Cf. Mc 16, 1; Lc 24, 1.
[22] Cf. In 19, 31. 42.
[23] Cf. Mt 28, 9-10; In 20, 11-18.
[24] Cf. 1 Cor 15, 5.
[25] Cf. Lc 22, 31-32.
[26] Cf. Fapte 1, 22.
[27] Cf. 1 Cor 15, 4-8.
[28] Cf. Lc 22, 31-32.
[29] Cf. In 20, 19.
[30] Cf. Mc 16, 11. 13.
[31] Cf. Lc 24, 38.
[32] Cf. Lc 24, 39.
[33] Cf. In 20, 24-27.
[34] Cf. Lc 24, 39; In 20, 27.
[35] Cf. Lc 24, 30. 41-43; In 21, 9. 13-15.
[36] Cf. Lc 24, 39.
[37] Cf. Lc 24, 40; In 20, 20. 27.
[38] Cf. Mt 28, 9. 16-17; Lc 24, 15. 36; In 20, 14. 19. 26; 21, 4.
[39] Cf. In 20, 17.
[40] Cf. In 20, 14-15.
[41] Cf. In 20, 14. 16; 21, 4. 7.
[42] Cf. 1 Cor 15, 35-50.
[43] Cf. In 14, 22.
[44] Cf. Fapte 2, 24.
[45] Cf. Rom 6, 4; 2 Cor 13, 4; Fil 3, 10; Ef 1, 19-22; Evr 7, 16.
[46] Cf. Mc 8, 31; 9, 9-31; 10, 34.
[47] Sf. Grigore de Nyssa, Res. 1; cf. ăi DS 325; 359; 369; 539.
[48] Cf. Lc 24, 26-27. 44-48.
[49] Cf. Mt 28, 6; Mc 16, 7; Lc 24, 6-7.
[50] Cf. 1 Cor 15, 3-4 și Simbolul niceno-constantinopolitan.
[51] Cf. Ps 2, 7.
[52] Cf. Rom 4, 25.
[53] Cf. Ef 2, 4-5; 1 Pt 1, 3.
[54] Cf. Col 3, 1-3.
[55] Cf. Rom 6, 4.
[56] Cf. Rom 8, 11.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *