Meniu

Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii

PARTEA A DOUA: Celebrarea misterului creștin
SECȚIUNEA A DOUA
Cele șapte sacramente ale Bisericii
CAPITOLUL AL DOILEA
Sacramentele de vindecare
  1. Prin sacramentele inițierii creștine, omul primește viața nouă a lui Cristos. Or, noi purtăm viața aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4, 7). Acum, ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3, 3). Suntem încă în „locuința noastră pământească” (2 Cor 5, 1), supusă suferinței, bolii și morții. Această viață nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită și chiar pierdută prin păcat.
  1. Domnul nostru Isus Cristos, tămăduitorul sufletelor și al trupurilor, cel care a iertat păcatele paraliticului și i-a redat sănătatea trupului[1], a vrut ca Biserica sa să continue, prin puterea Duhului Sfânt, lucrarea de vindecare și mântuire chiar printre propriii ei membri. Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinței și Ungerea bolnavilor.

ARTICOLUL 4
Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii

  1. „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinței dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă și, în același timp, sunt reconciliați cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat și care, prin dragostea, exemplul și rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor”[2].

I. Cum este numit acest sacrament?

  1. Este numit sacramentul convertirii, pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire[3], drumul de întoarcere la Tatăl[4], de care ne-am îndepărtat prin păcat.

    Este numit sacramentul Pocăinței, deoarece consacră o încercare personală și eclezială de convertire, de căință și de îndestulare din partea creștinului păcătos.

  1. Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii), pentru că mărturisirea, spovedirea păcatelor în fața preotului, este un element esențial al acestui sacrament. Într-o semnificație adâncă, acest sacrament este și o „mărturisire”, o recunoaștere și o laudă a sfințeniei lui Dumnezeu și a milostivirii lui față de omul păcătos.

    Este numit sacramentul Iertării, pentru că, prin dezlegarea sacramentală a preotului, Dumnezeu acordă penitentului „iertarea și pacea”[5].

    Este numit sacramentul Reconcilierii, deoarece îi dăruiește păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20). Cel care trăiește din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării Domnului: „Mergi întâi și împacă-te cu fratele tău” (Mt 5, 24).

II. De ce un sacrament al Pocăinței după Botez?

  1. „Dar v-ați spălat, dar ați fost sfințiți, dar ați fost îndreptățiți în numele Domnului Isus Cristos și în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11). Trebuie să ne dăm seama de măreția darului lui Dumnezeu, care ni se dă în sacramentele inițierii creștine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3, 27). Pe de altă parte, sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” (1 In 1, 8). Și Domnul însuși ne-a învățat să ne rugăm: „Și ne iartă nouă greșelile noastre” (Lc 11, 4), legând iertarea noastră reciprocă de greșeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre.
  1. Convertirea la Cristos, noua naștere a Botezului, darul Duhului Sfânt, Trupul și Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinți și neprihăniți înaintea lui” (Ef 1, 4), așa cum Biserica însăși, mireasa lui Cristos, este „sfântă și fără de prihană” (Ef 5, 27). Cu toate acestea, viața nouă primită în inițierea creștină n-a suprimat fragilitatea și slăbiciunea naturii umane, nici înclinația spre păcat, pe care tradiția o numește concupiscență, ce rămâne în cei botezați pentru ca ei să-și dea seama de ce sunt în stare în lupta vieții creștine, ajutați de harul lui Cristos[6]. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfințeniei și a vieții veșnice la care Domnul neîncetat ne cheamă[7].

III. Convertirea celor botezați

  1. Isus cheamă la convertire. Această chemare este o parte esențială a vestirii Împărăției: „S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Convertiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1, 15). În propovăduirea Bisericii, această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos și Evanghelia lui. Tocmai de aceea, Botezul este locul principal al convertirii prime și fundamentale. Prin credința în Vestea cea Bună și prin Botez[8], se renunță la rău și se dobândește mântuirea, adică iertarea tuturor păcatelor și darul vieții noi.
  1. Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viața creștinilor. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea, „incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și înnoirea”[9]. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51, 19), atrasă și pusă în mișcare de har[10], ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu, care ne-a iubit cel dintâi[11].
  1. Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învățătorului său. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinței (Lc 22, 61) și, după învierea Domnului, tripla mărturisire a iubirii față de El[12]. Cea de-a doua convertire are și o dimensiune comunitară. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Convertește-te!” (Ap 2, 5. 16).

    Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa și lacrimile: apa Botezului și lacrimile Pocăinței”[13].

IV. Pocăința interioară

  1. Ca odinioară la profeți, chemarea lui Isus la convertire și pocăință nu are în vedere, în primul rând, faptele exterioare, „sacul și cenușa”, postul și mortificările, ci convertirea inimii, pocăința interioară. Fără ea, faptele de pocăință rămân sterile și mincinoase; dimpotrivă, convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile, gesturi și fapte de pocăință[14].
  1. Pocăința interioară este o reorientare radicală a întregii vieți, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune față de rău, împreună cu repulsia față de faptele rele săvârșite. În același timp, ea comportă dorința și hotărârea de a ne schimba viața, cu speranța îndurării divine și cu încrederea în ajutorul harului ei. Convertirea inimii este însoțită de o durere și o tristețe mântuitoare, pe care Părinții Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”), compunctio cordis („căința inimii”)[15].
  1. Inima omului este greoaie și împietrită. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă[16]. Convertirea este, înainte de toate, o lucrare a harului lui Dumnezeu, care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine, Doamne, și ne vom întoarce” (Lam 5, 21). Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. Prin descoperirea măreției iubirii lui Dumnezeu, inima noastră este zguduită de grozăvia și greutatea păcatului și începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat și să fie despărțită de El. Inima omului se convertește privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre[17].

    Să avem ochii ațintiți asupra Sângelui lui Cristos și să ne dăm seama cât de prețios este pentru Tatăl lui, căci, vărsat pentru mântuirea noastră, a dobândit lumii întregi harul căinței[18].

  1. După Paști, Duhul Sfânt este acela care „vădește lumea de păcat” (In 16, 8-9), adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. Dar același Duh care dezvăluie păcatul este și Mângâietorul[19] care dă inimii omului harul căinței și al convertirii[20].

V. Multiplele forme ale pocăinței în viața creștină

  1. Pocăința interioară a creștinului poate avea expresii foarte variate. Scriptura și Părinții Bisericii insistă, mai ales, asupra a trei forme: postul, rugăciunea, pomana[21], care exprimă convertirea în raport cu sine, în raport cu Dumnezeu și în raport cu ceilalți. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu, ei citează, ca mijloc de obținere a iertării păcatelor, eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele, lacrimile de căință, grija pentru mântuirea aproapelui[22], mijlocirea sfinților și practicarea iubirii, „care acoperă o mulțime de păcate” (1 Pt 4, 8).
  1. Convertirea se realizează în viața de zi cu zi prin gesturi de împăcare, prin grija față de săraci, exercitarea și apărarea dreptății și a dreptului[23], prin mărturisirea greșelilor către frați, prin îndreptarea frățească, revizuirea vieții, examenul de conștiință, direcția spirituală, acceptarea suferințelor, răbdarea în prigoniri pentru dreptate. A-ți lua în fiecare zi crucea și a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinței[24].
  1. Euharistia și Pocăința. Convertirea și pocăința zilnică își găsesc izvorul și hrana în Euharistie, căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu Dumnezeu; prin ea sunt hrăniți și întăriți cei care trăiesc viața lui Cristos; „ea este antidotul ce ne eliberează de greșelile zilnice și ne ferește de păcatele de moarte”[25].
  1. Citirea Sfintei Scripturi, rugăciunea Liturgiei Orelor și Tatăl Nostru, orice act sincer de cult sau de pietate însuflețesc în noi spiritul de convertire și de pocăință și contribuie la iertarea păcatelor noastre.
  1. Timpurile și zilele de pocăință din cursul anului liturgic (Postul Mare, vinerile – în amintirea morții Domnului) sunt momente forte ale practicii penitențiale a Bisericii[26]. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exercițiile spirituale, liturgiile penitențiale, pelerinajele în semn de pocăință, privațiunile de bunăvoie ca postul și pomana, împărtășirea frățească a bunurilor (opere caritative și misionare).
  1. Dinamismul convertirii și al pocăinței a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”, al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15, 11-24): fascinația unei libertăți iluzorii, părăsirea casei părintești; mizeria extremă în care se află fiul după ce și-a risipit averea; înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii, ba chiar de a dori să mănânce din roșcovele pe care le mâncau porcii; reflecția asupra bunurilor pierdute; căința și hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său; drumul de întoarcere; primirea generoasă din partea tatălui; bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. Haina frumoasă, inelul și ospățul de sărbătoare sunt simboluri ale vieții noi, curate, demne, pline de bucurie, așa cum este viața omului ce se întoarce la Dumnezeu și în sânul familiei lui, care este Biserica. Numai inima lui Cristos, care cunoaște profunzimile iubirii Tatălui, a putut să ne reveleze atât de simplu și frumos adâncul îndurării lui.

VI. Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii

  1. Păcatul este, înainte de toate, o ofensă adusă lui Dumnezeu, ruperea comuniunii cu El. În același timp, prejudiciază comuniunea cu Biserica. De aceea, convertirea aduce cu sine, în același timp, iertarea lui Dumnezeu și reconcilierea cu Biserica, pe care le exprimă și le realizează liturgic sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii[27].

Numai Dumnezeu iartă păcatul

  1. Numai Dumnezeu iartă păcatele[28]. Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu, El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2, 10) și își exercită această putere dumnezeiască: „Îți sunt iertate păcatele!” (Mc 2, 5; Lc 7, 48). Mai mult: în virtutea autorității sale dumnezeiești, El dă această putere oamenilor[29] ca s-o exercite în numele său.
  1. Cristos a vrut ca Biserica sa, în rugăciunea, viața și acțiunea ei, să fie în întregime semnul și instrumentul iertării și al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu prețul sângelui său. El a încredințat totuși slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. Ei i-a fost încredințată „slujirea împăcării” (2 Cor 5, 18). Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” și, prin el, „Dumnezeu însuși” îndeamnă și roagă: „Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20).

Reconcilierea cu Biserica

  1. În timpul vieții sale publice, Isus nu s-a mulțumit să ierte păcatele, ci a arătat și efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoșii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu, din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primește pe păcătoși la masa sa; mai mult, se așază El însuși la masa lor, gest care exprimă în mod emoționant atât iertarea lui Dumnezeu[30], cât și întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu[31].
  1. Făcându-i pe apostoli părtași la propria sa putere de a ierta păcatele, Domnul le dă și autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoși cu Biserica. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt 16, 19). „Dar însărcinarea de a lega și dezlega, care i-a fost dată lui Petru, a fost dată și colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18, 18; 28, 16-20)[32].
  1. Cuvintele a lega și a dezlega înseamnă: cel pe care îl veți exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu; pe cel pe care îl veți primi din nou în comuniunea voastră, și Dumnezeu îl va primi în a sa. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu.

Sacramentul iertării

  1. Cristos a instituit sacramentul Pocăinței pentru toți membrii păcătoși ai Bisericii sale, înainte de toate, pentru cei care, după Botez, au căzut în păcat grav, pierzând astfel harul baptismal și rănind comuniunea eclezială. Sacramentul Pocăinței le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti și de a redobândi harul îndreptățirii. Părinții Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”[33].
  1. În decursul veacurilor, forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variații. În primele secole, reconcilierea creștinilor care săvârșiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu, idolatrie, omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă, conform căreia penitenții trebuia să facă pocăință publică pentru păcatele lor, adesea timp de mulți ani, înainte de a primi reconcilierea. În acest „ordin al penitenților” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar, iar în unele regiuni, o singură dată în viață. În secolul al VII-lea, misionarii irlandezi, inspirându-se din tradiția monastică a Orientului, au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenței, care nu pretinde înfăptuirea publică și prelungită a unor fapte de pocăință înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. Începând de atunci, sacramentul se realizează într-un mod mai tainic, între penitent și preot. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării și deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave și a păcatelor lesne-iertătoare. În linii mari, este forma Pocăinței pe care o practică Biserica până în zilele noastre.
  1. Prin toate variațiile pe care disciplina și celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor, se observă aceeași structură fundamentală. Ea comportă două elemente la fel de esențiale: pe de o parte, faptele omului care se convertește sub acțiunea Duhului Sfânt: căința, mărturisirea și îndestularea; pe de altă parte, acțiunea lui Dumnezeu prin intervenția Bisericii. Biserica, prin episcop și preoții lui, acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor și stabilește modalitatea îndestulării și totodată se roagă pentru păcătos și face pocăință împreună cu el. Astfel, păcătosul este vindecat și restabilit în comuniunea eclezială.
  1. Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esențiale ale acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. El realizează reconcilierea păcătoșilor prin Paștele Fiului și prin darul Duhului său, prin rugăciunea și slujirea Bisericii:

    Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea și învierea Fiului său și a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea încredințată Bisericii, să-ți dăruiască iertarea și pacea. Iar eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh.

VII. Actele penitentului

  1. „Pocăința îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă, căința; pe buze, mărturisirea; în purtare, umilință deplină sau îndestulare rodnică”[34].

Căința

  1. Între actele penitentului, căința ocupă primul loc. Ea este „o durere a sufletului și o detestare a păcatului săvârșit, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”[35].
  1. Când izvorăște din dragostea față de Dumnezeu iubit mai presus de toate, căința este numită „desăvârșită” (căință din iubire). O astfel de căință dobândește iertarea păcatelor lesne-iertătoare; dacă ea cuprinde și hotărârea fermă de a recurge, îndată ce este posibil, la spovada sacramentală, dobândește și iertarea păcatelor de moarte[36].
  1. Căința numită „nedesăvârșită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu, un impuls al Duhului Sfânt. Se naște din considerarea urâțeniei păcatului sau din teama de osânda veșnică și de celelalte pedepse care îl amenință pe cel păcătos (căința din frică). O astfel de zguduire a conștiinței poate să determine o evoluție interioară ce se va desăvârși, sub acțiunea harului, prin dezlegarea sacramentală. Cu toate acestea, căința nedesăvârșită nu obține prin ea însăși iertarea păcatelor grave, dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinței[37].
  1. Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de conștiință făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor și a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte, învățăturile apostolilor[38].

Mărturisirea păcatelor

  1. Mărturisirea păcatelor (spovada), chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc, ne eliberează și ne ușurează reconcilierea cu ceilalți. Prin spovadă, omul privește în față păcatele de care s-a făcut vinovat: își asumă responsabilitatea pentru ele și, prin aceasta, se deschide din nou lui Dumnezeu și comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor.
  1. Spovada în fața preotului constituie o parte esențială a sacramentului Pocăinței: „În spovadă, penitenții trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conștienți după un examen de conștiință serios, chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse și chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului[39], căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul și sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârșite în văzul tuturor”[40]:

    Când creștinii se străduiesc să-și mărturisească toate păcatele de care își aduc aminte, ei le pun pe toate, fără îndoială, în fața îndurării divine spre a fi iertate. Cei care procedează altfel și care ascund cu bună-știință unele păcate nu pun în fața bunătății divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. Căci „dacă bolnavul se rușinează să-și arate medicului rana, medicina nu îngrijește ceea ce nu cunoaște”[41].

  1. Conform poruncii Bisericii, „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-și mărturisească, cel puțin o dată pe an, păcatele grave de care este conștient”[42]. Cel care are conștiința de a fi săvârșit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtășanie, chiar dacă simte o mare căință, fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală[43], cu excepția cazului că ar avea un motiv grav să se împărtășească și nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic[44]. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinței înainte de a primi pentru prima dată sfânta Împărtășanie[45].
  1. Fără a fi strict necesară, mărturisirea greșelilor zilnice (păcate veniale) este totuși recomandată cu tărie de Biserică[46]. Într-adevăr, mărturisirea regulată a păcatelor lesne-iertătoare ne ajută să ne formăm conștiința, să luptăm împotriva înclinațiilor rele, să ne lăsăm tămăduiți de Cristos, să progresăm în viața Spiritului. Primind mai des, în acest sacrament, darul îndurării Tatălui, suntem îndemnați să fim îndurători ca și El[47].

    Cel care își mărturisește păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu își acuză păcatele; dacă ți le acuzi și tu însuți, te unești cu Dumnezeu. Omul și păcătosul sunt – ca să spunem așa – două realități: omul e lucrarea lui Dumnezeu; păcătosul e lucrarea ta, omule. Nimicește ceea ce ai făcut tu, pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. (…) Când începi să urăști ceea ce ai făcut, atunci încep faptele tale bune, fiindcă îți acuzi faptele rele. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. Înfăptuiești adevărul și vii la Lumină[48].

Îndestularea

  1. Multe păcate provoacă suferință aproapelui. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu, să înapoiem lucrurile furate, să restabilim reputația celui pe care l-am calomniat, să compensăm rănile pricinuite). Simpla dreptate cere acest lucru. Dar mai mult, păcatul îl rănește și îl istovește pe păcătosul însuși, precum și relațiile lui cu Dumnezeu și cu aproapele. Dezlegarea ridică păcatul, însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat[49]. Ridicat din păcat, păcătosul trebuie să-și redobândească deplina sănătate spirituală. Așadar, pentru a-și îndrepta greșelile, el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine, „să ispășească” păcatele proprii. Această îndestulare se mai numește și „pocăință”.
  1. Pocăința impusă de duhovnic trebuie să țină seama de situația personală a penitentului și să caute binele lui spiritual. Trebuie să corespundă, pe cât posibil, gravității și naturii păcatelor săvârșite. Ea poate consta în rugăciune, într-o ofrandă, în fapte de milostenie, în slujirea aproapelui, în renunțări de bunăvoie, jertfe și, mai ales, în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. Astfel de pocăințe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos, singurul care a ispășit, o dată pentru totdeauna, păcatele noastre[50]. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moștenitori cu Cristos cel înviat, „fiindcă luăm parte la suferințele lui” (Rom 8, 17)[51].

    Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înșine, nu suntem în stare de nimic, „putem face totul prin Cel care ne întărește” (Fil 4, 13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată „slava” noastră este în Cristos (…) întru care aducem îndestulare, „aducând roade vrednice de pocăință” (Lc 3, 8), care din El își sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui și datorită lui sunt primite de Tatăl[52].

VIII. Celebrantul acestui sacrament

  1. Deoarece Cristos le-a încredințat apostolilor slujirea împăcării[53], episcopii, urmașii lor, și preoții, colaboratorii episcopilor, continuă să exercite această slujire. Într-adevăr, episcopii și preoții sunt aceia care au, în virtutea sacramentului Preoției, puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh”.
  1. Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu, dar și cu Biserica. Episcopul, capul văzut al Bisericii locale, este deci, pe drept cuvânt, considerat, încă din cele mai vechi timpuri, cel dintâi care deține puterea și slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitențială[54]. Preoții, colaboratorii lui, exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios), fie de la Papa, conform dreptului bisericesc[55].
  1. Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare, cea mai severă pedeapsă ecleziastică, ce oprește de la primirea sacramentelor și de la exercitarea anumitor acte ecleziastice și deci a cărei dezlegare, potrivit dreptului bisericesc, nu poate fi acordată decât de Papa, de Episcopul locului sau de preoții autorizați de ei[56]. În caz de pericol de moarte, orice preot, chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi, poate dezlega de orice păcat[57] și de orice excomunicare.
  1. Preoții trebuie să-i încurajeze pe credincioși să se apropie de sacramentul Pocăinței și trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori le este cerut în mod rezonabil de credincioși[58].
  1. Celebrând sacramentul Pocăinței, preotul împlinește slujirea Bunului Păstor, care caută oaia pierdută, a Bunului Samaritean, care oblojește rănile, a Tatălui, care îl așteaptă pe Fiul risipitor și îl primește când se întoarce, a dreptului judecător, care nu caută la fața omului și a cărui judecată este în același timp dreaptă și milostivă. Pe scurt, preotul este semnul și instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu față de cel păcătos.
  1. Duhovnicul nu este stăpânul, ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenția și cu iubirea lui Cristos[59]. Trebuie să aibă o cunoaștere verificată a comportamentului creștin, experiența realităților omenești, respect și delicatețe față de cel care a căzut, să iubească adevărul, să fie fidel Magisteriului Bisericii și să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare și spre maturitate deplină. Trebuie să se roage și să facă pocăință pentru el, încredințându-l îndurării Domnului.
  1. Date fiind delicatețea și măreția acestei slujiri și respectul cuvenit persoanelor, Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat, sub pedepse foarte aspre, să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenții lui[60]. Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viața penitenților. Acest secret, care nu admite excepții, se numește „sigiliul sacramental”, fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament.

IX. Roadele acestui sacrament

  1. „Toată valoarea Pocăinței constă în reașezarea noastră în harul lui Dumnezeu și în unirea noastră cu El într-o mare și intimă prietenie”[61]. Scopul și rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. La cei care primesc sacramentul Pocăinței cu inimă căită și într-o dispoziție de credință, „el este urmat de pacea și de liniștea conștiinței, însoțite de o puternică mângâiere spirituală”[62]. Într-adevăr, sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”, redă demnitatea și bunurile vieții de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai prețios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15, 32).
  1. Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul știrbește sau rupe comuniunea frățească. Sacramentul Pocăinței o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoșește doar pe cel care a fost reașezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare și asupra vieții Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale[63]. Reașezat sau întărit în împărtășirea sfinților, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească[64].

    Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecință, ca să spunem așa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul ființei sale, unde își recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu frații pe care i-a jignit și i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creație[65].

  1. În acest sacrament, încredințându-se judecății îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârșitul acestei vieți pământești. Căci acum, în viața de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viață și moarte și numai pe calea convertirii putem intra în Împărăția din care păcatul grav exclude[66]. Convertindu-se la Cristos prin pocăință și credință, păcătosul trece de la moarte la viață „și la judecată nu va veni” (In 5, 24).

X. Indulgențele

  1. Doctrina și practica indulgențelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinței.

    Ce este indulgența?

    „Indulgența înseamnă iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ștearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufletește o obține în condiții determinate, prin acțiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte și aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos și de sfinți”.

    „Indulgența este parțială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”[67]. Indulgențele pot fi aplicate celor vii sau celor răposați.

Pedepsele păcatului

  1. Pentru a înțelege această învățătură și această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecință. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu și, prin aceasta, ne face incapabili de viața veșnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veșnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un atașament nesănătos față de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numește „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăși natura păcatului. O convertire ce pornește dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă[68].
  1. Iertarea păcatului și refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ștergerea pedepselor veșnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creștinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferințele și încercările de orice fel, și, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-și dea osteneala ca, prin fapte de milostenie și de iubire, precum și prin rugăciune și prin diferite fapte de pocăință, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” și să se îmbrace în „omul cel nou”[69].

În comuniunea sfinților

  1. Creștinul care caută să se purifice de păcat și să se sfințească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viața fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos și prin Cristos, de viața tuturor celorlalți frați creștini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”[70].
  1. În comuniunea sfinților „există deci, între credincioșii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiți să ispășească în Purgatoriu sau cei care se află încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire și un schimb bogat de bunuri”[71]. În acest schimb minunat, sfințenia unuia le folosește celorlalți, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalți. Astfel, recurgerea la împărtășirea sfinților îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme și mai eficient de pedepsele păcatului.
  1. Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinților se numesc și tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogățiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită și nesecată pe care o au la Dumnezeu ispășirile și meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat și să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuși Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările și meritele răscumpărării[72].
  1. Acestui tezaur îi aparține deopotrivă prețul cu adevărat imens, incomensurabil și mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile și faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria și ale tuturor sfinților, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfințit și și-au împlinit lucrarea încredințată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraților lor în unitatea Trupului mistic”[73].

Obținerea indulgenței de la Dumnezeu prin Biserică

  1. Indulgența se obține prin Biserică; în virtutea puterii de a lega și a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creștin și îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ștergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creștin, ci și să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăință și de iubire[74].
  1. Deoarece credincioșii răposați aflați în purificare sunt și ei membri ai aceleiași comuniuni a sfinților, îi putem ajuta, printre altele, obținând indulgențe pentru ei, astfel încât să fie scutiți de pedepsele vremelnice pentru păcate.

XI. Celebrarea sacramentului Pocăinței

  1. Ca toate sacramentele, Pocăința este o acțiune liturgică. În mod obișnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul și binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conștiința și a trezi căința și îndemnul la pocăință; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute și descoperite preotului; impunerea și acceptarea pocăinței; dezlegarea dată de preot; lauda și aducerea de mulțumire și trimiterea însoțită de binecuvântarea preotului.
  1. Liturgia bizantină cunoaște mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când și-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameș și pe fiul risipitor, același Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viața aceasta și în cea viitoare, și fără de osândă să te aducă înaintea înfricoșatei sale judecăți, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”.
  1. Sacramentul Pocăinței poate avea loc și în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă și se aduce în comun mulțumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor și dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi și omilie, examinarea conștiinței făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru și aducerea de mulțumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinței. Totuși, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinței este întotdeauna, prin natura sa, o acțiune liturgică, deci eclezială și publică[75].
  1. În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă și dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoții neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă și atunci când, din cauza numărului penitenților, nu sunt destui preoți care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenții ar rămâne, fără vina lor, lipsiți multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtășanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioșii trebuie să aibă hotărârea de a-și mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită[76]. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condițiile cerute pentru dezlegarea generală[77]. O afluență considerabilă de credincioși cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu constituie un caz de necesitate gravă[78].
  1. „Spovada individuală și integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obișnuită prin care credincioșii sunt reconciliați cu Dumnezeu și cu Biserica, în afară de situația în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”[79]. Acest lucru nu e lipsit de rațiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îți sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El[80] ca să-i vindece; îl ridică și îl integrează din nou în comunitatea frățească. Spovada personală este așadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu și cu Biserica.

PE SCURT

  1. În seara zilei de Paști, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, le vor fi ținute” (In 20, 22-23).
  1. Iertarea păcatelor săvârșite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinței sau al Reconcilierii.
  1. Cel care păcătuiește rănește onoarea lui Dumnezeu și iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu și bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creștin trebuie să fie o piatră vie.
  1. În ochii credinței, nici un rău nu e mai grav decât păcatul și nimic nu are consecințe mai rele pentru păcătoșii înșiși, pentru Biserică și pentru lumea întreagă.
  1. Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mișcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare și plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preț pentru noi înșine și pentru ceilalți.
  1. Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire și căință, implică o durere și o repulsie față de păcatele comise, precum și hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează așadar trecutul și viitorul; ea se hrănește din speranța în îndurarea divină.
  1. Sacramentul Pocăinței este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârșite de penitent și din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căința, spovada sau mărturisirea păcatelor în fața preotului și hotărârea de a împlini repararea și faptele de reparare.
  1. Căința (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credință. Căința născută din iubirea față de Dumnezeu se numește „desăvârșită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numește „nedesăvârșită”.
  1. Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă și pe care și le amintește după ce și-a examinat cu grijă conștiința. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuși recomandată cu tărie de Biserică.
  1. Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăință” pentru a repara răul pricinuit de păcat și pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos.
  1. Numai preoții care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos.
  1. Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinței sunt:
    – împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândește harul;
    – împăcarea cu Biserica;
    – iertarea pedepsei veșnice meritate din cauza păcatelor de moarte;
    – iertarea, cel puțin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului;
    – pacea și seninătatea conștiinței și mângâierea spirituală;
    – sporirea forțelor spirituale pentru lupta creștină.
  1. Mărturisirea individuală și integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obișnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica.
  1. Prin indulgențe, credincioșii pot dobândi pentru ei înșiși, ca și pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

 

Note


[1] Cf. Mc 2, 1-12.
[2] Cf. LG 11.
[3] Cf. Mc 1, 15.
[4] Cf. Lc 15, 18.
[5] OP, Formula dezlegării.
[6] Cf. DS 1515.
[7] Cf. DS 1545; LG 40.
[8] Cf. Fapte 2, 38.
[9] LG 8.
[10] Cf. In 6, 44; 12, 32.
[11] Cf. 1 In 4, 10.
[12] Cf. In 21, 15-17.
[13] Ep. 41, 12.
[14] Cf. Ioel 2, 12-13: Is 1, 16-17; Mt 6, 1-6. 16-18.
[15] Cf. Cc. Trid.: DS 1676-1678; 1705; C.R. 2, 5, 4.
[16] Cf. Ez 36, 26-27.
[17] Cf. In 19, 37; Zah 12, 10.
[18] Sf. Clement Romanul, Cor. 7, 4.
[19] Cf. In 15, 26.
[20] Cf. Fapte 2, 36-38; Cf. Ioan Paul II, DV 27-48.
[21] Cf. Tob 12, 8; Mt 6, 1-18.
[22] Cf. Iac 5, 20.
[23] Cf. Am 5, 24; Is 1, 17.
[24] Cf. Lc 9, 23.
[25] Cc. Trid.: DS 1638.
[26] Cf. SC 109-110; CIC, can. 1249-1253; CCEO, can. 880-883.
[27] Cf. LG 11.26. Cf. SC 109-110; CIC, can. 1249-1253; CCEO, can. 880-883.
[28] Cf. Mc 2, 7.
[29] Cf. In 20, 21-23.
[30] Cf. Lc 15.
[31] Cf. Lc 19, 9.
[32] LG 22.
[33] Tertulian, Paen. 4, 2; Cf. Cc. Trid.: DS 1542.
[34] C.R. 2, 5, 21; Cf. Cc. Trid.: DS 1673.
[35] Cc. Trid.: DS 1676.
[36] Cf. Cc. Trid.: DS 1677.
[37] Cf. Cc. Trid.: DS 1678; 1705.
[38] Cf. Rom 12-15; 1 Cor 12-13; Gal 5; Ef 4-6.
[39] Cf. Ex 20, 17; Mt 5, 28.
[40] Cc. Trid.: DS 1680.
[41] Sf. Ieronim, Eccl. 10, 11; Cc. Trid.: DS 1680.
[42] CIC, can. 989; Cf. DS 1683; 1708.
[43] Cf. Cc. Trid.: DS 1647; 1661.
[44] Cf. CIC, can. 916; CCEO, can. 711.
[45] Cf. CIC, can. 914.
[46] Cf. Cc. Trid.: DS 1680; CIC, can. 988, § 2.
[47] Cf. Lc 6, 36.
[48] Sf. Augustin, Ev. Io. 12, 13.
[49] Cf. Cc. Trid.: DS 1712.
[50]Cf. Rom 3, 25; 1 In 2, 1-2.
[51] Cf. Cc. Trid.: DS 1690.
[52] Cc. Trid.: DS 1691.
[53] Cf. In 20, 23; 2 Cor 5, 18.
[54] Cf. LG 26.
[55] Cf. CIC, can. 844; 967-969; 972; CCEO, can. 722, § 3-4.
[56] Cf. CIC, can. 1331; 1354-1357; CCEO, can. 1431; 1434; 1420.
[57] Cf. CIC, can. 976; CCEO, can. 725.
[58] Cf. CIC, can. 986; CCEO, can. 735; PO 13.
[59] Cf. PO 13. – 61. CR 2, 5, 18.
[60] CIC, can. 1388, § 1; CCEO, can. 1456.
[61] CR 2, 5, 18.
[62] Cc. Trid.: DS 1674.
[63] Cf. 1 Cor 12, 26.
[64] Cf. LG 48-50.
[65] RP 31.
[66] Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.
[67] Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3.
[68] Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820.
[69] Cf. Ef 4, 24.
[70] Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.
[71] Ibid.
[72] Ibid.
[73] Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.
[74] Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.
[75] Cf. SC 26-27.
[76] Cf. CIC can. 962, § 1.
[77] Cf. CIC, can. 961, § 2.
[78] Cf. CIC can. 961, § 1.
[79] OP 31.
[80] Cf. Mc 2, 17.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *