Sacramentul Preoţiei

PARTEA A DOUA: Celebrarea misterului creștin

SECȚIUNEA A DOUA
Cele șapte sacramente ale Bisericii

CAPITOLUL AL TREILEA
Sacramentele de slujire a comuniunii

1533. Botezul, Mirul și Euharistia sunt sacramentele inițierii creștine. Ele constituie temelia vocației comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocația la sfințenie și la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viață de peregrini aflați în drum spre Patrie.

1534. Alte două sacramente – Preoția și Căsătoria – sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalți. Conferă o misiune specială în Biserică și slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu.

1535. În aceste sacramente, cei care au fost deja consacrați prin Botez și Mir[1] pentru preoția comună a tuturor credincioșilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoției sunt consacrați pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul și harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”[2]. La rândul lor, „soții creștini, pentru a-și îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriți și cumva consacrați printr-un sacrament special”[3].

ARTICOLUL 6
Sacramentul Preoției

1536. Preoția este sacramentul prin care misiunea încredințată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârșitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul și diaconatul.

      [În legătură cu instituirea și conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos, vezi § 871 și urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire].

I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis?

1537. În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanților. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo – ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiția, nu fără fundament scripturistic[4], le numește în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbește despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum și ordo diaconorum. Și alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soții, văduvele…

1538. Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios și liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor și al diaconilor și care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)[5], care nu poate veni decât de la Cristos însuși, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită și consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte și o învestitură făcută de Cristos însuși pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări.

II. Sacramentul Preoției în economia mântuirii

Preoția în Vechiul Legământ

1539. Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăție de preoți și neam sfânt” (Ex 19, 6)[6]. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică[7]; Dumnezeu însuși este partea lui de moștenire[8]. Un ritual specific a consacrat originile preoției din Vechiul Legământ[9]. Aici, preoții sunt „rânduiți ca să mijlocească pentru oameni în cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate”[10].

1540. Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu[11] și pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe și rugăciune, această preoție rămâne totuși incapabilă să înfăptuiască mântuirea, având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe și neputând să ajungă la o sfințire definitivă[12], pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască.

1541. Liturgia Bisericii vede totuși în preoția lui Aaron și în slujba leviților, ca și în instituirea celor șaptezeci de „Bătrâni”[13], prefigurări ale slujirii preoțești din Noul Legământ. Astfel, în Ritul latin, în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor, Biserica spune:

      Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, (…) de-a lungul Vechiului Legământ, Tu ai început să dai chip Bisericii tale; încă de la origine, Tu ai rânduit poporul ieșit din Abraham să devină un popor sfânt; ai instituit conducători și preoți și te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău…

1542. La hirotonirea preoților, Biserica se roagă:

      Doamne, Părinte preasfânt, (…) încă din Vechiul Legământ, prevestind parcă sacramentele viitoare, Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoți însărcinați să-l călăuzească, dar ai ales și alți oameni, pe care i-ai unit cu ei în slujire și care i-au ajutat în misiunea lor. Astfel, Tu le-ai împărtășit celor șaptezeci de bărbați, plini de înțelepciune, duhul pe care i-l dăruiseși lui Moise și i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtași la consacrarea pe care o primise tatăl lor.

1543. Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor, Biserica mărturisește:

      Părinte preasfânt, (…) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica), Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite – episcopii, preoții și diaconii -, însărcinați cu toții să te slujească, așa cum altădată, în Vechiul Legământ, pentru a sluji la cortul tău, i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi și Tu le erai lor moștenire.

Preoția unică a lui Cristos

1544. Toate prefigurările preoției din Vechiul Legământ își găsesc împlinire în Cristos Isus, „unicul mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (1 Tim 2, 5). Melchisedec, „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14, 18), este considerat de Tradiția creștină o prefigurare a preoției lui Cristos, singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5, 10; 6, 20), „sfânt, nevinovat, nepătat” (Evr 7, 26), care, „printr-o singură jertfă”, adică prin jertfa unică a Crucii sale, „i-a dus pentru totdeauna la desăvârșire pe cei care se sfințesc” (Evr 10, 14).

1545. Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică, împlinită o dată pentru totdeauna. și totuși, ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. La fel, și preoția unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoția ministerială, fără ca unicitatea preoției lui Cristos să fie știrbită: „Într-adevăr, Cristos este singurul preot adevărat, ceilalți nefiind decât slujitorii lui”[14].

Două participări la preoția unică a lui Cristos

1546. Cristos, Marele Preot și Unicul Mijlocitor, a făcut din Biserică „Împărăție de preoți pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1, 6)[15]. Întreaga comunitate a credincioșilor este, astfel, sacerdotală. Credincioșii își exercită preoția baptismală prin participarea, fiecare potrivit vocației proprii, la misiunea lui Cristos, Preot, Profet și Rege. Credincioșii sunt „consacrați pentru a fi (…) preoție sfântă”[16], prin sacramentele Botezului și Mirului.

1547. Preoția ministerială sau ierarhică a episcopilor și a preoților și preoția comună a tuturor credincioșilor, cu toate că „și una, și alta participă în modul lor specific la preoția unică a lui Cristos”[17], diferă totuși una de alta în esență, chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”[18]. În ce sens? În timp ce preoția comună a credincioșilor se realizează în creșterea harului baptismal – viață de credință, de speranță și de iubire, viață după Duh -, preoția ministerială este în slujba preoției comune, spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creștinilor. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zidește și călăuzește neîncetat Biserica. Din acest motiv, ea este transmisă printr-un sacrament propriu, sacramentul Preoției.

În persoana lui Cristos-Capul…

1548. În slujirea bisericească a celui hirotonit, Cristos însuși este prezent în Biserica sa, în calitate de Cap al Trupului său, Păstor al turmei sale, Mare Preot al jertfei răscumpărătoare, Învățător al Adevărului. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul, în virtutea sacramentului Preoției, acționează in persona Christi Capitis[19]:

      Este același Preot, Cristos Isus, al cărui rol îl îndeplinește cu adevărat slujitorul sacru. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o, el se bucură de capacitatea de a acționa prin puterea lui Cristos însuși, pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)[20].

      Cristos este izvorul oricărei preoții: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos, iar preotul din legea nouă acționează în persoana lui Cristos[21].

1549. Prin slujirea celui hirotonit, îndeosebi aceea a episcopilor și a preoților, prezența lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunității credincioșilor[22]. După frumoasa expresie a Sfântului Ignațiu din Antiohia, episcopul este typos tou Patros, imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl[23].

1550. Prezența lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înțeleasă ca și cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omenești, a spiritului de dominare, a greșelilor, chiar a păcatului. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoților în același fel. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanție este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului, există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelității față de Evanghelie și care pot dăuna așadar rodniciei apostolice a Bisericii.

1551. Această preoție este ministerială. „Această misiune, pe care Domnul a încredințat-o Păstorilor Poporului său, este o adevărată slujire„[24]. Ea se raportează în întregime la Cristos și la oameni. Depinde în întregime de Cristos și de preoția lui unică și a fost instituită pentru oameni și pentru comunitatea Bisericii. Sacramentul Preoției împărtășește „o putere sacră”, care nu este alta decât aceea a lui Cristos. Exercitarea acestei autorități trebuie să se măsoare așadar după modelul lui Cristos, care, din iubire, s-a făcut cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor[25]. „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”[26].

… „În numele întregii Biserici”

1552. Preoția ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos – Capul Bisericii – în fața adunării credincioșilor; ea acționează și în numele întregii Biserici atunci când îi înfățișează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii[27] și, mai ales, atunci când oferă Jertfa euharistică[28].

1553. „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoții sunt delegații comunității. Rugăciunea și jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea și jertfa lui Cristos, Capul ei. E întotdeauna cultul lui Cristos în și prin Biserica sa. Întreaga Biserică, Trupul lui Cristos, se roagă și se jertfește per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos, cu Cristos și în Cristos”), în unire cu Duhul Sfânt, lui Dumnezeu Tatăl. Întregul Trup, cap și membre, se roagă și se jertfește și, de aceea, cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiți nu numai slujitori ai lui Cristos, ci și ai Bisericii. Tocmai pentru că preoția ministerială îl reprezintă pe Cristos, ea poate reprezenta Biserica.

III. Cele trei trepte ale sacramentului Preoției

1554. „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată, în diferite ordine, de cei care încă din antichitate au fost numiți Episcopi, Preoți, Diaconi”[29]. Învățătura catolică, exprimată în liturgie, în Magisteriu și în practica statornică a Bisericii, recunoaște că există două grade de participare ministerială la preoția lui Cristos: episcopatul și prezbiteratul. Diaconatul are menirea de a le ajuta și a le sluji. De aceea, în utilizarea actuală, termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi și pe preoți, nu și pe diaconi. Totuși, doctrina catolică învață că treptele de participare sacerdotală (episcopat și prezbiterat) și treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”, adică prin sacramentul Preoției:

      Se cuvine ca toți să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuși; pe episcopi, ca pe chipul Tatălui, și pe preoți, ca senatul lui Dumnezeu și adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică[30].

Hirotonirea episcopală – plinătatea sacramentului Preoției

1555. „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia Tradiției, pe primul loc se află misiunea acelora care, stabiliți în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini, sunt vlăstare din trunchiul apostolic”[31].

1556. Pentru a-și îndeplini înalta misiune, „Apostolii au fost dăruiți de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt, care a coborât asupra lor. Iar ei înșiși au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”[32].

1557. Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învățătura de credință că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoției, pe care uzanța liturgică a Bisericii și glasul Sfinților Părinți o numesc Preoție supremă, culmea (summa) slujirii sacre”[33].

1558. „Consacrarea episcopală, o dată cu funcția de a sfinți, le conferă și pe acelea de a învăța și a conduce. (…) Într-adevăr, (…) impunerea mâinilor și cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt și imprimă un caracter sacru, astfel încât episcopii, în mod eminent și vizibil, țin locul lui Cristos Învățător, Păstor și Mare Preot și acționează în persoana lui (in Eius persona agant)”[34]. „Așadar episcopii, prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat, au fost constituiți adevărații și autenticii învățători ai credinței, Pontifi și Păstori”[35].

1559. „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale și prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului și cu membrii lui”[36]. Caracterul și natura colegială a ordinului episcopal se manifestă, printre altele, în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulți episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop[37]. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop, este astăzi necesară o intervenție specială a Episcopului Romei, în virtutea calității lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică și de garant al libertății lor.

1560. Orice episcop, ca vicar al lui Cristos, are misiunea de a păstori Biserica particulară ce i-a fost încredințată, dar, în același timp, împreună cu confrații în episcopat, poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părții de turmă încredințate grijii sale, calitatea lui de legitim urmaș al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”[38].

1561. Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificație cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos, Bunul Păstor și Capul Bisericii sale[39].

Hirotonirea preoților – colaboratorii episcopilor

1562. „Cristos, sfințit și trimis în lume de Tatăl, i-a făcut părtași la consacrarea și misiunea sa pe Apostoli și, prin ei, pe urmașii lor, episcopii; aceștia, la rândul lor, au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite și la diferite persoane”[40]. „Funcția lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoților, pentru ca aceștia, constituiți în Ordinul preoțesc, să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredințată de Cristos”[41].

1563. „Funcția preoților, fiind strâns unită cu aceea a episcopilor, participă la autoritatea cu care Cristos însuși zidește, sfințește și cârmuiește Trupul său. De aceea, preoția ministerială, deși presupune sacramentele inițierii creștine, este totuși conferită printr-un sacrament deosebit, prin care preoții, în virtutea ungerii Duhului Sfânt, sunt însemnați cu un caracter special, și astfel, sunt făcuți asemenea chipului lui Cristos Preotul, așa încât să poată acționa în persoana lui Cristos Capul”[42].

1564. „Preoții, deși nu dețin plinătatea preoției și depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuși uniți cu aceștia în demnitatea sacerdotală; în virtutea sacramentului Preoției, după chipul lui Cristos, Marele Preot veșnic[43], ei sunt consacrați pentru a propovădui Evanghelia, pentru a-i păstori pe credincioși și a celebra cultul divin, ca adevărați preoți ai Noului Legământ„[44].

1565. În virtutea sacramentului Preoției, preoții participă la dimensiunile universale ale misiunii încredințate de Cristos Apostolilor. Darul spiritual, pe care l-au primit la hirotonire, îi pregătește, nu pentru o misiune limitată și restrânsă, „ci pentru o misiune de mântuire de dimensiune universală, «până la marginile pământului»”[45], „pregătiți sufletește să predice oriunde Evanghelia”[46].

1566. „Ei își exercită în cel mai înalt grad funcția sacră în cultul sau adunarea euharistică, în care, acționând in persona Christi și proclamând misterul Lui, unesc rugăciunile credincioșilor cu jertfa Capului lor și, în jertfa Liturghiei, actualizează și aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca Victimă nepătată”[47]. Întreaga lor slujire preoțească își trage puterea din această jertfă unică[48].

1567. „Înțelepți colaboratori ai ordinului episcopal, ajutoare și instrumente ale acestuia, chemați să slujească Poporului lui Dumnezeu, preoții alcătuiesc, împreună cu Episcopul lor, o unică preoțime, distribuită, desigur, pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală de credincioși ei îl fac, într-un fel, prezent pe Episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel și generos, luându-și asupra lor partea ce le revine din îndatoririle și preocupările acestuia și îndeplinindu-le zilnic cu toată grija”[49]. Preoții nu-și pot exercita slujirea decât în dependență de Episcop și în comuniune cu el. Făgăduința de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii și sărutul de pace al Episcopului la sfârșitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii, fiii, frații și prietenii săi și că ei, la rândul lor, îi datorează iubire și ascultare.

1568. „Preoții, constituiți prin hirotonire în starea preoțească, sunt toți uniți între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoțime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiți, sub ascultarea Episcopului propriu”[50]. Unitatea preoției își găsește o expresie liturgică în practica prin care, în timpul ritualului hirotonirii, preoții impun, la rândul lor, mâinile, după episcop.

Hirotonirea diaconilor – „pentru slujire”

1569. „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor, «nu pentru preoție, ci pentru slujire»”[51]. Pentru hirotonirea la diaconat, numai episcopul impune mâinile, semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale[52].

1570. Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea și la harul lui Cristos[53]. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate șterge și care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”, adică slujitorul tuturor[54]. Îndatoririle diaconilor sunt, între altele: să-i asiste pe episcop și pe preoți la celebrarea misterelor divine, mai ales a Euharistiei, să o distribuie, să asiste la Căsătorie și să o binecuvânteze, să proclame Evanghelia și să predice, să săvârșească ceremoniile funeraliilor și să se dăruiască diferitelor opere de caritate[55].

1571. După Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie și permanentă a ierarhiei”[56], în timp ce Bisericile din Orient îl menținuseră tot timpul. Diaconatul permanent, care poate fi conferit unor bărbați căsătoriți, constituie o îmbogățire importantă pentru misiunea Bisericii. Într-adevăr, e bine și util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală, fie în viața liturgică și pastorală, fie în opere sociale și caritative, „să fie întăriți prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli și să fie mai strâns atașați de altar pentru a-și putea desfășura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”[57].

IV. Celebrarea acestui sacrament

1572. Celebrarea hirotonirii unui episcop, a preoților sau a diaconilor, dată fiind importanța ei pentru viața Bisericii particulare, necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioși. Ea va avea loc, de preferință, duminica și în catedrală, cu solemnitatea cuvenită împrejurării. Cele trei hirotoniri – a episcopului, a preotului și a diaconului – urmează aceeași desfășurare. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii.

1573. Ritul esențial al sacramentului Preoției – pentru cele trei grade – îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire, precum și rugăciunea specifică de consacrare, prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt și a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul[58].

1574. Ca în toate sacramentele, celebrarea e însoțită de câteva rituri anexe. Foarte variate în diferitele tradiții liturgice, ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale harului sacramental. Astfel, riturile de început, în Ritul latin – prezentarea și alegerea candidatului la hirotonire, omilia episcopului, întrebările puse candidatului, litania sfinților – atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii și pregătesc actul solemn al consacrării, după care mai multe rituri vin să exprime și să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârșit: pentru episcop și pentru preot, ungerea cu sfânta crismă, semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt, care face rodnică slujirea lor; punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului, a inelului, a mitrei și a crucii, ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, al fidelității lui față de Biserică, mireasa lui Cristos, al misiunii lui de păstor al turmei Domnului; punerea în mâinile preotului a patenei și a potirului, „ofranda poporului sfânt”, pe care este chemat să o înfățișeze lui Dumnezeu; punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos.

V. Cine poate conferi acest sacrament?

1575. Cristos însuși i-a ales pe Apostoli și i-a făcut părtași la misiunea și la puterea sa. Înălțat de-a dreapta Tatălui, El nu își părăsește turma, ci, prin Apostoli, o păzește neîncetat cu grijă, ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea[59]. Așadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli, altora să fie păstori[60]. El continuă să acționeze prin episcopi[61].

1576. Deoarece sacramentul Preoției este sacramentul slujirii apostolice, episcopii, ca urmași ai Apostolilor, au misiunea de a transmite „darul spiritual”[62], „sămânța apostolică”[63]. Episcopii care sunt hirotoniți în mod valid, adică sunt pe linia succesiunii apostolice, conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoției[64].

VI. Cine poate primi acest sacrament?

1577. „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”[65]. Domnul Isus a ales bărbați pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli[66], iar Apostolii au făcut același lucru atunci când și-au ales colaboratorii[67] ce aveau să le urmeze în slujire[68]. Colegiul episcopilor, cu care preoții sunt uniți în preoție, face prezent și actualizează, până la a doua venire a lui Cristos, colegiul celor Doisprezece. Biserica se recunoaște obligată prin această alegere făcută de Domnul însuși. De aceea, hirotonirea femeilor nu este posibilă[69].

1578. Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoției. Într-adevăr, nimeni nu-și arogă de la sine această misiune. Este chemat de Dumnezeu[70]. Cel care crede că recunoaște semnele chemării lui Dumnezeu la preoția ministerială trebuie să-și supună cu umilință dorința autorității Bisericii, căreia îi revine responsabilitatea și dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. Ca orice har, acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat.

1579. Toți slujitorii hirotoniți din Biserica latină, cu excepția diaconilor permanenți, sunt aleși în mod normal dintre bărbații credincioși care trăiesc necăsătoriți și care vor să-și păstreze celibatul „pentru Împărăția cerurilor” (Mt 19, 12.). Chemați să se consacre cu inimă neîmpărțită Domnului și „celor ale sale”[71], ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu și oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieți noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrățișat cu bucurie, el vestește în chip strălucit Împărăția lui Dumnezeu[72].

1580. În Bisericile orientale, este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleși numai dintre celibatari, bărbați căsătoriți pot fi hirotoniți diaconi și preoți. Această practică este de multă vreme considerată legitimă; acești preoți exercită o slujire rodnică în sânul comunităților lor[73]. De altfel, celibatul preoților este la mare cinste în Bisericile orientale și mulți preoți l-au ales în mod liber, pentru Împărăția lui Dumnezeu. În Orient, ca și în Occident, cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoției nu se mai poate căsători.

VII. Efectele sacramentului Preoției

Caracterul de neșters

1581. Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primește lui Cristos, printr-un har special al Duhului Sfânt, ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. Prin hirotonire, el devine capabil să acționeze ca reprezentant al lui Cristos, Cap al Bisericii, în tripla lui funcție de preot, profet și rege.

1582. Ca și în cazul Botezului și al Mirului, această participare la funcția lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna. Sacramentul Preoției conferă și el un caracter spiritual de neșters și nu poate fi repetat, nici conferit temporar[74].

1583. Un subiect hirotonit în mod valid poate fi, desigur, din motive întemeiate, dispensat de obligațiile și funcțiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor[75], însă nu mai poate redeveni laic în sens strict[76], deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. Vocația și misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie.

1584. De vreme ce, în definitiv, Cristos este cel care acționează și înfăptuiește mântuirea prin slujitorul hirotonit, nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acționeze[77]. Sfântul Augustin o spune cu tărie:

      Dacă e trufaș slujitorul altarului, va fi pus laolaltă cu diavolul. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos, care continuă să curgă prin El la fel de curat și prin el ajunge limpede în pământ, dându-i rodnicie. (…) Puterea spirituală a sacramentului este, într-adevăr, asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminați și, nici dacă trece prin ființe întinate, ea nu se întinează[78].

Harul Duhului Sfânt

1585. Harul Duhului Sfânt, specific acestui sacrament, constă în a configura lui Cristos Preotul, Învățătorul și Păstorul, al cărui slujitor este rânduit cel care primește hirotonirea.

1586. Pentru episcop, este, în primul rând, un har de tărie („Duhul tău, care cârmuiește și călăuzește”: rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-și călăuzi și a-și apăra cu tărie și cu prudență Biserica în calitate de părinte și păstor, cu o iubire gratuită față de toți și cu predilecție pentru cei săraci, pentru bolnavi și pentru cei nevoiași[79]. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia, să fie modelul turmei sale, să meargă în fruntea ei pe drumul sfințeniei și să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot și Victimă, fără a se teme să-și dea viața pentru oile sale:

      Părinte, care cunoști inimile, dă-i acestui slujitor al tău, pe care Tu l-ai ales pentru episcopat, să păstorească turma ta sfântă și, pentru tine, să exercite în chip desăvârșit și spre cinstea ta preoția supremă, slujindu-te zi și noapte; să îmblânzească neîncetat fața ta și să-și ofere darurile sfintei tale Biserici; să aibă, în virtutea spiritului preoției supreme, puterea de a ierta păcatele după porunca ta, să împartă îndatoririle, după voința ta, și să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor; să-ți fie bineplăcut prin blândețea și curăția inimii, oferindu-ți plăcută mireasmă, prin Isus Cristos, Fiul tău…[80]

1587. Darul spiritual, pe care îl conferă hirotonirea prezbiterală, este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. Episcopul, impunând mâinile, spune, printre altele:

      Umple-l, Doamne, de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoției, ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău, de a vesti Evanghelia Împărăției tale, de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău, de a-ți aduce daruri și jertfe spirituale, de a reînnoi poporul tău prin baia nașterii celei de a doua; astfel încât el însuși să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos, Fiul tău Unul-născut, în ziua celei de-a doua veniri, și să primească din nesfârșita-ți bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoției sale[81].

1588. Diaconilor, „harul sacramental le dă forța necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei, a cuvântului și a iubirii, în comuniune cu Episcopul și cu preoțimea lui”[82].

1589. În fața măreției harului și a misiunii preoțești, sfinții Învățători au simțit chemarea grabnică la convertire, pentru a corespunde, prin întreaga lor viață, Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiți prin Sacrament. Astfel, Sfântul Grigore din Nazianz, pe când era tânăr preot, exclama:

      Înainte de a-i purifica pe alții, trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuți; ca să poți învăța, trebuie să fii tu însuți învățat; să devii lumină,ca să luminezi, să te apropii de Dumnezeu, ca să-i poți apropia de El pe ceilalți, să fii sfințit, ca să sfințești, să duci de mână și să sfătuiești cu înțelepciune[83]. Știu ai cui slujitori suntem, la ce înălțime ne aflăm și cum este Acela spre care ne îndreptăm. Cunosc măreția lui Dumnezeu și slăbiciunea omului, dar și puterea lui[84]. [Așadar, cine este preotul? Este] apărătorul adevărului, se înalță împreună cu îngerii, preamărește laolaltă cu arhanghelii, ridică pe altarul din ceruri jertfele, este părtaș la preoția lui Cristos, plămădește din nou făptura, reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu], o zidește din nou pentru lumea de sus și, lucrul cel mai însemnat, este îndumnezeit și îndumnezeiește[85].

      Iar Sfântul Paroh din Ars spune: „Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare… Dacă am înțelege bine ce este preotul pe pământ, am muri, nu de spaimă, ci de iubire… Preoția este iubirea Inimii lui Isus”[86].

PE SCURT

1590. Sfântul Paul îi spune ucenicului său, Timotei: „Îți amintesc să ții aprins darul lui Dumnezeu, care este în tine prin impunerea mâinilor mele” (2 Tim 1, 6) Și, „dacă dorește cineva episcopat, aleasă lucrare dorește” (1 Tim 3, 1). Iar lui Tit îi spunea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndrepți cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, așa cum ți-am rânduit” (Tit 1, 5).

1591. Întreaga Biserică este popor preoțesc. Prin Botez, toți credincioșii participă la preoția lui Cristos. Această participare se numește „preoția comună a credincioșilor”. Întemeiată pe aceasta și în slujba ei, există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoției, a cărei sarcină este să slujească în numele și în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunității.

1592. Preoția ministerială e diferită în esență de preoția comună a credincioșilor, deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioșilor. Slujitorii hirotoniți își exercită slujirea față de Poporul lui Dumnezeu prin învățătură (munus docendi), cultul divin (munus liturgicum) și prin conducerea pastorală (munus regendi).

1593. De la începuturi, slujirea conferită prin hirotonire a fost dată și exercitată în trei trepte: episcopi, preoți și diaconi. Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop, preoți și diaconi, nu putem vorbi de Biserică[87].

1594. Episcopul primește plinătatea sacramentului Preoției, care îl introduce în Colegiul episcopal și îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredințată. Episcopii, ca urmași ai apostolilor și membri ai Colegiului, iau parte la responsabilitatea apostolică și la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei, urmașul lui Petru.

1595. Preoții sunt uniți cu episcopii în demnitatea sacerdotală și totodată depind de ei în exercitarea funcțiilor pastorale; ei sunt chemați să fie înțelepți colaboratori ai episcopilor; adunați în jurul Episcopului lor, ei formează preoțimea (presbyterium), care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunități parohiale sau a unei anumite funcții bisericești.

1596. Diaconii sunt slujitori hirotoniți pentru îndatoririle de slujire a Bisericii; ei nu primesc preoția ministerială, dar hirotonirea le conferă funcții importante în slujirea Cuvântului, a cultului divin, a conducerii pastorale și a carității, îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor.

1597. Sacramentul Preoției este conferit prin impunerea mâinilor, urmată de o rugăciune solemnă de consacrare, prin care se cer de la Dumnezeu, pentru candidatul la preoție, harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neșters.

1598. Biserica conferă sacramentul Preoției numai unor bărbați botezați, ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. Responsabilitatea și dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorității Bisericii.

1599. În Biserica latină, sacramentul Preoției pentru prezbiterat este conferit în mod normal numai candidaților care sunt dispuși să îmbrățișeze de bunăvoie celibatul și care își manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăției lui Dumnezeu și pentru slujirea oamenilor.

1600. Conferirea sacramentului Preoției în cele trei trepte revine episcopilor.

Note

[1] Cf. LG 10.
[2] LG 11.
[3] GS 48, 2.
[4] Cf. Evr. 5, 6; 7, 11; Ps. 110, 4.
[5] Cf. LG 10.
[6] Cf. Is 61, 6.
[7] Cf. Num 1, 48-53.
[8] Cf. Ios 13, 33.
[9] Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.
[10] Cf. Evr 5, 1.
[11] Cf. Mal 2, 7-9.
[12] Cf. Evr. 5, 3; 7, 27; 10, 1-4.
[13] Cf. Num 11, 24-25.
[14] Sf. Toma Aq., Hebr. 7, 4.
[15] Cf. Ap. 5, 9-10; 1 Pt 2, 5. 9.
[16] LG 10.
[17] LG 10.
[18] LG 10.
[19] f. LG 10; 28; SC 33; CD 11; PO 2; 6.
[20] Pius XII, enc. Mediator Dei.
[21] Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 22, 4.
[22] Cf. LG 21.
[23] Trall. 3, 1; cf. Magn. 6, 1.
[24] LG 24.
[25] Cf. Mc. 10, 43-45; 1 Pt 5, 3.
[26] Sf. Ioan Chrysostom, Sac. 2, 4; cf. In 21, 15-17.
[27] Cf. SC 33.
[28] Cf. LG 10.
[29] LG 28.
[30] Sf. Ignațiu de Antiohia, Trall. 3, 1.
[31] LG 20.
[32] LG 21.
[33] LG 21.
[34] LG 21.
[35] CD 2.
[36] LG 22.
[37] Cf. LG 22.
[38] Pius al XII-lea, enc. Fidei donum; cf. LG 23; CD 4; 36; 37; AG 5; 6; 38.
[39] Cf. SC 41; LG 26.
[40] LG 28.
[41] PO 2.
[42] PO 2.
[43] Cf. Evr. 5, 1-10; 7, 24; 9, 11-28.
[44] LG 28.
[45] PO 10.
[46] OT 20.
[47] LG 28.
[48] Cf. PO 2.
[49] LG 28.
[50] PO 8.
[51] LG 29, cf. CD 15.
[52] Cf. Sf. Hipolit, Trad. ap. 8.
[53] Cf. LG 41; AA 16.
[54] Cf. Mc 10, 45; Lc 22, 27; Sf. Policarp, Ep. 5, 2.
[55] Cf. LG 29; SC 35, § 4; AG 16.
[56] LG 29.
[57] AG 16.
[58] Cf. Pius XII, Const. ap. Sacramentum Ordinis: DS 3858.
[59] Cf. LR, Prefața Sfinților Apostoli I.
[60] Cf. Ef 4, 11.
[61] Cf. LG 21.
[62] LG 21.
[63] LG 20.
[64] Cf. DS 794 și 802; CIC, can. 1012; CCEO, can. 744, 747.
[65] CIC, can. 1024.
[66] Cf. Mc 3, 14-19; Lc 6, 12-16.
[67] Cf. 1 Tim 3, 1-13; 2 Tim 1, 6; Tit 1, 5-9.
[68] Sf. Clement romanul, Cor. 42, 4; 44, 3.
[69] Cf. MD 26-27; CDF, Decl. Inter insigniores.
[70] Cf. Evr 5, 4.
[71] Cf. 1 Cor 7, 32.
[72] Cf. PO 16.
[73] Cf. PO 16.
[74] Cf. Cc. Trid.: DS 1767; LG 21; 28; 29; PO 2.
[75] Cf. CIC, can. 290-293; 1336, § 1, 3°; 5°; 1338, § 2.
[76] Cf. Cc. Trid.: DS 1774.
[77] Cf. Cc. Trid.: DS 1612; Conc. Constanța: DS 1154.
[78] Ev. Io. 5, 15.
[79] Cf. CD 13 și 16.
[80] Sf. Hipolit, Trad. ap. 3.
[81] Euhologion.
[82] LG 29.
[83] Or. 2, 71.
[84] Ibid. 74.
[85] Ibid., 73.
[86] Nodet, Jean-Marie Vianney 100.
[87] Sf. Ignațiu de Antiohia, Trall, 3, 1.