Meniu

Transmiterea Revelaţiei divine

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credință
SECȚIUNEA ÎNTÂI
“Cred” – “Credem”
CAPITOLUL AL DOILEA
Dumnezeu în întâmpinarea omului

ARTICOLUL 2
Transmiterea Revelației divine

  1. Dumnezeu “vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1 Tim 2, 4), adică a lui Cristos Isus[1]. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor și tuturor oamenilor, și astfel, Revelația să ajungă până la marginile lumii:

    Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci și să se transmită tuturor generațiilor[2].

I. Tradiția apostolică

  1. “Cristos Domnul, în care își găsește împlinirea întreaga Revelație a Dumnezeului Preaînalt, a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtășindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor și al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită odinioară prin profeți și pe care a împlinit-o El însuși și a vestit-o cu gura sa”[3].

Propovăduirea apostolică…

  1. Transmiterea Evangheliei, conform poruncii Domnului, s-a făcut în două feluri:

    Oral “de apostoli, care, prin propovăduirea lor orală, prin exemplul dat și prin instituții, au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui și din faptele lui, precum și ceea ce învățaseră sub inspirația Duhului Sfânt”;

    În scris “de apostoli și oameni din preajma apostolilor, care, tot sub inspirația Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mîntuirii”[4].

… continuată în succesiunea apostolică

  1. “Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă și vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmași pe episcopi, încredințându-le «propria misiune de a învăța»[5]“. Într-adevăr, “propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărțile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârșitul veacurilor”[6].
  1. Această transmitere vie, săvârșită în Duhul Sfânt, este numită Tradiție, întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură, deși e strâns legată de ea. Prin ea, “Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede”[7]. “Afirmațiile Sfinților Părinți atestă prezența dătătoare de viață a acestei Tradiții, ale cărei bogății se revarsă în practica și în viața Bisericii care crede și se roagă”[8].
  1. Astfel, comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă și lucrătoare în Biserică: “Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică și, prin ea, în lume, îi călăuzește pe credincioși la tot adevărul și face să locuiască în ei cu îmbelșugare cuvântul lui Cristos”[9].

II. Raportul între Tradiție și Sfânta Scriptură

Un izvor comun…

  1. “Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele. Căci amândouă, curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop”[10]. Și una, și cealaltă fac prezent și rodnic în Biserică misterul lui Cristos, care a făgăduit că va rămâne cu ai săi “în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28, 20).

… două moduri distincte de transmitere

  1. Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului dumnezeiesc”.

    Sfânta Tradiție transmite integral urmașilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat apostolilor de Cristos Domnul și de Duhul Sfânt, pentru ca acești urmași, călăuziți de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească prin propovăduire”.

  1. Biserica deci, căreia îi e încredințată transmiterea și interpretarea Revelației, “nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura, cât și Tradiția trebuie primite și venerate cu egală iubire și considerație”[11].

Tradiție apostolică și tradiții bisericești

  1. Tradiția despre care vorbim aici vine de la apostoli și transmite ceea ce ei au primit din învățătura și exemplul lui Isus și ceea ce au învățat prin Duhul Sfânt. Într-adevăr, prima generație de creștini nu avea încă un Nou Testament scris, și însuși Noul Testament atestă procesul Tradiției vii.

    Trebuie să distingem de aceasta “tradițiile” teologice, disciplinare, liturgice sau devoționale născute în decursul timpului în Bisericile locale. Ele constituie forme particulare, în care marea Tradiție capătă expresii adaptate diferitelor locuri și timpuri. În lumina Tradiției apostolice, aceste “tradiții” pot fi păstrate, modificate sau părăsite, sub călăuzirea Magisteriului Bisericii.

III. Interpretarea tezaurului credinței

Tezaurul credinței încredințat întregii Biserici

  1. “Tezaurul sfânt”[12] al credinței (depositum fidei), cuprins în Sfânta Tradiție și în Sfânta Scriptură, a fost încredințat de apostoli întregii Biserici. “Aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învățătura apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni, astfel încât, în păstrarea, trăirea și mărturisirea credinței transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi și credincioși”[13].

Magisteriul Bisericii

  1. “Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”[14], adică episcopilor aflați în comuniune cu urmașul lui Petru, episcopul Romei.
  1. “Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu”[15].
  1. Credincioșii, amintindu-și de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: “Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16)[16], primesc cu docilitate învățăturile și îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme.

Dogmele credinței

  1. Magisteriul Bisericii își angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci când definește dogme, adică atunci când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul creștin la o adeziune irevocabilă de credință, adevăruri conținute în Revelația divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.
  1. Există o legătură organică între viața noastră spirituală și dogme. Dogmele sunt făclii pe calea credinței noastre, o luminează și îi dau siguranță. și, reciproc, dacă viața noastră este dreaptă, mintea și inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinței[17].
  1. Legăturile reciproce și coerența dintre dogme se află în ansamblul Revelației misterului lui Cristos[18]. “Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învățăturii catolice, în funcție de legătura lor cu fundamentul credinței creștine”[19].

Simțul supranatural al credinței

  1. Toți credincioșii participă la înțelegerea și transmiterea adevărului revelat. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt, care îi învață totul[20] și îi călăuzește la tot adevărul.[21]
  1. “Totalitatea credincioșilor (…) nu se poate înșela în credință și manifestă această prerogativă prin simțul supranatural de credință al întregului popor atunci când «de la episcopi și până la ultimul credincios laic» își exprimă consensul universal în materie de credință și moravuri”[22].
  1. “Prin acest simț al credinței, insuflat și susținut de Duhul adevărului, Poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea Magisteriului sacru, (…) aderă neclintit la «credința transmisă sfinților o dată pentru totdeauna», o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă și o aplică mai pe deplin în viață”[23].

Creșterea în înțelegerea credinței

  1. Datorită asistenței Duhului Sfânt, înțelegerea realităților și a cuvintelor din tezaurul credinței poate crește în viața Bisericii:

    – “prin meditarea și studierea lor de către credincioși, care îl păstrează în inimă”[24]; în mod deosebit, “cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoașterea adevărului revelat”[25];

    – “prin pătrunderea adâncă pe care credincioșii o dobândesc din experiența spirituală”[26]; “divina eloquia cum legente crescunt – cuvintele dumnezeiești și cel care le citește cresc laolaltă”[27];

    – “prin propovăduirea acelora care, o dată cu succesiunea episcopală, au primit o charismă sigură a adevărului”[28].

  1. “Este așadar evident că Sfânta Tradiție, Sfânta Scriptură și Magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînțeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate și asociate, încât nu pot exista separat și toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acțiunea aceluiași Duh Sfânt”[29].

PE SCURT

  1. Ceea ce Cristos a încredințat apostolilor, aceștia au transmis prin propovăduirea lor și în scris, sub inspirația Duhului Sfânt, tuturor generațiilor, până la a doua venire, în slavă, a lui Cristos.
  1. “Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu[30], în care Biserica peregrină îl contemplă, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu, izvorul tuturor bogățiilor sale”.
  1. Biserica, în învățătura, viața și în cultul său perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede”[31].
  1. Datorită simțului supranatural al credinței, poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelației divine, să-l pătrundă tot mai adânc și să-l trăiască tot mai deplin.
  1. Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredințată numai Magisteriului Bisericii, Papei și episcopilor aflați în comuniune cu el.

 

Note


[1] Cf. In 14, 6.
[2] DV 7.
[3] DV 7.
[4] DV 7.
[5] DV 7.
[6] DV 8.
[7] DV 8.
[8] DV 8.
[9] DV 8.
[10] DV 9.
[11] DV 9.
[12] Cf. 1 Tim 6, 20; 2 Tim 1, 12-14.
[13] DV 10.
[14] DV 10.
[15] DV 10.
[16] Cf. LG 20.
[17] Cf. In 8, 31-32.
[18] Cf. Cc. Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum; LG 25.
[19] UR 11.
[20] Cf. 1 In 2, 20. 27.
[21] Cf. In 16, 13.
[22] LG 12.
[23] LG 12.
[24] DV 8.
[25] GS 62 §7; cf. 44 §2; DV 23; 24; UR 4.
[26] DV 8.
[27] Sf. Grigore cel Mare, Hom. Ez 1, 7, 8.
[28] DV 8.
[29] DV 10 §3.
[30] DV 10.
[31] DV 8.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *