Meniu

Ungerea bolnavilor

PARTEA A DOUA: Celebrarea misterului creștin
SECȚIUNEA A DOUA
Cele șapte sacramente ale Bisericii
CAPITOLUL AL DOILEA
Sacramentele de vindecare

ARTICOLUL 5
Ungerea bolnavilor

  1. Prin sfânta Ungere a bolnavilor și prin rugăciunea preoților, Biserica întreagă îi încredințează pe bolnavi Domnului răstignit și glorificat, pentru a-i alina și a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii și morții lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”[1].

I. Temeiurile sale în economia mântuirii

Boala în viața omului

  1. Boala și suferința s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viața omului. Prin boală, omul face experiența propriei neputințe, a limitelor și a condiției sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea.
  1. Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare și la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate și să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viață ceea ce nu este esențial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esențial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El.

Bolnavul în fața lui Dumnezeu

  1. În Vechiul Testament, omul își trăiește boala în fața lui Dumnezeu. Înaintea lui își revarsă plângerea pentru boala sa[2] și de la El, Stăpânul vieții și al morții, imploră vindecarea[3]. Boala devine cale de convertire[4] și iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării[5]. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat și de rău, iar fidelitatea față de Dumnezeu, după legea lui, redă viața: “Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezărește faptul că suferința poate avea și un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalți[6]. În sfârșit, Isaia vestește că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greșeala și va vindeca toată boala[7].

Cristos-tămăduitorul

  1. Compătimirea lui Cristos față de bolnavi și numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul[8] constituie un semn evident că “Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) și că Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci și pe aceea de a ierta păcatele[9]: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet și trup; este medicul de care au nevoie bolnavii[10]. Compătimirea sa față de toți cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: “Am fost bolnav și m-ați vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecție față de cei neputincioși nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenția deosebită a creștinilor față de toți aceia care suferă în trupul și în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina.
  1. Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă[11]. Pentru vindecare, El se folosește de semne: salivă și impunerea mâinilor[12], tină și spălare[13]. Bolnavii caută să-l atingă[14], “căci o putere ieșea din El, care îi vindeca pe toți” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne “atingă” pentru a ne vindeca.
  1. Mișcat de atâtea suferințe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar își însușește durerile lor: “El a luat asupra sa slăbiciunile noastre și bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)[15]. Însă El nu i-a vindecat pe toți bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăției lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului și a morții prin Paștele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului[16] și a ridicat “păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecință a acestuia. Prin pătimirea și moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinței: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său și ne poate uni cu pătimirea sa răscumpărătoare.

“Vindecați-i pe cei bolnavi…”

  1. Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-și și ei crucea[17]. Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala și pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viața sa de sărăcie și de slujire. Îi face părtași la misiunea sa de compătimire și de vindecare: “Și, ieșind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn mulți bolnavi și-i vindecau” (Mc 6, 12-13).
  1. Domnul înviat reînnoiește această trimitere (“În numele meu […] își vor pune mâinile peste cei bolnavi și ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) și o întărește prin semnele pe care Biserica le săvârșește, invocând numele lui[18]. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat “Dumnezeu care mântuiește”[19].
  1. Duhul Sfânt dăruiește unora o charismă specială de vindecare[20], pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuși, nici rugăciunile cele mai puternice nu obțin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să învețe de la Domnul că “îți este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlinește în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), și că suferințele pe care le are de îndurat pot avea drept sens “ca eu să desăvârșesc în trupul meu ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24).
  1. “Vindecați-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul și se străduiește să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât și prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoțește. Ea crede în prezența dătătoare de viață a lui Cristos, medic al sufletelor și al trupurilor. Această prezență lucrează în chip deosebit prin sacramente și în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viață veșnică[21], la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul[22].
  1. Încă din Biserica apostolică se cunoaște un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: “Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoții Bisericii și aceștia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica. Dacă a săvârșit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiția a recunoscut unul dintre cele șapte sacramente ale Bisericii[23].

Sacrament al bolnavilor

  1. Biserica crede și mărturisește că între cele șapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercați de boală: Ungerea bolnavilor.

    Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat și propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie[24], și care este recomandat credincioșilor și promulgat de Iacob, apostol și frate al Domnului[25].

  1. În tradiția liturgică, atât în Orient, cât și în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfințit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morții. Din această cauză, ea a fost numită “Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluții, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-și redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui[26].
  1. Constituția apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican[27], a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte și pe mâini cu untdelemn sfințit așa cum se cuvine – ulei de măsline sau alt ulei vegetal -, spunându-se o singură dată: “Prin această Ungere sfântă și prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ți păcatele, să te mântuiască și să te aline”[28].

II. Cine primește și cine administrează acest sacrament?

În caz de boală gravă…

  1. Ungerea bolnavilor “nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârșitului vieții. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranță atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneții”[29].
  1. Dacă un bolnav care a primit Ungerea își redobândește sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăși acest sacrament. În timpul aceleiași boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenție chirurgicală importantă. Același lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează.

“… să-i cheme pe preoții Bisericii”

  1. Oficianții Ungerii bolnavilor sunt numai preoții (episcopii și prezbiterii)[30]. Păstorii sufletești au datoria de a-i instrui pe credincioși despre binefacerile acestui sacrament. Credincioșii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziție sufletească, ajutați de păstorul lor și de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni și grijă frățească.

III. Cum se celebrează acest sacrament?

  1. Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică și comunitară[31], fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paștelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinței și urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paștelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământești, “viaticul, merindea” pentru “trecerea” spre viața veșnică.
  1. Cuvântul și sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitențial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credința bolnavului și a comunității pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.
  1. Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: “preoții Bisericii” (Iac 5, 14) impun – în tăcere – mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credința Bisericii[32]: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfințit, pe cât se poate, de episcop.

    Aceste acțiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament.

IV. Roadele celebrării acestui sacrament

  1. Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace și de curaj pentru a învinge greutățile specifice stării de boală gravă sau neputinței bătrâneții. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoiește încrederea și credința în Dumnezeu și întărește împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare și de angoasă în fața morții[33]. Această asistență a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar și la aceea a trupului, dacă aceasta este voința lui Dumnezeu[34]. Mai mult, “dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)[35].
  1. Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primește puterea și darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferința, sechelă a păcatului strămoșesc, dobândește un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus.
  1. Un har eclezial. “Asociindu-se de bunăvoie pătimirii și morții lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament “contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu”[36]. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtășirea sfinților, mijlocește pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfințirea Bisericii și la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă și se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl.
  1. O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli și infirmități grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflați pe punctul de a ieși din această viață[37], astfel încât a fost numit și sacramentum exeuntium (“sacramentul celor ce pleacă”)[38]. Ungerea bolnavilor desăvârșește conformarea noastră cu moartea și Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viață creștină; cea a Botezului pecetluise în noi viața nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieți. Această ultimă ungere înconjoară sfârșitul vieții noastre pământești cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui[39].

V. Viaticul, ultimul sacrament al creștinului

  1. Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viață, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Cristos are o semnificație și o însemnătate deosebită. Este sămânță de viață veșnică și putere de înviere, așa cum spune Domnul: “Cine mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort și înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viață, din lumea aceasta la Tatăl[40].
  1. După cum sacramentul Botezului, al Mirului și al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită “sacramentele inițierii creștine”, se poate spune deci și că Pocăința, Sfânta Ungere și Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viața creștină își atinge ținta, “sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori “sacramentele care încheie peregrinarea”.

PE SCURT

  1. “Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoții Bisericii și aceștia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinței îl va mântui pe bolnav și Domnul îl va ridica. Dacă a săvârșit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15).
  1. Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creștinului încercat de greutățile inerente stării de boală gravă sau bătrâneții.
  1. Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranță, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneții.
  1. Ori de câte ori un creștin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum și atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii.
  1. Numai preoții (prezbiteri și episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfințit de episcop sau, la nevoie, de însuși prezbiterul celebrant.
  1. Esențialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte și pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părți ale corpului (în Orient), ungere însoțită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament.
  1. Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade:
    – unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu și al întregii Biserici;
    – mângâierea, pacea și curajul pentru a suporta creștinește suferințele bolii sau ale bătrâneții;
    – iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obține prin sacramentul Pocăinței;
    – refacerea sănătății, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală;
    – pregătirea pentru trecerea în viața veșnică.

 

Note


[1] LG 11.
[2] Cf. Ps 38.
[3] Cf. Ps 6, 3; Is 38.
[4] Cf. Ps 38, 5; 39, 9. 12.
[5] Cf. Ps 32, 5; 107, 20; Mc 2, 5-12.
[6] Cf. Is 53, 11.
[7] Cf. Is 33, 24.
[8] Cf. Mt 4, 24.
[9] Cf. Mc 2, 5-12.
[10] Cf. Mc 2, 17.
[11] Cf. Mc 5, 34. 36; 9, 23.
[12] Cf. Mc 7, 32-36; 8, 22-25.
[13] Cf. In 9, 6s.
[14] Cf. Mc 1, 41; 3, 10; 6, 56.
[15] Cf. Is 53, 4.
[16] Cf. Is 53, 4-6.
[17] Cf. Mt 10, 38.
[18] Cf. Fapte 9, 34; 14, 3.
[19] Cf. Mt 1, 21; Fapte 4, 12.
[20] Cf. 1 Cor 12, 9. 28. 30.
[21] Cf. In 6, 54. 58.
[22] Cf. 1 Cor 11, 30.
[23] Cf. DS 216; 1324-1325; 1695-1696; 1716-1717.
[24] Cf. Mc 6, 13.
[25] Cf. Iac 5, 14-15; Cc. Trid. DS 1695.
[26] Cf. DS 1696.
[27] Cf. SC 73.
[28] Cf. CIC, can. 847, § 1.
[29] SC 73; cf. CIC, can. 1004, § 1; 1005; 1007; CCEO, can. 738.
[30] Cf. Cc. Trid.: DS 1697; 1719; CIC, can. 1003; CCEO, can. 739, § 1.
[31] Cf. SC 27.
[32] Cf. Iac 5, 15.
[33] Cf. Evr. 2, 15.
[34] Cf. Cc. Florența: DS 1325.
[35] Cf. Cc. Trid.: DS 1717.
[36] LG 11.
[37] In exitu vitae constituti: Cc. Trid.: DS 1698.
[38] Ibid.
[39] Ibid.: DS 1694.
[40] Cf. In 13, 1.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *