Meniu

Va veni să judece

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credință
SECȚIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credință creștină
Simbolurile credinței
CAPITOLUL AL DOILEA
“Cred în Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu unul-născut”

ARTICOLUL 7
“De unde va veni să-i judece
pe cei vii și pe cei morți”

I. Și iarăși va veni cu mărire

Cristos domnește de pe acum prin Biserică…

  1. “Pentru aceasta a murit și a înviat Cristos, ca să stăpânească și peste cei morți, și peste cei vii” (Rom 14, 9). Înălțarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui, în firea lui omenească, la puterea și autoritatea lui Dumnezeu însuși. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri și pe pământ. El este “mai presus decât toată începătoria și stăpânia și puterea și domnia”, căci Tatăl “pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1, 20-22). Cristos este Stăpânul Universului[1] și al istoriei. În El, istoria omului și creația întreagă își află “recapitularea” (Ef 1, 10), împlinirea transcendentă.
  1. Ca Domn, Cristos este și Capul Bisericii, care este Trupul său[2]. Înălțat la cer și preamărit, împlinindu-și astfel desăvârșit misiunea, El rămâne pe pământ în Biserica sa. Răscumpărarea este izvorul autorității pe care Cristos, în virtutea Duhului Sfânt, o exercită asupra Bisericii[3]. “Împărăția lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”, “germenul și începutul acestei Împărății pe pământ”[4].
  1. De la Înălțare, planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârșitei sale împliniri. Noi ne aflăm deja în “ceasul de pe urmă” (1 In 2, 18)[5]. “Așadar a ajuns la noi sfârșitul veacurilor și reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită și, într-un anume sens, este realmente anticipată pe pământ. Căci Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfințenie adevărată, chiar dacă nedesăvârșită”[6]. Împărăția lui Cristos își manifestă de pe acum prezența prin semnele minunate[7] care însoțesc vestirea ei de către Biserică[8].

… așteptând ca toate să-i fie supuse lui

  1. Prezentă deja în Biserica sa, Domnia lui Cristos nu a ajuns totuși la totală împlinire “cu putere și cu slavă multă” (Lc 21, 27)[9] prin venirea Regelui pe pământ. Această Domnie este încă atacată de puterile răului[10], chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paștele lui Cristos. Până când toate vor fi supuse lui[11], “până nu vor fi un cer nou și un pământ nou în care să locuiască dreptatea, Biserica peregrină, în sacramentele și în instituțiile ei, care țin de lumea aceasta, poartă chipul acestei lumi trecătoare și ea însăși trăiește între făpturile care până acum suspină și pătimesc durerile nașterii, așteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”[12]. Din acest motiv, creștinii se roagă, mai cu seamă în Euharistie[13], pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos[14] spunându-i: “Vino, Doamne Isuse!” (1 Cor 16, 22; Ap 22, 17. 20).
  1. Cristos a afirmat înainte de Înălțarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăției mesianice așteptate de Israel[15], Împărăție care trebuia să aducă tuturor oamenilor, precum au vestit profeții[16], ordinea definitivă a dreptății, a iubirii și a păcii. Timpul de acum este, cum spune Domnul, timpul Duhului și al mărturiei[17], dar este și timp marcat încă de “strâmtorare” (1 Cor 7, 26) și de încercare din partea răului[18] care nu cruță Biserica[19] și inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă[20]. Este timp de așteptare și de veghere[21].

Venirea în slavă a lui Cristos, speranța lui Israel

  1. De la Înălțare, venirea lui Cristos în slavă este iminentă[22], chiar dacă “nu ne este dat a ști timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1, 7)[23]. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă[24], chiar dacă este “oprită”, atât ea, cât și încercarea din urmă care o va preceda[25].
  1. Venirea lui Mesia în slavă atârnă, în orice moment al istoriei[26], de recunoașterea lui de către “întregul Israel” (Rom 11, 26; Mt 23, 39), din care “o parte s-a împietrit” (Rom 11, 25) în “necredință” (Rom 11, 20) față de Isus. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: “Convertiți-vă așadar și întoarceți-vă, ca să vă fie șterse păcatele, ca să vină de la fața Domnului vremuri de ușurare și să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi, Cristos Isus, pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reașezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinților săi prooroci din veacuri” (Fapte 3, 19-21). Iar Sfântul Paul spune, de asemenea: “Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morți?” (Rom 11, 15) Intrarea “numărului deplin” (Rom 11, 12) al evreilor în mântuirea mesianică, urmând “numărul deplin al păgânilor” (Rom 11, 25)[27], va face ca Poporul lui Dumnezeu “să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4, 13), în care “Dumnezeu va fi totul în toți” (1 Cor 15, 28).

Încercarea de pe urmă a Bisericii

  1. Înaintea venirii lui Cristos, Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală, care va zdruncina credința multor credincioși[28]. Persecuția care însoțește peregrinarea ei pe pămînt[29] va dezvălui “misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase, ce va da oamenilor o soluție aparentă pentru problemele lor cu prețul apostaziei de la adevăr. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist, adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăvește pe sine însuși în locul lui Dumnezeu și al lui Mesia venit în trup[30].
  1. Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenția de a împlini în istorie speranța mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a Împărăției care va veni, chiar sub forma ei atenuată, cu numele de milenarism[31], mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat, “pervers în mod intrinsec”[32].
  1. Biserica nu va intra în slava Împărăției decât prin acest ultim Paști, în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea și Învierea lui[33]. Împărăția nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii[34] conform unui progres ascendent, ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănțuirii ultime a răului[35], care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer[36]. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecății de apoi[37], după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare[38].

II. Să-i judece pe cei vii și pe cei morți

  1. După profeți[39] și după Ioan Botezătorul[40], Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia[41] și taina inimilor[42]. Atunci va fi osândită necredința vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu[43]. Atitudinea față de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului și a iubirii dumnezeiești[44]. Isus va spune în ziua de apoi: “Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai mei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25, 40).
  1. Cristos este Stăpânul vieții veșnice. Al lui este, în calitate de Răscumpărător al lumii, dreptul plenar de a judeca definitiv faptele și inimile oamenilor. El a “câștigat” acest drept prin Crucea sa. De aceea, Tatăl “toată judecata a dat-o Fiului” (In 5, 22)[45]. Or, Fiul nu a venit ca să judece, ci să mântuiască[46] și să dăruiască viața care este în El[47]. Prin respingerea harului în viața aceasta, fiecare se judecă deja pe sine însuși[48], primește după faptele sale[49] și poate chiar să se osândească pe vecie, respingând Duhul iubirii[50].

PE SCURT

  1. Cristos Domnul domnește deja prin Biserică, dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi. Triumful Împărăției lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forțelor răului.
  1. În Ziua Judecății, la sfârșitul lumii, Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului, care, precum grâul și neghina, vor fi crescut împreună în decursul istoriei.
  1. Venind la sfârșitul veacurilor să-i judece pe cei vii și pe cei morți, Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor și va da fiecărui om după faptele lui și după acceptarea sau respingerea harului.

 

Note


[1] Cf. Ef 4, 10; 1 Cor 15, 24. 27-28.
[2] Cf. Ef 1, 22.
[3] Cf. Ef 4, 11-13.
[4] LG 3; 5.
[5] Cf. 1 Pt 4, 7.
[6] LG 48.
[7] Cf. Mc 16, 17-18.
[8] Cf. Mc 16, 20.
[9] Cf. Mt 25, 31.
[10] Cf. 2 Tes 2, 7.
[11] Cf. 1 Cor 15, 28.
[12] LG 48.
[13] Cf. 1 Cor 11, 26.
[14] Cf. 2 Pt 3, 11-12.
[15] Cf. Fapte 1, 6-7.
[16] Cf. Is 11, 1-9.
[17] Cf. Fapte 1, 8.
[18] Cf. Ef 5, 16.
[19] Cf. 1 Pt 4, 17.
[20] Cf. 1 In 2, 18; 4, 3; 1 Tim 4, 1.
[21] Cf. Mt 25, 1-13; Mc 13, 33-37.
[22] Cf. Ap 22, 20.
[23] Cf. Mc 13, 32.
[24] Cf. Mt 24, 44; 1 Tes 5, 2.
[25] Cf. 2 Tes 2, 3-12.
[26] Cf. Rom 11, 31.
[27] Cf. Lc 21, 24.
[28] Cf. Lc 18, 8; Mt 24, 12.
[29] Cf. Lc 21, 12; In 15, 19-20.
[30] Cf. 2 Tes 2, 4-12; 1 Tes 5, 2-3; 2 In 7; 1 In 2, 18. 22.
[31] Cf. DS 3839.
[32] Cf. Pius XI, Enc. Divini Redemptoris, care condamnă „falsul misticism” al acestei „contrafaceri a răscumpărării celor umili”; GS 20-21
[33] Cf. Ap 19, 1-9.
[34] Cf. Ap 13, 8.
[35] Cf. Ap 20, 7-10.
[36] Cf. Ap 21, 2-4.
[37] Cf. Ap 20, 12.
[38] Cf. 2 Pt 3, 12-13.
[39] Cf. Dan 7, 10; Ioel 3-4; Mal 3, 19.
[40] Cf. Mt 3, 7-12.
[41] Cf. Mc 12, 38-40.
[42] Cf. Lc 12, 1-3; In 3, 20-21; Rom 2, 16; 1 Cor 4, 5.
[43] Cf. Mt 11, 20-24; 12, 41-42.
[44] Cf. Mt 5, 22; 7, 1-5.
[45] Cf. In 5, 27; Mt 25, 31; Fapte 10, 42; 17, 31; 2 Tim 4, 1.
[46] Cf. In 3, 17.
[47] Cf. In 5, 26.
[48] Cf. In 3, 18; 12, 48.
[49] Cf. 1 Cor 3, 12-15.
[50] Cf. Mt 12, 32; Evr 6, 4-6; 10, 26-31.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *