Meniu

Cred în Dumnezeu Tatăl

PARTEA ÎNTÂI: MĂRTURISIREA CREDINȚEI
SECȚIUNEA A DOUA:
MĂRTURISIREA DE CREDINȚĂ CREȘTINĂ
CAPITOLUL ÎNTÂI
CRED ÎN DUMNEZEU TATĂL

Simbolurile credinței

  1. Ce sunt Simbolurile credinței?

    Sunt formule articulate, numite și “Mărturisiri de credință” sau “Crez”, prin care Biserica, încă de la începuturile sale, a exprimat în mod sintetic și a transmis propria credință cu un limbaj normativ, comun pentru toți credincioșii. [185-188] [192] [197]

  1. Care sunt cele mai vechi Simboluri ale credinței?

    Sunt Simbolurile baptismale. Deoarece Botezul este dat “în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28,19), adevărurile de credință mărturisite în ele sunt împărțite cu referință la cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. [189-191]

  1. Care sunt cele mai importante Simboluri ale credinței?

    Ele sunt Simbolul apostolilor, care este vechiul Simbol baptismal al Bisericii din Roma, și Simbolul niceno-constantinopolitan, rod al primelor două concilii ecumenice din Niceea (325) și din Constantinopol (381), comune și astăzi pentru toate Bisericile mari din Orient și din Occident. [193-195]

“CRED ÎN DUMNEZEU, TATĂL ATOTPUTERNICUL, CREATORUL CERULUI ȘI AL PĂMÂNTULUI”

  1. De ce începe mărturisirea de credință cu: “Cred în Dumnezeu”?

    Pentru că afirmația “Cred în Dumnezeu” este cea mai importantă, izvorul tuturor celorlalte adevăruri despre om și despre lume și al întregii vieți a fiecărui om care crede în el. [198-199]

  1. De ce mărturisim un singur Dumnezeu?

    Pentru că el s-a revelat poporului lui Israel ca unicul, atunci când a spus: “Ascultă, Israele, Domnul este singurul Domn” (Dt 6,4), “nu sunt alții” (Is 45,22). Însuși Isus a confirmat: Dumnezeu este “singurul Domn” (Mc 12,29). A mărturisi că Isus și Duhul Sfânt sunt și ei Dumnezeu și Domn nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unul. [200-202] [228]

  1. Cu ce nume se revelează Dumnezeu?

    Dumnezeu se revelează lui Moise ca Dumnezeul cel viu, “Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6). Dumnezeu revelează, tot lui Moise, numele său misterios: “Eu sunt cel care sunt (YHWH)”. Numele inefabil al lui Dumnezeu a fost înlocuit deja din timpurile Vechiului Testament de cuvântul Domn. Astfel, în Noul Testament, Isus, numit Domn, apare ca Dumnezeu adevărat. [203-205] [230-231]

  1. Numai Dumnezeu “este”?

    În timp ce creaturile au primit de la Dumnezeu tot ceea ce sunt și ceea ce au, numai Dumnezeu este în sine însuși plinătatea ființei și a oricărei perfecțiuni. El este “Cel care este”, fără origine și fără sfârșit. Isus revelează că și el poartă numele divin: “Eu sunt” (In 8,28). [212-213]

  1. De ce este importantă revelarea numelui lui Dumnezeu?

    Revelând numele său, Dumnezeu face cunoscute bogățiile conținute în misterul său inefabil: numai el este, din totdeauna și pentru totdeauna, cel care transcende lumea și istoria. El este cel care a făcut cerul și pământul. Este Dumnezeul fidel, mereu aproape de poporul său pentru a-l salva. Este sfântul prin excelență, “bogat în milostivire” (Ef 2,4), gata mereu să ierte. Este ființa spirituală, transcendentă, atotputernică, veșnică, personală, perfectă. Este adevăr și iubire. [206-213]

“Dumnezeu este ființa infinit de perfectă care este Preasfânta Treime” (Sfântul Turibiu de Mongrovejo).

  1. În ce sens Dumnezeu este adevărul?

    Dumnezeu este adevărul însuși și ca atare nu se înșală și nu poate să înșele. El “este lumină și în el nu este întuneric” (1In 1,5). Fiul veșnic al lui Dumnezeu, înțelepciunea întrupată, a fost trimis în lume “pentru a da mărturie despre adevăr” (In 18,37). [214-217] [231]

  1. În ce mod revelează Dumnezeu că el este iubire?

    Dumnezeu se revelează Israelului ca acela care are o iubire mai puternică decât aceea a unui tată sau a unei mame față de copiii săi ori a unui mire față de mireasa sa. El, în sine însuși, “este iubire” (1In 4,8.16), care se dăruiește complet și gratuit și care “atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Trimițându-l pe Fiul său și pe Duhul Sfânt, Dumnezeu revelează că el însuși este răsplată veșnică de iubire. [218-221]

  1. Ce înseamnă a crede într-un singur Dumnezeu?

    A crede în Dumnezeu, unicul, înseamnă: a-i cunoaște măreția și maiestatea; a trăi în aducere de mulțumire; a se încredința lui întotdeauna, chiar și în adversități; a recunoaște unitatea și adevărata demnitate a tuturor oamenilor creați după chipul său; a folosi în mod corect lucrurile create de el. [222-227] [229]

  1. Care este misterul central al credinței și al vieții creștine?

    Misterul central al credinței și al vieții creștine este misterul Preasfintei Treimi. Creștinii sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. [232-237]

  1. Poate fi cunoscut misterul Preasfintei Treimi numai de rațiunea umană?

    Dumnezeu a lăsat urme ale ființei sale trinitare în creație și în Vechiul Testament, însă intimitatea ființei sale ca Sfântă Treime constituie un mister inaccesibil pentru rațiunea umană lăsată în puterile ei și chiar pentru credința Israelului, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu și a trimiterii Duhului Sfânt. Acest mister a fost revelat de Isus Cristos și este izvorul tuturor celorlalte mistere. [237]

  1. Ce ne revelează Isus Cristos din misterul Tatălui?

    Isus Cristos ne revelează că Dumnezeu este “Tată” nu numai pentru că este creator al universului și al omului, ci, mai ales, pentru că dă naștere din veșnicie, în sânul său, Fiului său, care este Cuvântul său, “strălucirea gloriei și chipul ființei sale” (Evr 1,3). [240-242]

  1. Cine este Duhul Sfânt, revelat nouă de către Isus Cristos?

    Este a treia persoană a Preasfintei Treimi. Este Dumnezeu, unul și egal cu Tatăl și cu Fiul. El “purcede de la Tatăl” (In 15,26), care, început fără de început, este originea întregii vieți trinitare. Și purcede și de la Fiul (Filioque), prin darul veșnic pe care Tatăl îl face Fiului. Trimis de Tatăl și de Fiul întrupat, Duhul Sfânt călăuzește Biserica “în tot adevărul” (In 16,13). [243-248]

  1. Cum exprimă Biserica credința sa trinitară?

    Biserica exprimă credința sa trinitară mărturisind un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Cele trei persoane divine sunt un singur Dumnezeu pentru că fiecare dintre ele este identică cu plinătatea naturii divine unice și indivizibile. Ele sunt, în mod real, distincte între ele, datorită relațiilor care le pun în referință pe unele cu celelalte: Tatăl îl naște pe Fiul, Fiul este născut de Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. [249-256] [266]

  1. Cum acționează cele trei persoane divine?

    Inseparabile în unica lor substanță, persoanele divine sunt inseparabile și în acțiunea lor: Treimea are una și aceeași acțiune. Însă, în unica lor lucrare divină, fiecare persoană este prezentă conform modului care îi este propriu în Sfânta Treime. [257-260] [267]

“Dumnezeul meu, Treime adorată… Umple-mi sufletul de pace. Fă din el cerul tău, sălașul tău iubit și sălașul odihnei tale. Să nu te las niciodată singur, să fiu mereu prezentă cu totul, mereu de veghe în credința mea, mereu în adorație, întru totul dăruită lucrării tale creatoare” (Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi).

  1. Ce înseamnă că Dumnezeu este atotputernic?

    Dumnezeu s-a revelat ca fiind “Cel Puternic, Cel Viteaz” (Ps 24,8-10), cel pentru care “nimic nu este cu neputință” (Lc 1,37). Atotputernicia sa este universală, tainică și se manifestă în creația lumii din nimic și a omului din iubire, dar mai ales în întruparea și în învierea Fiului său, în darul înfierii și în iertarea păcatelor. Pentru aceasta, Biserica își îndreaptă rugăciunea sa către “Dumnezeul atotputernic și veșnic” (“Omnipotens sempiterne Deus…”). [268-278]

  1. De ce este important a afirma: “La început Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen 1,1)?

    Deoarece creația este fundamentul tuturor planurilor divine de mântuire; manifestă iubirea atotputernică și înțeleaptă a lui Dumnezeu; este primul pas spre alianța unicului Dumnezeu cu poporul său; este începutul istoriei mântuirii care culminează în Cristos; este un prim răspuns dat la întrebările fundamentale ale omului cu privire la propria origine și la propriul sfârșit. [279-289] [315]

  1. Cine a creat lumea?

    Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt principiul unic și indivizibil al lumii, chiar dacă opera creației lumii este atribuită în mod deosebit lui Dumnezeu Tatăl. [290-292] [316]

  1. De ce a fost creată lumea?

    Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu, care a voit să manifeste și să comunice bunătatea, adevărul și frumusețea sa. Scopul ultim al creației este ca Dumnezeu, în Cristos, să poată fi “totul în toți” (1Cor 15,28), spre gloria sa și fericirea noastră. [293-294] [319]

“Gloria lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu” (Sfântul Irineu).

  1. Cum a creat Dumnezeu universul?

    Dumnezeu a creat universul în mod liber, cu înțelepciune și iubire. Lumea nu este produsul unei necesități, al unui destin orb sau al întâmplării. Dumnezeu a creat “din nimic” (ex nihilo – 2Mac 7,28) o lume ordonată și bună, pe care el o transcende în mod infinit. Dumnezeu păstrează în existență creația sa și o susține, dându-i capacitatea de a acționa și conducând-o la împlinirea sa, prin Fiul său și Duhul Sfânt. [295-301] [317-320]

  1. În ce constă providența divină?

    Ea constă în dispozițiile cu care Dumnezeu conduce creaturile sale spre perfecțiunea ultimă, la care el le-a chemat. Dumnezeu este autorul suveran al planului său. Însă pentru realizarea sa se folosește și de cooperarea creaturilor. În același timp, el dăruiește creaturilor demnitatea de a acționa ele însele, de a fi cauză unele pentru altele. [302-306] [321]

  1. Cum colaborează omul cu providența divină?

    Dumnezeu dăruiește și cere omului, respectând libertatea sa, să colaboreze cu acțiunile sale, rugăciunile sale, dar și cu suferințele sale, trezind în el “să voiască și să înfăptuiască după bunăvoința sa” (Fil 2,13). [307-308] [323]

  1. Dacă Dumnezeu este atotputernic și providență, atunci de ce există răul?

    La această întrebare, pe cât de dureroasă pe atât de misterioasă, poate să dea răspuns numai întregul credinței creștine. Dumnezeu nu este în nici un fel, nici direct nici indirect, cauza răului. El luminează misterul răului în Fiul său, Isus Cristos, care a murit și a înviat pentru a învinge acel mare rău moral, care este păcatul oamenilor și care este rădăcina celorlalte rele. [309-310] [324] [400]

  1. Pentru ce permite Dumnezeu răul?

    Credința ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar permite răul, dacă din rău nu ar scoate binele. Dumnezeu a realizat deja în mod minunat acest lucru în moartea și învierea lui Cristos; într-adevăr, din cel mai mare rău moral, uciderea Fiului său, el a scos cele mai mari bunuri, glorificarea lui Cristos și răscumpărarea noastră. [311-314] [324]

Cerul și pământul

  1. Ce a creat Dumnezeu?

    Sfânta Scriptură spune: “La început Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen 1,1). Biserica, în mărturisirea sa de credință, proclamă că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute: al tuturor ființelor spirituale și materiale, adică al îngerilor și al lumii văzute, și în mod deosebit al omului. [325-327]

  1. Cine sunt îngerii?

    Îngerii sunt creaturi pur spirituale, netrupești, invizibile și nemuritoare, ființe personale cu inteligență și voință. Ei, contemplându-l fără încetare pe Dumnezeu față în față, îl preamăresc, îl slujesc și sunt mesagerii săi în împlinirea misiunii de mântuire pentru toți oamenii. [328-333] [350-351]

  1. În ce mod sunt prezenți îngerii în viața Bisericii?

    Biserica se unește cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeu, invocă asistența lor și celebrează în liturgie comemorarea unora dintre ei. [334-336] [352]

  1. Ce învață Sfânta Scriptură cu privire la crearea lumii văzute?

    Prin relatarea celor “șase zile” ale creației, Sfânta Scriptură ne face cunoscută valoarea creației și finalitatea sa de laudă adusă lui Dumnezeu și de slujire a omului. Toate lucrurile își datorează existența lui Dumnezeu, de la care primesc propria bunătate și perfecțiune, propriile legi și propriul loc în univers. [337-344]

  1. Care este locul omului în creație?

    Omul este culmea creației văzute, deoarece este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. [343-344] [353]

  1. Ce tip de legătură există între lucrurile create?

    Între creaturi există o interdependență și o ierarhie, voite de Dumnezeu. În același timp, există unitate și solidaritate între creaturi, pentru că toate au același Creator, sunt iubite de el și sunt orânduite spre gloria sa. Așadar, a respecta legile înscrise în creație și raporturile care derivă din natura lucrurilor este un principiu de înțelepciune și un fundament al moralei. [342] [354]

  1. Ce relație există între creație și răscumpărare?

    Lucrarea creației culminează în opera și mai mare a răscumpărării. Într-adevăr, aceasta dă început noii creații, în care totul își va regăsi sensul său deplin și împlinirea sa. [345-349]

Omul

  1. În ce sens omul este creat “după chipul lui Dumnezeu”?

    Omul este creat după chipul lui Dumnezeu în sensul că este capabil să-l cunoască și să-l iubească, în libertate, pe Creatorul său. Este singura creatură, pe acest pământ, pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși și pe care a chemat-o să împărtășească viața sa divină, în cunoaștere și în iubire. Deoarece este creat după chipul lui Dumnezeu, el are demnitatea de persoană: nu este ceva, ci cineva, capabil să se cunoască, să se dăruiască în mod liber și să intre în comuniune cu Dumnezeu și cu celelalte persoane. [355-358]

  1. Pentru ce l-a creat Dumnezeu pe om?

    Dumnezeu a creat toate pentru om, însă omul a fost creat pentru a-l cunoaște, a-l sluji și a-l iubi pe Dumnezeu, pentru a-i oferi în lumea aceasta toată creația ca aducere de mulțumire și a fi ridicat la viața cu Dumnezeu în cer. Numai în misterul Cuvântului întrupat află adevărata lumină misterul omului, predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om, care este în mod desăvârșit “chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1,15). [358-359] [381]

  1. Pentru ce formează oamenii o unitate?

    Toți oamenii formează unitatea neamului omenesc, prin originea comună pe care o au de la Dumnezeu. În afară de aceasta, Dumnezeu a creat “dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fap 17,26). Apoi, toți au un unic Mântuitor și sunt chemați să împărtășească fericirea veșnică a lui Dumnezeu. [360-361]

  1. Cum formează sufletul și trupul în om o unitate?

    Persoana umană este o ființă trupească și spirituală în același timp. În om, spiritul și materia formează o unică natură. Această unitate este așa de profundă încât, grație principiului spiritual care este sufletul, trupul, care este material, devine un trup uman și viu și este părtaș la demnitatea de chip al lui Dumnezeu. [362-365] [382]

  1. Cine dăruiește omului sufletul?

    Sufletul spiritual nu vine de la părinți, ci este creat direct de Dumnezeu și este nemuritor. Despărțindu-se de trup, în momentul morții, el nu piere; se va uni din nou cu trupul în momentul învierii finale. [366-368] [382]

  1. Ce relație a stabilit Dumnezeu între bărbat și femeie?

    Bărbatul și femeia au fost creați de Dumnezeu în demnitate egală deoarece sunt persoane umane și, în același timp, într-o complementaritate reciprocă, fiind bărbat și femeie. Dumnezeu i-a voit unul pentru celălalt, în comuniune de persoane. Împreună sunt chemați și să transmită viața umană, formând în căsătorie “un singur trup” (Gen 2,24) și să stăpânească pământul ca “administratori” ai lui Dumnezeu. [369-373] [383]

  1. Care era condiția originară a omului conform planului lui Dumnezeu?

    Creând bărbatul și femeia, Dumnezeu le-a dăruit o participare specială la propria viață divină, în sfințenie și dreptate. În planul lui Dumnezeu omul nu ar fi trebuit nici să sufere, nici să moară. În afară de aceasta, domnea o armonie perfectă în om, în sine însuși, între creatură și Creator, între bărbat și femeie, ca și între prima pereche umană și toată creația. [374-379] [384]

Căderea

  1. Cum se înțelege realitatea păcatului?

    În istoria omului este prezent păcatul. Această realitate se clarifică în mod deplin numai la lumina revelației divine și mai ales în lumina lui Cristos, Mântuitorul tuturor, care a făcut să prisosească harul chiar acolo unde s-a înmulțit păcatul. [385-389]

  1. Ce este căderea îngerilor?

    Cu această expresie se arată că Satana și ceilalți diavoli, despre care vorbesc Sfânta Scriptură și tradiția Bisericii, din îngeri creați buni de către Dumnezeu s-au transformat în răi deoarece, prin alegere liberă și irevocabilă, l-au refuzat pe Dumnezeu și împărăția sa, dând astfel naștere iadului. Ei încearcă să-l asocieze pe om la răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu; însă Dumnezeu afirmă în Cristos victoria sa sigură asupra Celui Rău. [391-395] [414]

  1. În ce constă primul păcat al omului?

    Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea față de Creatorul său și, neascultând de el, a voit să devină “ca Dumnezeu”, fără Dumnezeu și nu conform lui Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel, Adam și Eva au pierdut imediat, pentru ei și pentru toți urmașii lor, harul originar al sfințeniei și al dreptății. [396-403] [415-417]

  1. Ce este păcatul strămoșesc?

    Păcatul strămoșesc, în care se nasc toți oamenii, este starea de privare de sfințenia și dreptatea originală. Este un păcat “contractat” și nu “săvârșit” de noi; este o condiție din naștere, și nu un act personal. Din cauza unității de origine a tuturor oamenilor, el se transmite la urmașii lui Adam prin natura umană, “nu prin imitare, ci prin propagare”. Această transmitere rămâne un mister pe care nu-l putem înțelege pe deplin. [404] [419]

  1. Ce alte consecințe provoacă păcatul strămoșesc?

    Ca urmare a păcatului strămoșesc, natura umană, fără să fie coruptă în întregime, este rănită în forțele sale naturale, este supusă ignoranței, suferinței, puterii morții și este înclinată spre păcat. Această înclinație este numită concupiscență. [405-409] [418]

  1. După primul păcat, ce a făcut Dumnezeu?

    După primul păcat, lumea a fost inundată de păcate, însă Dumnezeu nu l-a lăsat pe om în puterea morții, ci, dimpotrivă, i-a prezis în mod misterios – în “Protoevanghelie” (Gen 3,15) – că răul va fi învins și omul va fi ridicat din cădere. Este prima vestire a lui Mesia răscumpărătorul. De aceea, căderea chiar va fi numită fericită vină, pentru că “a avut parte de un Răscumpărător așa de mare” (Liturgia din Privegherea pascală). [410-412] [420]

© Editura Presa Bună, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 26, RO-700064-Iaşi, www.ercis.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *