Euharistia: definiţia, materia şi forma
Lecția 14
Domnul, iubindu-i pe ai săi, până la sfârșit i-a iubit. Știind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său, pe când erau la cină, le-a spălat picioarele și le-a dat porunca iubirii (cf. In 13,1-17). Conciliul Tridentin, în unul dintre canoanele sale notează: "Pentru a le da o chezășie a iubirii, pentru a nu fi niciodată departe de ai săi și pentru a-i face părtași la Paștele său, el a instituit Euharistia ca memorial al morții și învierii sale și a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa, instituindu-i atunci preoți ai Noului Testament" (DS 1740).
Euharistia, rodul iubirii lui Dumnezeu față de oameni, este un sacrament care cuprinde adevăratul trup și sânge a lui Isus Cristos sub chipul pâinii și al vinului pentru hrana sufletelor noastre. Este "izvor și culme a întregii vieți creștine" (LG 11). De la ea pornește viața Bisericii și spre ea se îndreaptă. Celelalte sacramente și toate operele de apostolat ale Bisericii sunt strâns unite cu preasfânta Euharistie și se orientează spre ea. Euharistia este Cristos însuși, de aceea, cine primește Euharistia îl primește pe Isus Cristos, cu dumnezeirea sa. A participa la sfânta Liturghie și a nu-l primi pe Cristos prezent în Euharistie este echivalent cu participarea la un ospăț a cărui mâncare o refuz. De asemenea, participarea conștientă, activă și deplină, cu trup și suflet, înflăcărată de credință, speranță și dragoste, din partea fiecărui credincios la sfânta Liturghie, în cadrul căreia se celebrează Euharistia, este de maximă importanță.
Materia sacramentului Euharistiei este constituită de pâine și vin. În vin trebuie să se toarne puțină apă. Pâinea trebuie să fie făcută numai din grâu și făcută recent, astfel încât să nu existe nici un pericol de alterare. Vinul trebuie să fie natural, produs numai din rodul viței de vie și nealterat. Pâinea, în ritul latin, nu trebuie să fie dospită cu drojdie. Ea trebuie să fie asemenea azimei evreiești, pe care evreii o foloseau în cadrul mesei festive de Paști. Nu se poate consacra numai pâinea fără vin. De asemenea nu se poate consacra în afara sfintei Liturghii.
Forma sacramentului Euharistiei este dată de cuvintele: "Luați și mâncați din aceasta toți: acesta este trupul meu, care se jertfește pentru voi"; "Luați și beți din acesta toți: acesta este potirul sângelui meu și al noului și veșnicului legământ, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Faceți aceasta în amintirea mea" (Mt 26 ,26-28; Mc14,22-25; Lc22,19-20; 1Cor 11,23-25). Sunt cuvintele pe care și Isus le-a folosit la Cina cea de taină, când era împreună cu ucenicii. Îndemnul final: "Faceți aceasta în amintirea mea", arată dorința lui Isus de a se celebra acest sacrament spre amintirea lui. Realitatea sacramentului ca atare întrece simplul înțeles al cuvintelor. Euharistia nu este doar o amintire a unui eveniment, ci trăirea evenimentului deja petrecut (în timpul vieții lui Isus) în timpul actual.
Cu alte cuvinte, cine participă la sfânta Liturghie e ca și cum ar fi unul dintre oamenii din jurul lui Isus, pe când el era pe pământ. A participa la sfânta Liturghie înseamnă a participa la viața lui Isus. Noi ne facem contemporani cu el, iar el intră în timpul nostru. Este cu noi așa cum era odinioară pe drumurile Palestinei. Supranumită și "alimentul vieții veșnice", Euharistia îl orientează pe cel care o primește spre viața veșnică. Îi simt roadele doar cei care o primesc cu credință. În biserică, locul în care este păstrată Euharistia se numește "tabernacol" și este străjuit de o luminiță, semn că acolo este prezent Isus Cristos.
Euharistia este rodul iubirii lui Dumnezeu față de om.
Este sacramentul care cuprinde adevăratul trup și sânge al lui Isus Cristos, sub chipul pâinii și al vinului pentru mântuirea noastră.
Materia este pâinea nedospită și vinul curat.
Forma sunt cuvintele consacrării: "Luați și mâncați… luați și beți…, acesta este trupul meu…, acesta este sângele meu. Faceți aceasta în amintirea mea".
canon = regulă, normă, articol din Codul de drept canonic bisericesc;
chezășie = garanție;
părtași la Paștele său = expresia se referă la faptul că prin Euharistie participăm la ceea ce a trăit Cristos: patima, moartea și mai ales învierea lui;
memorial = termen teologic ce actualizează un eveniment care a avut loc în istorie. E mai mult decât o simplă amintire, este evenimentul de altădată care se petrece acum, când este celebrat;
azimă = pâine nedospită folosită de evrei la sărbătoarea Paștelui, de Isus la Cina de taină și de Biserica Romano-Catolică la sfânta Liturghie.
Ce este Euharistia?
Când a fost instituită Euharistia?
Care este Materia folosită în cadrul sacramentului Euharistiei? Dar forma?
Cum trebuie să fie pâinea și vinul folosite la sfânta Liturghie?
Unde se păstrează, în biserică, Euharistia?
Desenați pe caiete simbolurile Euharistiei.
Citiți din Noul Testament despre momentul instituirii sacramentului Euharistiei.
Căutați în repertoriul bisericesc un cântec despre Euharistie și învățați-l.
Citind lectura de mai jos, arătați în ce măsură Tarciziu a fost întărit de Euharistia pe care o purta.
În timp ce afară se petreceau scene violente, în temniță domnea pacea, seninătatea și bucuria. Zidurile și bolțile răsunau de cântarea psalmilor condusă de Pancrațiu. Adâncul răspundea adâncului, căci întemnițații din celulele de jos răspundeau prin cânt celor de sus. În timp ce persecutorii pregăteau victimelor un ospăț pentru întremarea trupurilor lor, Biserica, mamă grijulie, le pregătea un altul mult mai de preț pentru alinarea sufletelor fiilor săi. Diaconii nu-i pierduseră din vedere nici o clipă: în mod deosebit s-a îngrijit de ei diaconul Reparatus, care ar fi jertfit totul pentru a împărtăși martiriul lor.
Era de datoria diaconilor să ducă pâinea consacrată de la Biserica mamă în capelele arondate, pentru a fi împărțită. Cu toate acestea, miniștrii de grad inferior (de ex.: acoliții) aveau sarcina să o ducă martirilor în închisoare ca și muribunzilor. Pentru diaconi, îndatorirea devenise periculoasă, de aceea ei nu puteau risca.
Pâinea consacrată era pregătită și preotul căută cu privirea pe cel care ar putea să-și asume periculoasa sarcină de a o duce fraților încarcerați, înaintea supliciului lor.
– Părinte, trimite-mă pe mine, spuse tânărul acolit Tarciziu, întinzându-și mâinile pentru a primi sfânta taină.
– Ești prea tânăr, copilul meu drag, răspunse bunul părinte Dionisius.
– Părintele meu, tinerețea îmi va fi cea mai bună protecție. Nu-mi refuza această cinste, te rog!
Preotul luă sfânta Împărtășanie, o înveli într-o pânză albă, apoi o puse în mâinile copilului zicând:
– Amintește-ți, Tarciziu, că firavelor tale puteri le este încredințat un tezaur ceresc. Ocolește drumurile umblate și nu uita că lucrurile sfinte nu trebuie aruncate la câini, nici mărgăritarele la porci. Vei păstra cu credință și grijă sfintele taine?
– Mai degrabă mor decât să le părăsesc, răspunse tânărul, ascunzând sub tunică pâinea consacrată.
Îl salută pe preot, și se duse în grabă spre închisoare. Dar acolo, în piață, se afla un grup de ștrengari care făceau hărmălaie.
– Ne mai trebuie încă unul ca să completăm echipa, striga căpetenia lor, ce să facem?
– Ia, uite acolo, strigă altul, vine Tarciziu.
– Hei, Tarciziu, vino să te joci cu noi !
– Acum nu pot, Petilius. Am o treabă foarte importantă de îndeplinit.
– Vino, vino, te vei duce după aceea. Acum avem nevoie de tine ca să ne jucăm. Nu face mutre, altfel se termină rău!
– Nu mă pot opri. Băieți, vă rog, lăsați-mă să plec, îi imploră Tarciziu.
– Dar de ce ține mâinile încrucișate pe piept? Să vedem ce ascunde, spuse cu furie unul dintre ei.
– Nu, asta niciodată! răspunse cu tărie tânărul.
– Vreau să văd! Vreau să văd! Insistă cu tărie un altul.
Între timp curioșii l-au înconjurat pe tânărul ministrant, care strângându-și mâinile pe piept se împotrivea energic asaltului: pumni, palme, îmbrânceli nu reușiră să învingă dârzenia sa în apărarea tezaurului sacru pe care îl încredințase preotul Dionisius.
– Ce se întâmplă? întrebă un trecător atras de tumultuoasa adunare.
Acesta îl recunoscu pe Tarciziu și, adresându-se mulțimii spuse cu dispreț:
– Mă mir că nu îl cunoașteți pe acesta și nu știți ce strânge la piept. Vreți să știți cine e? E un măgar creștin care duce tainele!
Nu termină bine de spus că o adunătură de furioși însetați de sânge creștin i-au poruncit amenințător lui Tarciziu să le arate ce ducea.
– Scoate tainele! Scoate tainele!
– Nu, niciodată, niciodată! Mai bine mor, răspunse tânărul cu voce stinsă.
– Atunci, mori, urlă o brută care stătea în mijlocul mulțimii lovindu-l groaznic peste față cu pumnul.
Urmară alții. Pumnii și loviturile deveniseră fără număr. A fost de-a dreptul strivit. Tânărul acolit a căzut amorțit sub loviturile violente ale gloatei. Din răni îi curgea sângele, însă Tarciziu continua să strângă la piept comoara sa, ocrotind-o cu iubire de mâinile profanatoare. Într-un târziu Tarciziu a adormit în Domnul. A murit apărând sfânta taină.
Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.