Să ne lăsăm împăcaţi de Dumnezeu

«Dumnezeu e bogat în îndurare» (Ef 2, 4)

Sacramentul iertării este semnul împăcării cu Dumnezeu și cu comunitatea. El îl ridică pe cel păcătos și îl transformă până în adâncuri. Este izvor de bucurie și de reînnoire pentru Biserică.

Parabolele milostivirii, aceea a fiului risipitor și aceea a oii pierdute, subliniază bucuria lui Dumnezeu la convertirea fiecărui păcătos și atenția cu care o urmărește: «Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am regăsit oaia cea pierdută! Adevăr vă spun: va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire» (Lc 15, 7).

Și Isus insistă:

«Adevăr vă spun,
e mare bucurie la îngerii lui Dumnezeu
pentru un singur păcătos care se convertește»
(Lc 15, 10).

Iertarea păcatelor este un dar al lui Isus făcut păcătoșilor și lumii, în Biserică

În seara Joii Sfinte, Isus anticipă dăruirea vieții sale dându-le ucenicilor să bea din potir: «Luați și beți din acesta toți: acesta este Sângele Noului Legământ (împăcare) care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor». Pe cruce, Isus moare iertându-și călăii și, în jertfa Fiului adusă Tatălui, Dumnezeu împacă lumea cu sine (2 Cor 5, 19).

Crucea Domnului este icoana împăcării noastre. «Dacă păcătuiește vreunul dintre voi, avem un Apărător la Tatăl: pe Isus Cristos, care este drept. El este victima de ispășire pentru păcatele noastre, și nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi» (1 In 2, 1-2).

Isus le dă Apostolilor puterea de a ierta păcatele

Puterea de a ierta păcatele îi aparține numai lui Dumnezeu. În seara Paștelui, când Isus cel înviat le apare Apostolilor, El revarsă asupra lor Duhul său, ca ei să poată ierta păcatele în numele său. Cea dintâi misiune pe care aceștia o primesc este, așadar, misiunea de a ierta păcatele și Isus le încredințează această putere zicând:

«După cum m-a trimis pe mine Tatăl
și Eu vă trimit pe voi…
Primiți pe Duhul Sfânt.
Cărora le veți ierta păcatele,
vor fi iertate
și cărora le veți ține,
vor fi ținute» (In 20, 21. 23).

Această slujire a împăcării este astăzi încredințată episcopilor și, prin ei, preoților. Într-adevăr, la hirotonire, Biserica le dă această putere despre care Isus a zis:

«Tot ce veți lega pe pământ
va fi legat și în cer
și tot ce veți dezlega pe pământ
va fi dezlegat și în cer» (Mt 18, 18).

Iubirea lui Cristos nu ne dă răgaz. Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu» (2 Cor 5, 14. 20).

Botezul ne-a făcut mădulare ale Trupului lui Cristos, frați și surori între noi. Prin Euharistie, ne împărtășim cu Domnul și cu frații noștri. Dar cine nu știe din experiență că legăturile acestei unități slăbesc datorită neglijențelor și slăbiciunilor noastre? Orice păcat este o sfâșiere, o rupere a legăturilor ce ne unesc: «ceva» sau «nimic nu mai merge» între noi și Dumnezeu, între noi și ceilalți. Urmările păcatului sunt considerabile. Ele nu afectează doar viața noastră personală. Într-adevăr, a alege ceva împotriva lui Dumnezeu înseamnă a contribui la dezordinea pe care păcatul o introduce și o statornicește în Biserică și în lume. Păcatul are repercusiuni cosmice. Crucea lui Cristos ne dezvăluie acest lucru.

De ce ne spovedim la un preot?

Cei botezați formează un singur trup în Cristos: după cum sfințenia unuia este, în chip tainic, de folos tuturor, păcatele fiecăruia dăunează întregului trup. De aceea, în cadrul sacramentului, preotul nu-l reprezintă numai pe Cristos, prin care Dumnezeu ne împacă cu sine; ci el reprezintă și comunitatea creștină pe care am rănit-o: ne reintegrează în comuniunea ei. Într-adevăr, ce se poate întâmpla mai grav unui mădular decât să fie despărțit de trupul căruia îi aparține? De aceea sacramentul împăcării vindecă nu numai pe păcătoși, ci și Biserica, fiindcă «dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular primește cinstire, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteți Trupul lui Cristos și mădularele sale, fiecare în parte» (1 Cor 12, 26-27). Penitentul care își deschide inima în fața unui preot știe că vorbește altui păcătos, iertat și el de Cristos; îl întâlnește ca pe un frate, dar și ca pe reprezentantul lui Cristos, prieten al păcătoșilor.

Să ne convertim în Biserică

Astăzi se practică două forme de celebrare a iertării: reconcilierea individuală a unui păcătos, care poate fi celebrată în orice clipă, și celebrarea comunitară a împăcării cu spovadă și absoluțiune individuală: acestea au loc mai ales în timpurile forte de convertire și de pocăință, care sunt Postul Mare și Adventul sau pregătirea uneia dintre marile sărbători.

Celebrările comunitare subliniază bine dimensiunea eclezială a acestui sacrament. Desfășurarea lor e marcată de patru etape:

1. Răspunzând la chemarea lui Cristos și a Bisericii, păcătoșii se adună și se primesc unii pe alții în credință. Comunitatea, strânsă în jurul păstorului ei, se roagă lui Dumnezeu să-i dăruiască o convertire adevărată.
2. Împreună, penitenții ascultă cuvântul lui Dumnezeu, își confruntă viața cu chemarea lui și se roagă unii pentru alții.
3. Cei care doresc sacramentul pocăinței își spovedesc individual păcatele la un preot și primesc personal dezlegarea. Această etapă nu poate fi omisă.
4. Adunarea aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru darul îndurării sale și primește binecuvântarea lui Dumnezeu prin intermediul celebrantului. Toți sunt apoi trimiși să trăiască și să ducă în lume Vestea cea Bună a iertării și a împăcării.

«Fărădelegea mea eu o cunosc!» (Ps 51, 5)

Păcat, greșeală, vină, amărăciune, remușcare și ciudă, căință sau indiferență? Atâtea sentimente uneori contradictorii ne agită conștiința. Avem un sentiment acut al răului răspândit în lume, ne simțim vinovați de toate și răspunzători de nimic. Conștiința poate să se tulbure sau, dimpotrivă, să se împotrivească. «Dacă spunem: "nu avem păcat", ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi» (1 In 1, 8). Pentru problemele ce privesc formarea conștiinței, simțul autentic al păcatului și al căinței, cititorul e îndemnat să parcurgă mai ales capitolul «Trăirea Evangheliei».

A fi penitent

Pocăința este un act de căință trezit în noi de Duhul Sfânt. Acest har, care îi inspiră celui păcătos regretul de a-l fi supărat pe Dumnezeu și de a fi făcut rău semenilor săi nu îl face să se întoarcă spre sine; dimpotrivă, provoacă întoarcerea întregii lui ființe spre Tatăl care îl așteaptă. Căința este atât de importantă ca să putem fi admiși la împăcare, încât cuvântul «pocăință» a fost multă vreme suficient pentru a desemna acest sacrament: păcatele nu-i sunt iertate decât aceluia care le regretă și vrea cu hotărâre să lupte pentru a se converti. De aceea, după mărturisirea păcatelor, preotul îi cere penitentului să se roage și să facă un gest de iubire, de adevăr și de dreptate.

«Iubirea acoperă mulțime de păcate» (1 Pt 4, 8).

«Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu, care este credincios și drept, ne va ierta…» (1 In 1, 9)

Întâlnirea dintre penitent și preot nu e simplă conversație. E dialog plin de încredere ce se leagă de la un capăt la altul în rugăciune: cei doi se primesc unul pe altul cu semnul crucii și preotul începe prin a-l binecuvânta pe penitent. Acesta își face atunci «spovada».

A se spovedi înseamnă a-și mărturisi păcatele și totodată a recunoaște iubirea și îndurarea lui Dumnezeu: «Comportându-mă în cutare și cutare fel – în faptă, în cuvinte, în gând sau prin omisiune – am păcătuit». Nu e importantă atât «enumerarea» păcatelor, cât recunoașterea lor cu smerenie în așa fel încât să-i permită preotului să le poată evalua gravitatea, pentru a-l putea aduce pe penitent la lumină. Această mărturisire este deci salutară și eliberatoare.

În numele lui Cristos, preotul îi primește pe penitenți, le dezvăluie îndurarea Tatălui și ascultă taina conștiințelor. Din cauza acestei slujiri, el e obligat să păstreze neatins secretul sacramental. După mărturisire, preotul dă uneori câteva sfaturi, impune un efort de convertire penitentului, iar acesta se roagă împreună cu el pentru a primi iertarea.

(Act de căință vezi aici)

«Fericiți cei cărora li s-au iertat fărădelegile și li s-au acoperit păcatele» (Ps 31, 1)

A «da dezlegarea» înseamnă a-l elibera pe penitent de legăturile cu păcatul. Și Lazăr era înfășurat cu fâșii care îl țineau în robia morții. De aceea, când Isus l-a înviat, a zis: «Dezlegați-l și lăsați-l să meargă» (In 11, 44). Absoluțiunea este, prin harul lui Dumnezeu, iertare radicală și totală a păcatului, înviere la viața dumnezeiască; ea îl reașează total pe cel credincios în condiția de fiu al lui Dumnezeu și de membru deplin al comunității celor răscumpărați. Gestul dezlegării – impunerea mâinilor ca semn al darului Duhului Sfânt – este însoțit de cuvintele sacramentale care subliniază acțiunea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt prin intermediul Bisericii:

«Dumnezeu, Tatăl nostru să-ți arate îndurarea sa;
prin moartea și învierea Fiului său
El a împăcat lumea cu sine
și l-a trimis pe Duhul Sfânt
pentru a dărui iertarea păcatelor:
prin mijlocirea Bisericii,
să-ți dăruiască iertarea și pacea.
Iar eu te dezleg de toate păcatele tale
în numele Tatălui (+) și al Fiului și al Sfântului Duh.»

«Inimă curată zidește în mine, Dumnezeule! Dă-mi iarăși bucuria mântuirii tale» (Ps 51, 12. 14)

Primind cu credință și cu bucurie iertarea lui Dumnezeu, credinciosul răspunde: «Amin» și preotul îl trimite în pacea și bucuria lui Cristos. Păcătosul iertat trăiește atunci însemnătatea împăcării cu Dumnezeu, cu sine, cu ceilalți și cu întreaga creație. Duhul Sfânt care locuiește în el îl însuflețește să dea mărturie despre aceasta și să repare, cât poate, răul făcut.

Spovada nu este un act izolat

Reînnoirea adusă de practicarea sacramentului împăcării privește în primul rând viața interioară, căci în adâncul inimii se află rădăcina oricărui bine, dar și a oricărui rău. Acolo încolțește schimbarea personală de orientare, de mentalitate, de fel de viață… Printre «faptele de pocăință», Scriptura și Tradiția au reținut trei principale: împărțirea din avutul propriu, rugăciunea și postul (Mt 6, 1-18), trei forme de convertire, în relația cu ceilalți, în relația cu Dumnezeu, în relația cu sine. Într-o lume în care oamenii trăiesc în conflict și aspiră la libertate, la dreptate, la unire și pace, sacramentul împăcării reînnoiește și societatea. Exigențele întoarcerii totale către Dumnezeu și harul iertării dau o temelie solidă relațiilor de dreptate și de fraternitate la care aspiră lumea.

Trebuie să ne spovedim înainte de a primi Sfânta Euharistie?

Biserica cere ca toți credincioșii să-și spovedească păcatele de moarte cel puțin o dată pe an. Ea mai cere ca tot creștinul să se întoarcă de la păcatele sale grave și să primească sacramentul împăcării înaintea celorlalte sacramente.

Cum s-ar putea așeza cineva la masa unirii cu Dumnezeu și cu aproapele, cum s-ar putea împărtăși cu Trupul și Sângele lui Cristos dacă s-a îndepărtat grav de Tatăl sau a făcut un mare rău aproapelui?

Trebuie să primim acest sacrament cu regularitate?

Chiar dacă n-au existat astfel de rupturi, e bine să întâlnim cu regularitate, în acest sacrament, chipul îndurător al Tatălui. Dacă spovedim deseori aceleași păcate, acestea ne dezvăluie punctele noastre slabe și sunt un motiv în plus de a recurge adesea la vindecarea pe care o dă Domnul. Iertarea este unul din semnele cele mai caracteristice ale vieții creștine: a ierta «până la de șaptezeci de ori câte șapte» (Mt 18, 22), adică la infinit. Cum ar putea oamenii să se ierte între ei dacă nu descoperind cu câtă promptitudine Dumnezeu le dă iertarea?

Cum trebuie înțelese indulgențele?

Orice păcătos căit și iertat știe din experiență că rămân în viața sa atitudini profunde și comportamente care se opun lui Dumnezeu. Ca slujitoare smerită a Domnului și ca mamă, Biserica își susține fiii în slăbiciune, în lupta lor cu «rămășițele păcatului» și în efortul lor de a repara răul făcut prin păcate.

Cristos este «dreptatea» noastră, El este «indulgența» noastră. El șterge pedepsele meritate. Biserica îi face părtași de acest dar al indulgenței lui Cristos pe păcătoșii convertiți care își arată sincer și cu generozitate, prin fapte de pocăință, de pietate și de întrajutorare frățească, hotărârea de a trăi în iubire față de Dumnezeu și de semeni, în adevăr și dreptate.

«La Domnul e belșug de răscumpărare» (Ps 130, 7)

Toți cei botezați, fie răposați, fie vii, aparțin împărtășirii sfinților; ei trăiesc din sfințenia lui Cristos și, ca păcătoși, găsesc un ajutor și în iubirea frățească a tuturor mădularelor acestui Trup care lucrează la convertirea lor. Aceasta e o formă înaltă a iubirii ecleziale.

În virtutea imensei bogății a meritelor lui Cristos și, în El, a tuturor sfinților, Biserica dă oricărui creștin posibilitatea de a veni în ajutor fraților răposați sau de a se îngriji de sine însuși în vederea iertării de pedepsele care rămân după dezlegare. De aceea ea indică în general rugăciuni, fapte de pocăință și solidaritate frățească pentru a avea acces la această comoară de iertare și reparare. Prin dăruirea indulgențelor, Biserica dorește să stimuleze rugăciunea, pocăința și iubirea credincioșilor pentru a-i face părtași de plinătatea lui Cristos în comuniunea sfinților.