Despre învierea morţilor şi viaţa veşnică
Articolele XI și XII ale Simbolului
118. Ce se va întâmpla la sfârșitul lumii?
La sfârșitul lumii vor învia toți morții.
EXPLICAȚIE: Nimeni nu se poate îndoi că va muri și el într-o zi ca toți ceilalți oameni. La sfârșitul vieții ne așteaptă multe dureri și chinuri; apoi moartea ne desparte sufletul de trup, care mai pe urmă putrezește: și la urmă judecata particulară (vezi punctul 9). La sfârșitul lumii, însă, vom învia cu toții și vom fi judecați în fața tuturor oamenilor și a îngerilor (vezi punctul 9). Aici mărturisim că trupul nostru, care după moarte se preface în praf, într-o zi se va uni din nou cu sufletul nostru prin puterea lui Dumnezeu, pentru ca împreună să fie părtași de aceeași fericire ori de aceeași pedeapsă precum în viața aceasta tot împreună au făcut atât binele cât și răul.
Însuși Isus Cristos ne spune aceasta: «Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor ieși cei ce au făcut binele pentru învierea vieții, iar cei ce au făcut răul pentru învierea osândei» (In, 5, 28,29).
I. Credința lui Iob. Iob, om drept și temător de Dumnezeu, a fost încercat cu multe necazuri, nenorociri și cu o boală foarte urâtă și grea. Părăsit de toți și zăcând pe gunoi se mângâia cu credința că odată va învia la o viață mai bună.
«Știu că Mântuitorul meu trăiește, spunea el, și că în ziua cea din urmă voi învia din pământ, și din nou voi fi îmbrăcat cu această piele, și în carnea mea voi vedea pe Dumnezeul meu, eu însumi îl voi vedea și nu altcineva, și în el eu însumi îmi voi fixa (aținti) ochii mei».
(Iob. 19, 25.27)
II. Necredinciosul Eutichiu. Eutichiu, patriarh de Constantinopol, învăța că noi nu vom învia cu trupul nostru propriu, ci cu un alt trup cu totul deosebit de acesta. Convins de greșeala sa de către Sf. Gregoriu cel Mare, și, ajungând la ceasul morții, își strângea pielea cu mâna și spunea celor ce-l înconjurau:
«Cred și mărturisesc că toți vom învia cu această carne».
(Breviarul Rom.)
119. Vor fi deopotrivă trupurile celor înviați?
Trupurile celor înviați nu vor fi deopotrivă; căci trupurile celor răi vor fi urâte la înfățișare, iar trupurile celor buni vor fi luminoase.
EXPLICAȚIE: Trupul fiecărui om la înviere va avea toată perfecțiunea și frumusețea ce a avut-o trupul lui Adam. Nu vor mai fi șchiopi, surzi, orbi, gheboși ș. a. se vor deosebi numai prin pata păcatelor. De aceea trupurile celor răi, adică acelora care au murit cu vreun păcat de moarte, vor fi urâte, slute, dezgustătoare, îngrozitoare; iar trupurile celor buni, adică acelora, care au dobândit iertare de păcate înainte de moarte, vor fi frumoase și luminoase.
120. Ce va urma după viața pământească?
După viața pământească va urma veșnicia, fericită în Cer pentru cei buni, nefericită în Iad pentru cei răi.
EXPLICAȚIE: Precum am vorbit mai înainte când a fost vorba despre judecata universală, din însăși sentința ce o va da Isus Cristos celor buni și celor răi, se dovedește că cei drepți în cer vor fi fericiți, pentru totdeauna, iar cei răi vor fi nefericiți, adică vor arde în foc pentru totdeauna și atât trupul cât și sufletul lor nu vor mai avea nici o clipă de odihnă, de liniște ori de pace, dar vor fi pururea chinuiți, fără nici o nădejde de scăpare.
Mărturia Satanei. Părintele Paul Segnari junior mărturisește următoarea faptă: «În Roma un confrate de al meu (un iezuit) pe când făcea exorcisme unei persoane (rugăciuni bisericești prin mijlocul cărora să scoată pe dracu din om), a silit pe satana să spună până când va trebui să stea în iad. La început necuratul a refuzat să spună, în sfârșit învins de porunca ce i se dădea, a început a repeta cu un glas îngrozitor: Pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna. Spuse aceste vorbe cu atâta tărie încât se cunoștea că vorbea despre veșnicie unul care suferea. Erau de față mulți cavaleri, preoți și călugări, care așa s-au înspăimântat încât cei mai mulți și-au schimbat viața, convinși de predica ce le-o făcuse diavolul cu o singură vorbă: pentru totdeauna».
(Op. post. Med. despre Iad 2)
121. Cum se vor bucura cei drepți în Cer?
Cei drepți nu vor mai putea suferi în cer, vor gusta o fericire fără seamăn; vor vedea pe toți Sfinții și Îngerii, pe Prea Sfânta Fecioară Maria și pe însuși Dumnezeu față în față.
EXPLICAȚIE: În cer nu va mai fi nici o suferință, nici o durere, ori necaz, ci numai fericire. Ce este fericirea Cerului nimeni nu o poate spune și nici înțelege. Vom vedea pe Bunul Dumnezeu și pe
Sfinții săi față în față, dar câtă fericire și bucurie va pricinui această vedere mintea omenească nu o poate pricepe în această viață. Sf. Paul fiind răpit de Dumnezeu în paradis ne spune că a auzit acolo vorbe misterioase ce nu e învoit omului a le spune (2 Cor 12, 3-4).
I. Sfântul Iosif de Copertin. Acest sfânt înainte de a fi preot slujea ca frate într-o mănăstire franciscană. Pe când intra într-o zi în sufragerie, unde stăteau la masă ceilalți frați, și citindu-se despre Paradis, strigă plin de bucurie: «Paradis, Paradis» și se ridică în aer până la plafonul camerei, zburând ca o pasăre. Dacă numai pomenindu-se Paradisul și acest sfânt fu răpit în extaz, ce va fi apoi dobândindu-l?
II. O arătare. În luna august din anul 1860, pe când Venerabilul Don Bosco se întorcea în amiaza mare de la Biserica Sf. Francisc de Assisi, i se arătă mama sa, care era moartă de patru ani. Și el o întrebă:
– «Da, aici ești, o mamă? Cum, nu ești moartă?»
– «Sunt moartă, dar trăiesc», îi răspunse ea.
– «Ești fericită?»
– «Sunt foarte fericită.»
– «Ai mers direct în Paradis?»
– «Nu».
– «Spune-mi și mie de ce te bucuri în Paradis?»
– «Nu pot să fac ca să înțelegi așa ceva.»
– «Cel puțin dă-mi un semn despre fericirea ta.»
Venerabilul Don Bosco văzu că mama sa se schimbă deodată ca într-o altă ființă. A fost înconjurată de o lumină strălucitoare: hainele i se prefăcură în veșminte prețioase, fața i se însenină și începu a cânta. Dar ce cântec? Era o melodie așa de armonioasă, încât i se părea că o cântau mii și mii de glasuri, și cu atâta delicatețe și dulceață, încât el a fost răpit în extaz și dispăru.
(Viața Venerabilului Don Bosco)
122. Pentru ce zicem "Amin" la sfârșitul Simbolului?
Noi zicem "Amin" la sfârșitul simbolului pentru a arăta că credem cu tărie toate câte sunt cuprinse într-însul.
EXPLICAȚIE: Acest cuvânt "amin" nu-i nici românesc, nici latinesc, nici grecesc, ci este evreiesc, și are două însemnări mai principale.
a) După «Tatăl nostru» și după alte rugăciuni, înseamnă o dorință vie și o încredere mare că vom dobândi ceea ce am cerut, rugându-ne.
b) Spus după «Cred în Dumnezeu» înseamnă că noi reînnoim mărturisirea noastră și ținem cu tărie toate câte se cuprind într-însul. Într-un cuvânt, spunând «amin», noi arătăm că suntem statornici și neclintiți în adevărurile credinței cuprinse în Simbolul Apostolilor, așteptând ca răsplată învierea noastră din morți și fericirea cea veșnică.
Sfântul Augustin spune că sfinții în cer vor cânta un veșnic «amin» alternându-l cu «Aleluia», mulțumind lui Dumnezeu că le-a dat credința cu care au învins lumea, patimile și pe diavol. De aceea căuta ca credincioșii săi din Ipona (oraș vechi în Africa) să trăiască însuflețiți de credința cea mai vie. Și pentru a-i încerca în credință, într-o zi le zise: «Să presupunem că Dumnezeu v-ar făgădui că veți trăi o sută de ani, ori chiar o mie de ani, în cea mai mare îmbelșugare pământească, dar cu condiția că niciodată nu veți domni cu El în cer…» Toți strigară într-un glas: «Să piară toate, numai pe Domnul să nu-L pierdem».
(Viața Sf. Augustin)
Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.